Raluca Kisescu – Promit sa nu promit. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!

de

De cand s-a nascut Bridget Jones, la fiecare inceput de an ne stabilim o lista de rezolutii care sa ne rastoarne ghinioanele ca o buturuga mica. Ne promitem sa fim in acord cu mai toate zeitatile, de la Atena cea inteleapta, la Hermes cel sportiv, de la Artemis cea fidela la Afrodita, ca pe asta o stim toti. Promisiunile de slabit si de iubit au ceva in comun: efemeritatea sub aspect practic si perenitatea sub aspect teoretic. Dieta si iubirea nepromise, care vin din sudoarea mintii, trupului, dar mai ales a sufletului sunt insa cele care dau rezultate de durata.

Dieta de luni si iubirea de-a pururea

Promisiunea in iubire are pe alocuri mirajul dietelor. Ne apucam luni, dupa ce in prealabil ne-am indopat nostalgic duminica si ne trece marti, in aceeasi saptamana. Si cum silueta mai subtire e in fruntea rezolutiilor de inceput, de mijloc si de sfarsit de an, multa maculatura s-a produs si multi copaci au plans, cat n-avem noi ecologisti sa-i jeleasca pentru literatura de buzunar a stomacului si a sufletului. Noroc cu internetul, a mai salvat din productia de manuale de slabit si iubit pe cap de locuitor. Poate nu degeaba se zice intruna, in lipsa de alte argumente: stai, domnule, nu stii vorba aia ca dragostea trece prin stomac? Si ca digestia sa fie buna, ni se arata minutios in volume si retete ca dietele au gust, sa poata trece iubirea mai lin si mai promitator prin stomacul detoxifiat si subtiat. Constatarea vine in prima luni din prima saptamana a promisiunii, cand stomacul oracaie revoltat si capituleaza. Pare-se ca si promisiunea inflacarata a iubirii ne duce la aceeasi realitate salcie. Mai bine gras si frumos decat slab, iubit si fericit. Dupa promisiunile copiilor, cele ale indragostitilor sunt urmatoarele ca numar, credibilitate si faptuire. Cum nici plozii nu se inghesuie sa nu se mai tavaleasca pe jos prin magazine pentru a li se cumpara diverse – a, nu-mi spuneti ca ai dumneavoastra nu fac asa, am vazut si-n reclamele pentru prezervative scena asta – nici iubitii nu-si dau branci in viitor cu patima cu care-si promiteau sa se iubeasca pana cand nimic si nimeni nu-i va desparti, ingrasa sau plictisi.

Dupa ani si ani ma voi intoarce, pe onoarea mea

Cred ca indragostitii sunt de doua feluri: orbii, care isi promit orice, oricum si uita de promisiuni cu prima raza de soare mai puternica si clarvazatorii care nu se inghesuie la promisiuni, ii lasa pe altii sa o faca, de parca ar avea nevoie de aceste ancore ca si plase de siguranta. Nu stiu care din combinatii intre cele doua specii e mai cauzatoare de dezastre. Doi care-si promit luna si pleaca in zori, doi care nu-si promit nimic si se lasa in voia sortii sau unul care promite si unul care asteapta sa i se promita, sfarsind prin revolta primului si convingerea celuilalt ca nicio promisiune nu e valida. Exista insa si promisiunea cu aplicabilitate mult peste timpul prezent si chiar viitor, cand unul din doi isi ia talpasita din asternuturile moi si porneste in cautarea identitatii . E si asta o moda la fel de voluptoasa ca dietele cu gust. Promisunea calatorului este ca ”dupa ani si ani ma voi intoarce/dupa ani si ani sigur voi veni”. Cu alte cuvinte, fraiero, stai la geam si asculta cum ramuri bat circa vreo n-spe ani pana ti-o batea si el sa-i deschizi usa, ca s-a regasit. Pai si biata Iuliana a sperat la fel, ca promisunea e promisune. Pana s-au gasit niste spioni mai curajosi sa vaneze caprioare pacalite de lupul naravas.

Stau cateodata si ma gandesc ce vremuri si ce oameni mai erau

Pe vremea bunicilor mei cred ca oamenii nu-si promiteau nimic, dar se comportau si traiau ca si cum ar fi facut-o. Altfel nu-mi explic longevitatea unor relatii, fie ele consimtite sau nu prin casatorie. Ambele perechi de bunici au sarbatorit un numar impresionant de ani impreuna, unii peste cincizeci, altii pe aproape. Poate n-au fost cei mai fericiti indragostiti, poate femeile au suferit din cauza tarelor societatii arhaice si misogine, dar nici antecamera prezentului prin care trec mai toate relatiile nu e o solutie prolifica a iubirii. E un du-te-vino mai ceva ca in Central Station. Spaima de a prinde radacini pare sa fie mai mare decat frica de a ramane dezradacinat. Oare de ce oamenii nu-si gasesc mijlocul intre ideologii, capete si suflete? Eroina copilariei mele a fost Scarlett O Hara si am sperat pana la sfarsit ca o sa-l convinga pe Ashley sa se insoare cu ea. Era atat de convinsa de iubirea ei, ca isi promisese sa nu o abandoneze, chiar daca asta a insemnat vreo doua mariaje din ambitie. In efortul proiectului ei, nu mai sesiza ca sarmantul Rhett o iubea asa cum insipidul celalalt n-ar fi putut sa o faca niciodata. Cateodata e bine sa ne evaluam promisiunile iubirii. Poate chiar in clipa promisiunilor noastre supreme, soarta ne tine degetele incrucisate la spate, ca sa ne faca atenti la ceea ce ne este sortit fara promisiuni desarte si fara balci.

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *