fbpx

Raluca Zamfirescu: M-a văzut și în momentul acela a simţit, a ştiut că eu voi fi soţia lui

de

Este directoarea Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, dar, înainte de funcția de manager, a fost, zeci de ani, actrița-emblemă a orașului care a adoptat-o odată cu dragostea.

 

Alice Năstase Buciuta: Sunteți sora actorului Florin Zamfirescu… Cum a fost la începuturi cu doi artişi în familie? Vă concurați, în copilărie?

Raluca Zamfirescu: E o diferenţă de patru ani între noi. Nu prea ne-am călcat pe picioare, mai ales că, în copilărie, el era pionul principal. Doar după ce a plecat el la liceu, am rămas eu recitatorul de serviciu, primitorul de premii şi susţinătorul de seri literare de la clubul staţiunii Călimăneşti, de unde suntem noi. Acolo, pentru că oamenii se plictiseau, cam de trei ori pe săptămână noi le întreţineam buna dispoziţie. Asta a şi fost pregătirea noastră pentru examenul de la facultate, atât a lui, cât şi a mea, pentru că, la sfârşitul celor patru ani cu câte trei spectacole pe săptămână, cu o sută, o sută cincizeci de oameni în sală, ajunsesem să pot să spun poezii cam trei zile fără întrerupere. A fost un exerciţiu extraordinar. Puteam să încep o poezie şi, pe urmă, să mă uit jumătate de minut în sală (ceea ce e foarte mult!), să-i ţin fără nicio problemă, pentru că ştiam să mă joc cu ei. Asta a fost cea mai bună experienţă.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Dar v-aţi explicat cum s-a făcut că aveți amândoi talentul acesta? E moştenit, e şi cultivat?
Raluca Zamfirescu: Moştenirea este de la mama, sigur, care și-ar fi dorit să urmeze ea însăși acest drum și cred că ar fi fost o actriţă extraordinară. Dar după ce i-a murit un frate în război, după ce i-a murit o soră de tetanos, stingându-se brusc, în doar două zile, părinţii ei au hotărât să n-o mai dea la şcoală. Dar talent avea și, cu siguranță, de la ea l-am moștenit.

 

Cei din jur veneau dintr-o altă lume, complet diferită de lumea curată din care veneam eu. Lumea aceea s-a păstrat în mine şi m-a însoţit în continuare, pretutindeni în viață. Nu mă pot dezbăra de ea. Nu pot s-o părăsesc undeva, pentru că e cu mine, în mine, mereu. Eu sunt lumea aceea…

 

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Au fost anii romantici din Călimănești, de acasă, apoi v-aţi mutat în Bucureşti, la facultate… Cum a fost?

RALUCA ZAMFIRESCU: Prima fază a fost groaznică. Eram cea mai mică din clasă, aveam 18 ani și eram singura care nu se pregătise cu cineva din Bucureşti, deci avusesem tupeul să nu fac o pregătire şi, totuși, să intru prima. Mă simţeam ţărancă, într-un fel. Veneam dintr-un orăşel mic şi mi-am dat seama că n-am experienţă decât din citit, experienţă de viaţă nu aveam deloc. Nu ştiam decât drumul de-acasă la bibliotecă şi înapoi, şi drumul la şcoală. Pe urmă, încet-încet, m-am adaptat şi mi-am dat seama că eu ştiu mult mai multe din cărţi decât ştiu colegii mei din viaţa de toate zilele. Dar a fost un proces dureros. Au fost perioade în care plângeam în fiecare zi în baie, o dată pe săptămână plângeam la Mircea Diaconu acasă – era prietenul nostru, Florin fiind coleg de facultate cu el şi fiind din aceeaşi zonă a Argeşului, noi din Călimăneşti, el din Curtea de Argeş – şi cam o dată pe lună îi spuneam mamei mele că mă sinucid, că o să se întâmple ceva… M-am adaptat foarte greu la Bucureşti. Mie mi-era dor de vaci, de pădure, nu suportam că nu mai pot să calc pe iarbă…

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Dar aveaţi într-adevăr acasă o gospodărie atât de mare, cu animale, cu pășune?

RALUCA ZAMFIRESCU: Da. Veneam dintr-o zonă frumoasă, liberă, curată… Gândiţi-vă numai la ideea că în fiecare dimineaţă ieşeam din casă şi priveam Cozia. La 8 kilometri de Călimăneşti, undeva la poalele munţilor, noi aveam o gospodărie minunată, cu o grădină enormă şi doar doi vecini aflați peste 500 de metri distanță, şi-n rest erau doar islaz şi pădure. Primăvara era un vis, vara era un rai, mirosul de fân cosit şi-acum îl am viu în suflet și-l port cu mine ca pe un parfum de preț. Iar eu ştiu cum cresc ciupercile, cum înfloresc pomii, ştiu foarte multe despre natură și m-am raportat mereu la ea… Țin minte ceva din facultate… Făceam exerciţii de improvizaţii în anul I şi, la un moment dat, ni s-a cerut să comentăm un text al lui Cehov, o povestire. Ni s-a spus să analizăm personajul făcând o comparaţie şi eu am zis trei cuvinte, care cuprindeau întreaga situație: Vacă. Lacrimă. Muscă. Toţi s-au uitat la mine ca la o nebună, pentru că ei n-au înţeles ce înseamnă lacrima aceea care încolțește în ochiul vacii când musca o chinuie şi-i intră în marginea ochiului… Dar pentru mine era ceva atât de dureros, atât de adevărat şi atât de apropiat de personajul din Cehov… M-am simţit foarte ciudat că ei nu înţelegeau, dar mai târziu am înțeles că nici n-aveau cum să înţeleagă, pentru că cei din jur veneau dintr-o altă lume, complet diferită de lumea curată din care veneam eu. Lumea aceea s-a păstrat în mine şi m-a însoţit în continuare, pretutindeni în viață. Nu mă pot dezbăra de ea. Nu pot s-o părăsesc undeva, pentru că e cu mine, în mine, mereu. Eu sunt lumea aceea…

 

Atunci eram toţi la fel de săraci şi ne diferenţiam doar prin calitatea lucrului pe care îl făceam pe scenă. Acum, uneori, parcă lucrul ăsta nu mai contează, contează numai dacă ai filmat ceva şi dacă ai avut un contract foarte bun, bănos…

 

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Dar acum trăiţi în Ploieşti, un oraș poluat, un oraș de ciment …

RALUCA ZAMFIRESCU: Am şansa, însă, să trăiesc în Ploieşti, într-o zonă foarte centrală și într-un loc foarte special, în casa soţului meu. Soţul meu are un obicei să spună „să-i ierte Dumnezeu păcatele bunicului meu, că a făcut casă aici”… E un loc miraculos, are o curte de o mie de metri, iar în curte avem brad, nuc, viţă de vie… E atâta vegetație, încât întotdeauna la noi în curte e mai rece decât în stradă cu vreo două grade. Totdeauna risc să greşesc în felul în care mă îmbrac, pentru că la noi e mereu umbră și răcoare. Iar iarna, de exemplu, pot să-mi permit şi acum să stau şi să mă uit pe geamul bucătăriei la piţigoi, sunt sute de piţigoi care vin la cantina pe care o deschidem noi special pentru ei, punând afară o tavă mare cu semințe, şi-atunci ei vin şi se hrănesc, bucurându-ne cu frumusețea lor. Sunt uluitori, sunt păsările pe care le ador! Sunt micii mei tenori, au frac pe pieptişor, colorat, încheiat, sunt foarte eleganţi și foarte vii. Așa că stau ore în şir dimineaţa să mă uit cum vin să mănânce seminţe de floarea soarelui. Am și pisici, și câini. Nu m-am putut dezbăra de obiceiul ăsta, de-a aduna animale pe lângă casă. Eu sunt persoana care a avut broască ţestoasă, a avut veveriţă, a avut potârniche acasă. Așa sunt eu și nu vreau să mă schimb. Mi-aş fi putut impune să devin mai serioasă, dar n-am vrut.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: V-a folosit în meseria dumneavoastră spiritul ăsta jucăuş?

