Păzeşte-ţi inima, căci din ea ies izvoarele vieţii! – Nicoleta Jitaru

de

Am avut un vis. Era iarnă şi se făcea că mă aflam undeva la o margine de pădure în căutarea unui loc. Cercetam cu privirea în sus că nici eu nu ştiam exact anume locul unde trebuia să ajung, dar perseveram în speranţa că urma să-l recunosc de îndată ce aveam să ajung acolo. O voce fără chip îmi oferise câteva indicaţii şi înaintam oarecum cu inima strânsă, încercând să zăresc ceva familiar în drumul meu îngust, plin de urcuşuri. Cu toate astea nu mă simţeam înspăimântată, nici ameninţată de lăsarea iminentă a nopţii, nu eram nici obosită şi nici frig nu-mi amintesc să-mi fi fost. Mi-era doar cald de dorinţa mea lăuntrică de a ajunge acolo.

Visul nu m-a lăsat să aştept prea mult şi iată, dintr-o dată, în locul trunchiurilor întâlnite mai devreme, în locul urcuşului şi potecilor înguste, iată că se desfăşura întocmai locul favorit din visul meu. Se întindea dinaintea mea un platou nemărginit, prelins din munte, acoperit de un soi de zăpadă umbrită puţin de lăsarea înserării, un fel de pârtie a vieţii mele ce mă aştepta înţeleaptă de unde în sfârşit puteam să-mi urmez calea în orice direcţie, către orice posibilitate. Măreţ moment al visului meu, o linişte de poveste, un covor alb aşternut la picioarele mele, o nesfârşită trăire de plenitudine. Şi ca să fie totul şi mai frumos, când m-am uitat înapoi să văd de unde am plecat, ei bine, de poalele muntelui meu înzăpezit se spărgeau valurile verzi şi înspumate ale marii aşa de frumoase cum parcă în realitate nu le-am văzut niciodată. O imagine completă cu plajă, aer cald, umbrele şi acele chiote de bucurie specifice doar malului marii. Eram atât de fericită!

Credeţi că Dumnezeu poate să apară sub astfel de forme în vis? Am văzut marea de atâtea ori şi ca orice om născut în aceasta parte de lume am văzut zăpadă an de an, dar o apă atât de verde şi de frumoasă, gătită cu valuri aşa de cuminţi, răsucindu-şi vârfurile înspumate semănând cu miliarde şi miliarde de perle strălucind în lumina soarelui şi o zăpadă aşa de grăitoare în liniştea ei, n-am mai văzut niciodată. Foamea de frumos mi-a fost astâmpărată cum astâmpără clipa îndrăgostirii sufletul căutătorului de iubire într-o singură secundă. Aşa cum şi Dumnezeu satură sufletul căutătorului de credinţă cu un singur cuvânt ce are puterea să-i umple inima săracă, făcând-o să-i înflorească în bogăţie, făcând-o inimă pe de-a-ntregul.

Am căutat o însemnătate visului meu, desigur, aşa cum ar face oricine. Nici marea şi nici zăpada nu sunt simboluri străine în visele mele, apărându-mi de mai multe ori de-a lungul timpului, deşi niciodată laolaltă. De fiecare dată, după un astfel de vis, am simţit alinare şi mângâiere, ca şi cum sufletul mi-ar fi fost purificat de splendoarea imaginior, de mâna invizibilă a unei entităţi care nu se arată pe sine decât în astfel de împrejurări.

Stau şi mă întreb dacă în viaţa reală am găsit locul acela din care în orice direcţie aş porni, nimic nu ar mai sta în calea fericirii mele, locul din care oriunde m-aş uita înapoi, în urma mea nu ar mai exista decât amintiri frumoase, locul din care în orice direcţie ar zbura sufletul meu căutător, nu s-ar mai poticni decât de propria splendoare a propriilor visuri.

Şi de nu l-am găsit, am să încetez să-l caut vreodată? Nu! Pentru că ştiu că ţinutul acela se află ascuns în inima mea. “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”. Mă gândesc fără să vreau la gardianul inimii mele. Cum să-ţi păzeşti inima mai frumos decât având o altă inima alături care s-o ocrotescă pe a ta. Cum altfel?

Două inimi păzindu-se reciproc nu de propriile lor bătăi ,ci de bătăliile cele mai grele ale vieţii.

E dimineaţă. M-am trezit. Trăiesc. IUBESC!

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *