Ne-am intalnit in oras si am mers in Z3-ul lui decapotabil, pavoazat cu piele fina. Am stat de vorba ore in sir, despre profesie si dragoste, despre prieteni, despre destinul de-a fi gay intr-o lume ursuza, despre copilarie, despre extravagante. Razvan Ciobanu s-a dezvaluit discutiei noastre in toata sensibilitatea spiritului sau de artist.
Am avut lungi perioade de timp in care stiam exact ce inseamna sa nu ai nici un ban in buzunar
Tango: Casele si masinile seamana cu oamenii care le folosesc, care le locuiesc?
RAZVAN CIOBANU: In cazul meu da, cred ca seamana cu mine, dar eu sunt un caz aparte, pentru ca am o profesie care-mi permite ca lucrurile sa semene cu mine. Daca as fi fost director de banca sau inginer, nu stiu, probabil mi-as fi angajat pe cineva sa gindeasca in locul meu si sa spuna: „OK, lucrezi in domeniul bancar, atunci trebuie ceva minimal, mai simplist“.
Tango: Cum ti-ai dat seama ca vrei sa fii designer, ca asta-i calea pe care vrei sa o urmezi? Cum a inceput povestea ta?
RAZVAN CIOBANU: Tot timpul am vrut sa fac haine. Toata copilaria si adolescenta nu mi le amintesc dorindu-mi sa fac altceva. Nu stiam exact daca profesia mea se numeste in vreun fel. Nici nu stiu sa-ti spun la ce virsta am descoperit exact ca vreau sa fac asta. Daca as intreba-o pe maica-mea probabil ca ar spune ca dintotdeauna, fiindca tot timpul i-am distrus hainele din casa.
Tango: Cum i le-ai distrus?
RAZVAN CIOBANU: Prima oara a fost cel mai distractiv, n-am sa uit niciodata, avea un halat de casa din matase naturala, portocaliu cu buline albe. N-ai sa crezi, aveam citiva ani pe vremea aceea, stateam foarte mult timp singur, si l-am taiat cu forfecuta de unghii si am facut niste rochite la papusi. Ca orice copil, primesti si papusi si masinute.
Sau probabil ca voiam sa mi se cumpere papusi, nu mai stiu, dar da, eu eram un baiat care se juca cu papusile cind era mic. Ma jucam si cu masinutele, dar mai putin. Acela a fost primul lucru pe care l-am stricat. Mi-am primit pedeapsa dupa. Desi nu cred ca era o pedeapsa meritata, cred ca era gratuita. Pina la urma eram un copil care isi exercita intr-un fel sau in altul modul artistic de a face ceva. Ma mai bagam citeodata intre rujurile si fardurile ei, imi placea sa ma uit la ele. Tin minte ca, odata, in loc sa trag de capacul unui ruj, l-am desurubat si l-am facut terci inauntru.
Tango: Toti copiii au facut asta!
RAZVAN CIOBANU: Sunt sigur ca toti, eu am facut-o o singura data in viata si maica-mea a fost ingrozitor de suparata. Cred ca nu a vorbit cu mine foarte mult timp. Daca stau sa ma gindesc lucrurile s-au balansat pentru ca mama a fost un om care mi se parea, cind eram mic, cea mai frumoasa femeie din lume. Cred ca asta gindesc toti copiii despre mamele lor. Dar mie chiar mi se parea cea mai frumoasa femeie din lume pentru ca la mama am descoperit ca o femeie trebuie sa-si coafeze parul destul de des, ca trebuie sa-si vopseasca parul.
Mama a avut o manichiura perfecta tot timpul, avea cele mai frumoase miini si cele mai frumoase unghii, si ma uitam la mamele prietenilor mei, la prietenele mamei, ma uitam la detalii, la femei, in general, si nici una nu era ca mama. Am avut niste avantaje estetice din punctul asta de vedere, dar din nefericire pentru mine, nu m-a indrumat catre ceea ce vroiam sa fac. Si sunt capitole lungi, din adolescenta mai degraba, care nu-mi sunt foarte dragi, si pentru care nici nu-i acuz, banuiesc ca atita s-au priceput si era mentalitatea aceea „lasa sa punem copilul sa munceasca ca sa vada cit de greu se cistiga banii“. Mie nu mi-a servit lectia asta niciodata.
Tango: La ce munca te-au pus?
RAZVAN CIOBANU: Eu am inceput liceul in ’89. Am fost prima generatie dupa Revolutie care a intrat in clasa a noua. Ai mei si-au deschis un butic, atunci in ’90. Dupa ce terminam scoala trebuia sa ajung la magazinul respectiv, unde trebuia sa stau ca vinzator. Era un butic de cartier. Eu imi doream sa ajung acasa sa fac desene, sa ma uit pe MTV, aveam alte preocupari, de adolescent, de copil de 14-15 ani, aveam alte pasiuni, dar trebuia sa stau sa vind. Si vindeam bere si tot felul de lucruri urite. A venit o fata din atelier, nu de mult, si mi-a spus: „Eu nu inteleg ce-i cu barbatii astia, la trei strazi de atelierul nostru, avem o bodega unde stau oamenii dimineata, la ora 7, si beau vodca in picioare, la pahar“.
Am intrebat-o: „Ce, Saniuta, Doua Prune?“. „Dar tu de unde stii de astea?“. „Le tin minte pentru ca le-am vindut vreo trei ani din viata!“ Mi se parea ingrozitor, mi se parea degradant. La 19 ani, cind m-am mutat singur, mama mi-a spus „OK, te muti singur, nu vrei sa ne ajuti cu business-ul nostru, trebuie sa inveti sa te descurci“. Si practic, de la 19 ani, am ramas oarecum pe picioarele mele. Adica am avut lungi perioade de timp in care stiam exact ce inseamna sa nu ai nici un ban in buzunar, stiam exact ca daca am pierdut ultimul metrou, nu mai am cu ce sa ma intorc acasa pentru ca nu aveam banii necesari pentru a lua un taxi. Pina la urma cred ca mi-a prins bine, pentru ca am vazut si ce inseamna sa fie asa. Din fericire pentru mine n-au mers pe panta asta foarte mult, lucrurile au inceput sa se miste foarte repede, de pe la 22-23 de ani, am inceput sa-mi cistig banii mei.
Tango: Cum?
RAZVAN CIOBANU: La un moment dat m-am dus la usa unui post de radio, am sunat frumos, mi-a raspuns o domnisoara si i-am spus ca vreau sa fac o emisiune de moda la ei. Si fata aia a avut incredere in mine si a spus: „OK, poti sa faci o emisiune de moda cu mine“. Am lucrat impreuna citiva ani de zile. Dupa aceea am inceput sa scriu la VIP, pe vremea lui Stanca. Nu cistigam mare lucru, citeva mii de lei pentru un articol.
Asa m-am imprietenit cu o serie de modele care au avut incredere in mine sau, nu mai stiu, parca am facut eu o bustiera, nu facea nimeni pe vremea aceea corsete in România. Si am facut un corset pentru o buna prietena de a mea care era model, Lili Stan. Mi-amintesc cu placere de ea pentru ca mi-a marcat intr-o oarecare masura inceputul, eram topit dupa ea, mi se parea cel mai frumos model de pe fata pamintului, cel mai reprezentativ model din cite au existat vreodata, si, culmea, chiar am folosit-o si in ultima prezentare.
Surprinzator, imi place la fel de mult ca acum 7-8 ani cind am inceput eu. Si asa mi-am vindut primele haine. Ea mi-a facut cunostinta cu alte prietene de-ale ei, modele. Am inceput prin toamna, tin minte, si am avut un an foarte bun, am vindut citeva corsete, a venit decembrie si am vindut citeva rochii de seara. Si pe vremea aceea o rochie de seara facuta de mine, din catifea, era cea mai frumoasa rochie inventata in România pina atunci, cred. Si costa 100 de dolari. Asa am inceput: o rochie de seara la mine costa 100 de dolari. Un corset probabil ca vreo 40 sau 70, nu mai tin minte, oricum diferenta dintre un corset si o rochie de seara era foarte mica. Primele mele cliente au fost modelele si am si acum fete, modele care nu mai profeseaza si care-mi sunt cliente in continuare.