RALUCA ZAMFIRESCU: Eu cred că mi-a folosit, pentru că pot să empatizez foarte bine, să-mi imaginez mult… Pornind de la legătura cu aceste mici făpturi pot să ajung la o legătură pe care eu o simt foarte adevărată cu foarte multe persoane. Pot să comunic cu adevărat.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Nu produce uneori şi destulă suferinţă capacitatea asta de a empatiza cu ceilalţi? De obicei, cei empatici sunt oamenii cei mai vulnerabili.

RALUCA ZAMFIRESCU: Sigur că da, dar eu nu mă pot abţine, pentru că eu sunt Scorpion. De obicei, toată lumea zâmbeşte când aude de scorpion din diferite motive, dar vă spun că zodia scorpionului este o zodie extraordinar de bună pentru cei din jurul scorpionului. E foarte rea pentru el, care îşi face mii de probleme, care râcâie răni pe care încă nu le are, dar şi le dezvoltă, care nu poate să nu fie atent, să nu fie acolo, să nu aibă păreri, să nu se preocupe, să nu fie implicat… Sau cel puţin aşa sunt eu. Poate că unii sunt altfel.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Revenind la parcursul profesional care v-a adus în această oază de iubire și natură din Ploiești… Cum a început drumul? Unde aţi fost repartizată după ce ați terminat facultatea?

RALUCA ZAMFIRESCU: Am avut un început foarte frumos în teatru, pentru că am avut şansa plecării la Piatra-Neamţ. Pe vremea aceeaa, în `76, Piatra-Neamţ era unul dintre teatrele cele mai importante din ţară, era un teatru în care se petreceau lucruri extraordinare cu tinerii actori, care erau primiţi foarte bine. La Piatra-Neamţ nu mergeai dacă voiai tu, ci mergeai dacă te chemau. Iar pe mine Emil Mandric, directorul teatrului la Piatra-Neamţ, m-a chemat… Acolo am jucat un text absolut superb, Vara trecută la Ciulimsk, a lui Vampilov, de exemplu… Acolo au fost nişte întâlniri esenţiale pentru mine, cu Iulian Vișa, cu Cătălina Buzoianu… Pe urmă a venit Clujul, trei ani de zile, unde, iarăşi, au fost nişte întâlniri importante, cu Mănuţiu şi Dabija. Și după aceea am venit la Ploieşti. A fost o întâmplare. Dădusem un concurs în Naţional. La acel concurs m-a văzut Galgoţiu, care era la Ploieşti tânăr regizor şi care a zis „mai bine tu vii la Ploieşti”. Și m-am dus la Ploieşti, deşi nu voiam. Dar s-a dovedit că tot ce a urmat a fost foarte bine pentru mine, mai ales că Galgoţiu a făcut acolo o trupă extraordinară… Pe vremea aceea făceam turnee multe, cam două-trei turnee pe an, două-trei săptămâni, iarna, vara. Ştiu că au fost perioade foarte grele, dar mie, în amintire, îmi vin doar lucrurile plăcute, pentru că eram tineri, pentru că speram, pentru că voiam să dovedim, pentru că iubeam meseria asta şi pentru că nu exista alternativa care există acum, să vezi vizavi, să cântărești, prin comparaţie, ce ai tu, și să doreşti să ai mai mult. Atunci eram toţi la fel de săraci şi ne diferenţiam doar prin calitatea lucrului pe care îl făceam pe scenă. Acum, uneori, parcă lucrul ăsta nu mai contează, contează numai dacă ai filmat ceva şi dacă ai avut un contract foarte bun, bănos…

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Iar faptul că ați ajuns la Ploiești a fost un noroc și din perspectiva faptului că aici v-ați găsit dragostea…

RALUCA ZAMFIRESCU: Da, mi-am cunoscut soţul aici, la Ploieşti. A fost o întâlnire absolut uluitoare. Ne-am întâlnit la un spectacol festiv, pe care-l lucram la Casa de cultură a sindicatelor şi, de când am făcut cunoştinţă, într-o lună ne și căsătoream. Soţul meu este Ion Dan Nicolescu, scriitor, un om absolut minunat, un om de o sensibilitate deosebită, lăsând la o parte cultura şi calitatea lui. Dar el, ca persoană, este un om în care poţi avea totală încredere şi despre care ştii că nu te va părăsi şi nu te va lăsa niciodată la greu.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Cum a fost acea primă întâlnire, vă amintiţi? Ce v-a atras la el, era frumos?

