Piemonte, calatorie spre suflet

de

„Cand vom intelege miturile, multe puncte ale istoriei omenirii vor fi elucidate”- Rudolf Steiner. Ingeri si demoni. Mister si magie. Barolo si Fiat. Traditii ce se pierd in negura inceputurilor. De milenii, zeii si oamenii scriu si citesc aceeasi istorie.

In numele trandafirului. Joc magic de oglinzi. Ziduri, pietre, edificii antice, tocite de mingiierea timpului, povestesc istorii bizare celor ce stiu sa asculte. Prin timp. „Istoria este timp? Timpul este legat de lucruri? Timpul este legat de cuvinte?“- Nichita Stanescu

Piemonte. Calatorie tihnita. Mimi si Giancarlo, ghizi care se grabesc incet. Drum printre mistere de nepatruns si istorie zbuciumata. Sacra di San Michele. Dimineata zgribulita. Toamna tirzie s-a invelit cu pinza de paianjen a cetii. Prin aburul rece, padurea seamana cu o armata de calugari. Ziduri in ruina, despletite de vremuri, invoca umbre, rugi, pasi, glasuri inecate de amintiri.

Anul 987. Bell’Alda, o frumoasa fecioara, urca in goana muntele, urmarita de soldatii romani. Ajunsa la fort, urca in turn, se roaga, apoi se arunca in gol. Arhanghelul Mihail ii salveaza viata. Pentru ca nimeni nu a crezut-o, din vanitate si pentru bani, Alda s-a mai aruncat o data din turn. A murit sfarimata de stinci. I-a ramas doar numele. Calugarii benedictini urca muntele, spre a-i inchina Arhanghelului Mihail o biserica. Pina au ajuns pe culme, bisericuta a fost ridicata, piatra cu piatra de ingeri si porumbei. In jurul ei, calugarii au inaltat abatia, surprinzatoare opera umana, in perfecta simbioza si armonie cu grandioasa oferta a naturii. Construit cu ajutorul ingerilor, Sacra di San Michele este unul dintre cele mai frumoase si fascinante monumente ale Italiei. Pare suspendata intre cer si pamint.

Zidurile string intr-o imbratisare de piatra virful muntelui in forma de piramida. O sfidare adusa legilor fizicii si logicii. Distrusa de un incendiu, transformata in bastion in timpul razboiului franco- spaniol, a traversat momente de glorie si decadenta: sase secole de viata benedictina, doua secole de abandon. La jumatatea anilor ’800 a fost incredintata Congregatiei Rosminianilor, care au inaltat peste fosta biserica, dedicata Arhanghelului Mihail, noua abatie. 243 de trepte – „Drumul mortii“. La capatul lor, privirea se loveste de peretele de stinca.

Urcusul abrupt imi taie respiratia. Popasuri dese. Ca-n viata. Fiecare obstacol te obliga sa te opresti, sa-ti intorci privirea inauntrul tau, pentru a-ti hrani curajul si forta de a merge mai departe. Cu fiecare treapta urcata, stinca parca se ridica, asemeni unei cortine, facind loc luminii. „Poarta zodiacului“, poarta spre lumina, masoara timpul dupa legi stravechi. Soarele a risipit ceata, a limpezit cerul. In fata, lumea isi asterne splendoarea la picioarele mele. In spate, ramine amintirea urcusului greu. Trecutul s-a consumat, nu mai poate fi schimbat. Nu mai are importanta daca a fost bun sau rau. In dreapta, o scara cu panta lina, solemna, din piatra verde, ma conduce pe sub jocul contraforturilor si arcelor din piatra spre intrarea in biserica.

Deschid poarta grea de lemn, pe care sunt sculptate armele Arhanghelului Mihail si diavolul sub forma de sarpe cu chip uman. Biserica – lectie vie de arhitectura, de la arta romanica la gotica. Un cor barbatesc cinta Ave Maria. Clipa ramine suspendata, purtata parca de ingeri. Cateodata imi este mai usor sa cred in legende decit sa accept realitatea. Sanctuarul din Castelmagno. Soseaua serpuieste printre paduri imbujorate de sarutarea tandra a soarelui. Ascunsa dupa piscurile crenelate ale Alpilor, toamna varsa lacrimi galbene de gelozie peste copaci.

La 1800 de metri altitudine, padurea se da la o parte, facind loc unei vai de o spectaculara frumusete. In mijloc, ca o nestemata prinsa in coroana muntilor, straluceste alb Sanctuarul San Magno. La inceput au fost celtii, care i-au dedicat razboinicului zeu Marte un loc de cult. Apoi rolurile s-au inversat. Un razboinic din mitica Legiune Tebana, scapat din masacrul pornit impotriva crestinilor de Diocletian, a ridicat o capela. De-a lungul secolelor, ca in jocul cu margele de sticla, calugarii extind sanctuarul, adaugind ziduri si fresce, statui si odoare si alte ziduri, si alte picturi. O bijuterie a barocului piemontez. Urc dealul girbovit de vremuri la statuia Fecioarei Maria. „Si restul e tacere…“ In linistea nefireasca, nepaminteana, ascult sufletul ce ma indeamna la spovedanie.

Imi scutur mastile impuse de conveniente. Si marturisesc, in fata muntilor si a cerului, suferintele si spaimele, piedicile si aspiratiile, iubirea si deziluzia, dulcele chin al asteptarii, durerea  indoielii. Cobor cu sufletul curat, purificat. Fara masca. Intrebarile nu-si afla raspunsul in intunericul noptilor vaduvite de somn, ci in lumina soarelui, filtrata de petalele norilor. Torino – capitala europeana a misterelor, metropola esoterica. Torino, oras magic si diabolic, legat de lumea oculta. Torino care formeaza impreuna cu Lyon si Praga un triunghi benefic. Torino care impreuna cu Londra si San Francisco concentreaza in el ticalosia magiei negre. Socant? Poate. Dar dupa o vizita la Muzeul Egiptului (al doilea ca importanta din lume) si o vizita la biserica Gran Madre di Dio, incepi sa ai dubii. Si apoi, care este obiectul cel mai misterios si supranatural care exista pe Terra? Si unde se afla Giulgiul Sfint? Tot la Torino.

Biserica Regala San Lorenzo. Geometrie perfecta de umbra si lumina, joc armonios al liniilor si volumelor, exuberanta baroca. Arhitectura construita cu lumina poarta semnatura lui Guarino Guarini. Nu exista ferestre laterale. O calatorie simbolica pe verticala, spre lumina. Arcuri incrucisate formeaza o floare de lumina cu opt petale. In centrul cupolei, Sfintul Spirit. In corespondenta pe pardoseala, o stea in opt puncte. Prima „casa“ a Giulgiului. Pe un perete al sacristiei, copia in marime naturala a Giulgiului. L-a studiat, cu ratiunea, stiinta. L-a studiat, cu spiritul, biserica. L-au studiat, cu sufletul, oamenii. In cazul unui consens general, credinta noastra ar fi mai mare?

Aeroportul din Torino. Cobor in picaj din legenda direct in realitatea cotidiana. Din bagajul de mina se insira, mindri de statutul lor, noua bostani in miniatura, pictati de curcubee, ciudati ca forma, inofensivi in continut. Perceptie diferita a basmului Cenusaresei: eu asteptam sa se transforme in caleasca aurita, cu print cu tot, vamesul astepta sa se transforme in grenade. Amuzati, pasagerii asteptau sa ajungem la impacare. Asteptare si timp. „Timpul este insusi Dumnezeu?“

 

Tag-uri:
· ·

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *