Asemeni iubirilor neîmplinite care ne bantuie sufletele si mintile mult dupa ce neîmplinirea s-a adeverit, fricile ne înconjoara din frageda pruncie pana la adanci batraneti, de ale caror riduri profunde vrem sa fugim. De spaima uratirii si urateniei singuratatii, alergam dupa veacuri de singuratate în doi, care sa fie o garantie mai buna de vindecare a spaimelor. Ne chinuie celulita, soacrele, barbatii pe care îi asteptam sa vina, sa ne ia, sa ramana, dar cel mai abitir ne chinuim noi însine, fugind de oglinjoara frumusetii noastre interioare necosmetizata si neîmplinita cu amagiri fugare. Ne unim fricile într-un manunchi pe care nu-l putem cuprinde si ne minunam cand scapam cate una fix în existenta cotidiana. Ne temem una de alta, ne concuram, ne pandim si totusi ne iubim. Prea discret pentru a fi prezente real, activ, atractiv.
Tinerete fara batranete si viata fara de riduri
Cu umila recunostinta pentru darnicia naturii, pot spune ca n-am suferit de sindromul ratustei urate si n-am cunoscut povara celebrelor „frumusetea e trecatoare“ si „sufletul conteaza“, cu care sa fiu nevoita sa acopar lipsa unui chip placut privitului si a unui corp placut simtitului. În egala masura, n-am trait depresiv în amintirea vremurilor cand marsaluiam unduios pe podiumurile modei si vietii, cu picioare de un metru douazeci si iubiti cu iahturi de zece ori cat picioarele mele. Cum s-ar spune, am fost pe la mijloc, suficient de frumoasa cat sa atrag priviri si insuficient de frumoasa cat sa castig bani din asta. Amenintata cu efemeritatea, frumusetea reuseste totusi sa dainuie, în forme si subtilitati, caci atata timp cat a existat în codul genetic, are din ce sa ramana. Panica se instaleaza atunci cand, de unde n-a dat Dumnezeu, nici timpul n-are ce sa erodeze cu stil. Sau cand frumusetea trece prin tiparele perfectiunii si orice goana a timpului imperfect echivaleaza cu o frica în plus. Caci nu ne este data frica mai mare decat batranetea cu hainele-i grele de condamnata la neiubit.Tineretea fara batranete este de fapt aspiratia spre conservare, caci visele erotico-admirative, deopotriva masculine si feminine, pentru cate o muiere a naibii de buna la chip, trup si spirit, gen Sophia Loren sau Catherine Deneuve, n-au grija cartii de identitate, ci bucuria ca unele au gasit conservantul de calitate în timp util, înainte sa înnebuneasca de jalea ca natura nu le-a dat nici frumusete, nici frumusete vesnica.
Un veac de singuratate în doi
Sa trecem peste zanatecele care însira barbatii cum desira mama puloverele pe care nu le mai poarta si peste sexagenarele care fac copii si prind copilandri cu arcanul, si sa ne oprim la noi, marea majoritate care se vrea a fi folosita cu grija, tact si întelegere de catre un singur barbat, pentru un timp nedeterminat. Sa eliminam cazurile premeditate în care tinta este un potential sau potent mascul, si sa fim realiste în a studia cazurile general valabile cand iubirea chioara si irationala este motivul pentru care obiectul alegerii e un el oarecare, de care se mira si vecinii, si colegii, si cu atat mai mult familia grijulie. Din chiar in clipa în care hormonii fericirii au inundat cele mai ascunse
cotloane ale trupului si sufletului, încolteste în noi samburele dulceag al povestii cu finalul „si au trait fericiti pana la adanci batraneti“, dar si miezul acrisor al temerii ca adancile batraneti sunt adesea scurtate brusc de cate o fasneata. Perspectiva fasnetei lucreaza adesea ca un panaceu minune pentru momentele de labilitate, cand, eventual nemultumita, ar vrea un contract mai generos cu viata. Si atunci, concluzia este simpla si la îndemana: un veac de singuratate sa fie, dar sa o traim în doi, cum o fi ea, numai sa fie doua periute de dinti la baie si bere în frigider. De multe ori, disperarea acestui obiectiv marginal poate duce la spaima suprema a singuratatii: femeia care-i buna de folosit, dar nu si de pastrat.
Si celulita se împusca, nu-i asa?
Cum permanentul era lege în anii ‘80, celulita ne-a invadat corpurile si temerile din anii ‘90 pana în zilele noastre. S-a împrietenit recent cu botoxul, injectat abitir in pometi, frunte si creier. Astazi, celulita tine loc de spaime existentiale, caci a mototoli o piele cu denivelari de alimentatie nesanatoasa, genetica nefericita si inactivitate asumata e mai rau decat a nu respecta toate avertismentele televizate care dauneaza grav sanatatii. A expune o celulita de grad trei pe o plaja de grad zero este o infamie, de cele mai multe ori sesizata de femei, al caror ochi e format sa tinteasca defectele, nu de barbati, ai caror ochi se cuibaresc în detalii perfecte. Prin spaima celulitei si-au croit drum în profit si audienta o multitudine de comercianti de pomezi, doctori de suflete si macelari de încredere. Obsesiva pana la blestemul hamburgherilor, pizzei si kebabilor, celulita ne roade astazi subconstientul mai rau decat derma. Grija pentru un fizic placut si implicit sanatos este o preocupare fireasca si de dorit, cat timp transpiratia intru acest scop maret este echivalentul unui scut de aparare, nu o fobie neasumata.
Soacra, soacra, poama acra
Un personaj aproape mitologic, soacra cu una, doua, trei sau cate nurori vrea se cuibareste în viata conjugala a tinerelor fete dinainte sa spuna ei da, sugrumati de emotie ca alesele poate nu seamana atat de mult cu mama cea perfecta. La început, prezenta e subtila, asemeni unui kilogram-doua instalate pe nesimtite si necauzatoare de dureri de cap. Treptat, excesul prezentei devine palpabil, comparatiile cu „mama asa facea“ se întetesc, iar grimasele dezaprobatoare la mesele în familie se asorteaza din ce în ce mai mult cu frica. De ce nu gatesti si tu o ciorbita buna, sa aiba si baietul ce manca dupa o zi grea ca pietrele de moara, de ce nu aranjezi ciucurii de la covor si lasi furculita nespalata în chiuveta, ca un afront personal la adresa ei, de ce nu îl îngrijesti sa manance si sa bea mai regulat ca un nou nascut, de ce nu te sacrifici intru binele lui desavarsit, de ce nu pleci tacuta capul la barfele rauvoitoare, cand stim toate ca amantele sunt pana la urma si ele fiinte umane, si prin urmare trebuie adapostite, de ce nu esti atenta ca te-ai luat cu kilogramele la buna purtare, prejudiciind imaginea intacta a unui fiu risipitor de iubire materna, obsesiva. Spaima soacrei mai acra ca poamele e o lema. Nu experienta personala îmi acreste spiritul, ci realitatea majoritatii de care eu m-am ciocnit prea putin ca sa fiu afectata.
A-ti fi frica înseamna ca iubesti barbatii
Ca îi asteapta sa vina la masa si ei zac pititi prin cearsafuri straine, înfometati de glezne mai subtiri decat de antricoate ridate, ca îi asteapta sa le puna voalul de mireasa pe cap si ei mai vor sa copilareasca în tarcul viciilor vesnice, ca îi asteapta cuminti sa lacrimeze la documentare cu miracolul nasterii, iar ei se gandesc la somnul dinainte, din timpul si de dupa sexul protejat, ca îi asteapta sa se hotarasca sa renunte la amanta nepermis de tanara, frumoasa, flexibila si flexata, si sa reaprinda focul pasiunii domestice sau, dupa caz, sa renunte la nevasta isterica, posesiva si geloasa de atatea sfortari saraca, si sa se unduiasca în armonie cu legea firii si a relatiilor oficiale alaturi de amanta, ca îi asteapta sa îmbatraneasca alaturi, sperand ca schimbarea diverselor prefixuri în buletin le va atenua elanul ratacitor, ca îi asteapta sa îsi aminteasca de zilele de nastere, casatorie, primul sarut, prima cearta, prima reimpacare, ca îi asteapta pur si simplu sa vina naibii odata în viata lor însingurata si neîmplinita, femeile sunt într-o permanenta gara de asteptare a unor barbati care nu consulta nicicand mersul trenurilor. Prin urmare, aleg mereu alte destinatii decat cele pe care le-ar alege ele pentru ei si, implicit, pentru ele, se razgandesc pe parcurs si schimba macazul sau, la final de calatorie, pur si simplu nu vor sa se dea jos din tren. Dintre toate fricile mai mici sau mai mari ale femeilor, barbatii sunt spaima dintai si cea de pe urma, de care nu te poti vindeca decat iubindu-i, asa imbecili si nehotarati cum sunt.
Oglinda, oglinjoara, de cine îmi este cel mai frica în tara?
Frumoase, mai putin frumoase sau deloc frumoase, femeile se privesc îndelung în oglinda. Îsi studiaza imperfectiunile, îsi naclaiesc pielea cu creme, îsi pudreaza nasul, îsi numara ridurile si anii, îsi cerceteaza porii si zambetul, dar fug mancand pamantul din calea imaginii lor reale, vizibila doar cu ochiul calm si însetat de adevar al propriului eu. Nu vor sa se vada prin ferestrele sufletului, sa-si recunoasca ridurile din interior si sa afle care ar fi cele mai bune creme de estompat si prevenit maturizarea precoce a interiorului, nu doar a exteriorului. Privitul în oglinda interioara este echivalentul nuditatii absolute, cand te vezi cu adevarat, nemachiata, neîmperecheata, neslabita. Îti vezi fricile, le cauti întelesurile si gasesti calea sa le înfrunti cu barbatia unei Zoe pentru care curajul e un afrodiziac minune. Ma stiu mai mult decat ma stiam la douazeci de ani si mai putin ca la patruzeci, iar frica privitului în oglinda fiintei mele s-a divizat cu fiecare îndrazneala de a ma descoperi, invada, provoca si accepta asa cum sunt, cum am învatat sa fiu sau cum mi-as dori sa ajung. Oglinda, oglinjoara, cine este cea mai neînfricata iubitoare de sine din tara?
Frici de toate felurile, uniti-va
Sunt femei carora le este frica din orice. Daca se trezesc din vise urate, îsi imagineaza scene de thriller galopand real în orele ce urmeaza, daca tusesc mai mult de o data pe zi, se sperie la gandul unei pneumonii iminente, daca aud un scaun rasturnandu-se, se gandesc ca poate cinci oameni si-au rupt picioarele deodata în urma acestui accident, daca fetele lor si-au ales nefericit alesii, prevad destine fatidice si orizonturi înguste pentru infamia de a schimba realitatea cu altii, daca le trece prin minte sa ia volanul în maini si sa înfrunte traficul, se cearta pe ele însele instantaneu la teama ca ar fi protagonistele unor accidente de circulatie inevitabile. Lista imaginara sau reala poate continua cu exemple diverse, în functie de preocupari sau spaime. Inventand atat de multe posibile pericole si implicit frici, femeile sfarsesc prin a fi victimele propriului cerc vicios: din atata imaginatie, sigur se naste ceva palpabil, care sa le dea satisfactia amara de a avea dreptate sa se teama de un milion de pericole, ca uite, tocmai s-a întamplat unul.
Frica mi-e de mine, dar mai frica mi-e de tine
Femeile se tem de femei. Se tem la scoala, sa nu le fie concurente la note si coronite de premiante, se tem la joaca, sa nu fie mai îndemanatice si mai creative, se tem la serviciu, sa nu obtina salarii si pozitii mai bune pe verticala inimii sefilor, se tem acasa, sa nu le fure inima si erectia barbatilor lor, se tem în lume, sa nu fie mai presus în frumusete, stiinta, recunoastere si postura, se tem pe masa de nasteri, sa nu fie mai curajoase în expulzii fara anestezic, se tem vesnic sa nu fie mai altfel sau la fel cu toate celelalte femei. Un spirit competitiv necultivat de societate, dar pecetluit în secret, asemanator unui cult preotesc. Se urasc, si totusi se apara între ele. Caci fiecare stie ce înseamna povara unei vesnice comparatii înspre mai bine si fortarea de a fi mereu în pas de ocolire a temerilor. Haide sa nu ne mai temem nici de noi însine, nici între noi. Numai atunci femininul va avea o putere reala, activa, atractiva.