RALUCA ZAMFIRESCU: M-a întrebat dacă vreau să cumpăr un câine, așa a început totul. Și, da, era foarte frumos, era superb, subţire, atletic, dar cred că privirea lui, extrem de inteligentă, spunea mult mai multe decât spunea el prin cuvinte. Era și este destul de timid şi acum, foarte atent la felul în care vorbeşte. Eu uneori mai scap hăţurile, dar el, niciodată. Între noi a fost o poveste fulminantă. În două săptămâni ne-am hotărât să ne căsătorim. Spectacolul festiv la care ne-am întâlnit – pentru că pe vremea aia se făceau multe spectacole festive – avea loc în 30 decembrie. Eu venisem dintr-un turneu groaznic, în care avusesem parte şi de zăpadă şi de dormit în frig, eram istovită… Și când am venit la teatru și am văzut la avizier că trebuie să mă duc a doua zi la festiv am pornit ferm hotărâtă să mă cert cu regizorul. Dar am ajuns acolo și nu era nimeni la repetiţie… Doar dintr-o dată am văzut că vine prin sală un bărbat înalt, îmbrăcat într-un pulover roşu, cu un păr ondulat, negru, un domn subţire, cu alură de tenisman. A urcat pe scenă, unde eu vorbeam cu un scenograf, şi-a intrat în vorbă: „Uite, vreau să întreb dacă vrea cineva să cumpere un boxer”. Şi eu am zis: „Vreau eu”. N-avea niciun boxer! Dar pe urmă mi-a mărturisit că a simţit nevoia să facă ceva, orice… Pentru că m-a văzut și în momentul acela a simţit, a ştiut că eu voi fi soţia lui. Și tot în seara respectivă a venit şi m-a întrebat, aşa, foarte ceremonios, „aveţi vreun program în seara asta?”. „Nimic special”, am spus eu… Era proaspăt ras, mirosea foarte bine, a Brut, lucru care, la vremea aia, se găsea foarte rar. Și a zis „Aş vrea să vă invit la un whisky”. „Aveţi vreun motiv special, sărbătoriți ceva?”. „Da, am primit vestea că sunt acceptat în Uniunea Scriitorilor”. Era un frig îngrozitor și am mers împreună la localul de alături, la Berbecul… Sigur că nu părea un om care are bani şi nici nu era. Chiar în seara aceea am avut o discuţie în care ne-am vorbit, fiecare, despre vieţile noastre anterioare, eu spunându-i lejer tot ce am trăit, fără să fac niciun secret din ceea ce mi se întâmplase. Eu aveam deja un băiat de şapte ani în urma unei încercări de mariaj finalizate la timp. El avea, la rândul lui, un băiat, rămas doar în grija lui, în urma unui deces al soţiei. Probabil dacă ne-am fi întâlnit în altă perioadă, nu am fi rămas împreună, dar experienţele pe care le avuseserăm fiecare, independent, ne-au făcut să privim lucrurile într-un anume fel şi să le înţelegem, să le apreciem şi să dăm valoare unor oameni și situații pe care altcândva nu le-am fi înțeles. Lucru acesta se întâmplă şi astăzi între noi. Mie mi se pare că nimic din relaţia noastră nu s-a schimbat de atunci, doar că am mai îmbătrânit, dar înţelegerea noastră e la fel. Avem împreună doi băieţi pe care îi iubim la fel de mult. N-am făcut niciodată deosebiri între copiii noştri. Cred că Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: N-aţi regretat că n-aţi avut al treilea copil împreună?

RALUCA ZAMFIRESCU: Da, acum vorbind, sigur că da. Dar vremurile erau aşa de complicate atunci, că nu ne-am permis. Dar noi i-am pus pe amândoi la un loc şi am avut doi copii împreună. Sigur, cred că ar fi fost un copil extraordinar cel de-al treilea, fără să minimalizez calităţile celor doi, pentru că sunt doi copii foarte buni amândoi.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Nu v-a fost foarte greu să aveţi un copil aşa de tânără şi cu asemenea meserie grea? Cum a fost experienţa de mamă?

RALUCA ZAMFIRESCU: A fost greu, a fost groaznic. Fără ajutorul părinţilor mei, n-aş fi putut să îndur. Dar am fost foarte mult ajutată. Fiul meu a crescut până la o vârstă la Călimăneşti şi eu făceam o navetă nebună de la Piatra-Neamţ, noaptea, sau de la Cluj, însă pe vremea aceea cam aşa se petreceau lucrurile. Părinţii mei au înţeles că eu trebuie să-mi fac meseria şi să o fac bine. M-au ajutat şi au fost un sprijin extraordinar. Iar în societate, pentru mine, n-a însemnat nimic, pentru că a fost hotărârea pe care eu am luat-o şi mi-am asumat-o şi-am spus, din prima clipă, că aşa am hotărât eu, să fiu o mamă singură.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Şi gura lumii cum aţi înfruntat-o?

RALUCA ZAMFIRESCU: Nu prea îşi mai permiteau să vorbească, pentru că, dacă eu eram foarte deschisă şi spuneam din prima că asta am hotărât eu şi că asta e problema mea, nu şi-au mai permis să comenteze.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ăstimp fratele dumneavoastră, Florin Zamfirescu, începea o carieră extraordinară, la București. Nici acum, când jucați amândoi, nu ați fost în vreo concurență?

RALUCA ZAMFIRESCU: Există două stări care pe mine nu m-au deranjat niciodată: invidia şi gelozia. N-am o problemă cu asta. Dacă unui om i se întâmplă un lucru bun, cu atât mai bine, nu îl invidiez, ci mă bucur pentru el. Cu gelozia nu mi-am pierdut timpul. Dacă e vorba să nu am încredere în cineva, nu încep o relaţie. Iar mai ales în relaţia cu fratele meu, m-am bucurat foarte mult întotdeauna de succesul lui şi totdeauna mi-am dorit să-mi fac drumul meu, nu să accept ideea că sunt sora lui Florin Zamfirescu şi merg pe drumul lui. Niciodată. Am avut parcurs diferit, independent…

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Sunteți o fire independentă…

 RALUCA ZAMFIRESCU: Da, sunt o fire foarte independentă. O dovadă este și faptul că m-am căsătorit în Ploieşti şi că m-am hotărât să rămân în Ploieşti.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: N-aţi regretat niciodată alegerea teatrului? În Bucureşti, cu siguranţă, aţi fi avut alte oportunităţi.

RALUCA ZAMFIRESCU: Da, sigur. Puteam să mă mut în Bucureşti în urma unui concurs la Teatrul Mic şi, la un moment dat, în `90, m-am dus să-mi iau actele şi-am găsit acolo, într-un fişet, toate actele şi notele de la concurs, din care reieșea clar că ar fi trebuit să câștig de mult concursul ăla… Din note, era clar. Şi-am zis că mă duc la Alexa Visarion, director la ora aia la teatru, şi să-i spun „Alexa, eu sunt actriţă la Teatrul Mic din `83”. Dar când m-am gândit că trebuie să fac naveta, mi-am luat actele şi-am plecat. Mi-ar fi plăcut, dacă aş fi fost în Bucureşti, să fac film sau să fiu la Institut, asta mi-ar fi plăcut foarte mult, cum îi place şi lui Florin, de altfel. Dar am căutat debuşee pentru micile mele bucurii. Am lucrat mult cu copiii în Ploieşti şi am satisfacţii mari. Şi acum mă întâlnesc cu copiii de la un liceu la care am lucrat ani de zile. Ei sunt oameni maturi şi mă recunosc şi-mi spun: „Ştiţi, perioada aia a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa noastră”. Dacă eu am lăsat în sufletul lor o urmă, pentru mine înseamnă foarte mult.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Și după atâția ani pe scenă, după atâtea roluri-emblemă, cum a venit directoratul de la Ploieşti? De când ocupaţi postul acesta şi… de ce?

RALUCA ZAMFIRESCU: A fost aşa, un avânt romantic. Nu m-am gândit niciodată că voi fi directoare. Mi-am dorit să fiu actriţă, îmi doresc şi-acum să continui să fiu actriţă. Din păcate, nu mai pot, pentru că nu mai am timp. Deocamdată, teatrul de la Ploieşti este un teatru complicat: sunt trei secţii diferite, cu structuri proprii și o singură scenă. Eu am venit cu gândul că s-ar putea face lucruri şi mai bune. Am acceptat, fiind actriţă şi ştiind ce gândeşte un actor căruia nu i se întâmplă lucrurile pe care le-ar merita. Asta încerc acum. Nu ştiu cât am să reuşesc din cât doresc, sunt convinsă că în perioada asta s-au întâmplat lucruri bune, poate nu atât de bune pe cât mi-aş fi dorit, deşi cred că mai mult n-aş fi putut. Într-un an, noi am avut nouă producţii, trei la fiecare secţie. E un lucru important, mai ales că asta s-a întâmplat făcând în același timp şi două festivaluri, unul de teatru, unul de jazz. Totuşi a fost o muncă serioasă, încercând să facem o echipă cu oamenii care sunt acolo. Dar dincolo de toate acestea, eu nu vreau să-mi fac o carieră din funcţia de director, pentru că eu am avut o carieră ca actriţă. Dacă i-aş vedea pe ei un pic mai mulţumiți… E greu să mulţumeşti un actor, dar mă gândesc că atunci când nu voi mai fi, dacă vor privi în urmă, prin comparaţie, or să realizeze. Pentru mine e important aşa: când te apuci de un lucru, să încerci să-l faci cât mai bine posibil. Sigur că s-ar putea să greşeşti. Din cauza asta încerc să nu iau hotărârile singură şi să mă sfătuiesc cu fiecare în parte.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Până când veţi fi director, cât durează mandatul?

RALUCA ZAMFIRESCU: Din martie 2013 până în martie 2016. Dacă o să mai doresc să candidez, o să candidez, dar mă îndoiesc, pentru că ar trebui, dacă lucrurile se pun bine la punct şi încep să meargă, să vină cineva cu idei noi şi mi-aş dori chiar să-l descoperim în timpul ăsta. Să sperăm că se va ivi cineva mai tânăr care să vrea să preia acest post. Eu nu sunt pentru rămânerea unui manager, director mult timp pentru că, la un moment dat, energia scade. Dar două mandate mi se par ideale pentru o persoană în putere care gândeşte şi care îşi poate duce la capăt nişte proiecte.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Vorbiţi aşa, cu seninătate, că aţi mai îmbătrânit… nu vă este greu ca femeie să acceptați trecerea anilor?

RALUCA ZAMFIRESCU: Tot timpul am fost foarte atentă să văd dacă am un şoc la fiecare an împlinit, la fiecare vârstă rotundă. Până acum, nu am avut. Nu mi-am ascuns niciodată vârsta pentru că am considerat că fiecare vârstă poate să aibă lucrurile ei frumoase şi împlinirile ei. Deci dacă nu mai am 30 de ani şi nu mai pot juca nu ştiu ce rol pe scenă, am 60 şi mă bucur de nepoţi sau am 62 şi iată că mai scoatem o premieră. Poate că m-a ajutat cumva gena moştenită, în aşa fel, încât n-am îmbătrânit flagrant. Atâta timp cât încă mă mai recunosc persoane pe care nu le-am întâlnit de zeci de ani, ăsta e un semn bun. Probabil că şi asta m-a ajutat să nu am nişte stări de conflict cu mine.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Dar a contat, contează frumuseţea în cariera pe care o aveţi?

RALUCA ZAMFIRESCU: Despre mine, de exemplu, când am dat examen, a spus cineva: „E urâţică, dar va duce bine trena”. Eu aveam atunci 45 de kilograme la 1.72 înălţime și un păr până la brâu… Eram, cu siguranță, nu frumoasă, ci interesantă. Iar asta m-a ajutat. Cumva, rămâneam în mintea spectatorului prin apariţia asta pe care pot s-o numesc stranie, până la urmă…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Superbă Doamnă! Intr-adevăr,un interviu fascinant.
    Felicitări!

    Adelyna noiembrie 19, 2016 5:25 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.