Eu nu sunt un om licentiat
Tango: In perioada facultatii cum te-ai descurcat?
RAZVAN CIOBANU: In momentul in care am inceput sa lucrez, m-am oprit cu facultatea, in anul IV. Eu nu sunt un om licentiat. Traiectoria mea a fost in felul urmator: am facut aproape un an de zile in Bucuresti, dupa care m-am mutat la Timisoara, unde am stat un an si jumatate si apoi m-am mutat din nou in Bucuresti, la sectia de pictura, unde am si abandonat, de altfel. Adica in momentul in care faci Arte Plastice trebuie sa stii ca trebuie sa stai opt ore in atelierul de lucru, acolo nu sunt cursuri cum sunt la sectiile normale, acolo atelierul este obligatoriu si in atelier te duci dimineata la opt, faci o pauza pe la doua-trei, cind ai cursuri, si revii in atelier unde stai pina la sapte-opt. Mie nu mi-a placut niciodata pictura, eu sunt un om netalentat.
Tango: Dar cum ai putut sa abandonezi in anul IV?!
RAZVAN CIOBANU: Eu pot sa fac tot felul de lucruri neasteptate, dar nu regret. M-a intrebat cineva de ce nu termin facultatea, ca poate o sa vreau sa profesez. Nu, multumesc, nu vreau sa fiu profesor. Mi se pare dramatic ceea ce se-ntimpla in sectia de design vestimentar de la Facultatea de Arte Plastice.
Tango: Ce se intimpla?
RAZVAN CIOBANU: Mi se pare ca oamenii aceia ies indoctrinati si haotici. N-as vrea sa supar pe nimeni, dar ma uit la cine le preda si ma gindesc ca eu n-am nici un pic de respect nici pentru minim doi sau trei profesori din citi sunt acolo. Unii dintre ei chiar se numesc designeri si au prezentari, iar eu ma uit cu dispret la ceea ce fac si ma gindesc cu groaza ca oamenii aceia sunt profesori si ii invata pe copii ce inseamna design vestimentar, cind ei habar nu au despre asta. Iar mie nu mi-a placut niciodata sa merg la scoala, nici in scoala generala, nici in liceu. Da, eu intr-un an de scoala, doua trimestre din trei eram corijent la cite ceva, matematica, fizica, chimie. N-am inteles niciodata, logic, nimic din fizica, din chimie sau din matematica, absolut niciodata.
Tango: In schimb la ce erai bun?
RAZVAN CIOBANU: Ma descurcam foarte bine la literatura. La limbile straine nu stiu daca am fost chiar un as, dar aveam o profesoara de rusa (am facut rusa pina si in liceu, dar nu stiu nimic, absolut nimic, nici un cuvintel) care era foarte draguta cu mine si tot timpul zicea: „Lasa, ma, Razvanel, ca tu o sa faci haine frumoase, ai sa vezi“. Daca stau sa-mi amintesc, asta a fost pasiunea mea dintotdeauna.
Cred ca din clasa a cincea, cind diriginta mea era prietena cu maica-mea si inchidea ochii la orele de dirigentie, eu faceam desene. Asta imi spunea maica-mea de cite ori ma certa pe cite-o tema la scoala: „In loc sa inveti, desenezi papusi imbracate“. Practic, am desenat tot timpul. Papusi imbracate am desenat toata viata, de cind am invatat sa scriu. Caietele mele erau un dezastru, din o suta de pagini, la sfirsitul trimestrului ajungeam cu douazeci de pagini, pentru ca restul le rupeam sa nu cumva sa gaseasca maica-mea prin caietele mele „papusi desenate“.
Tango: Imi vorbesti destul de mult despre admiratia ta pentru femei, explica-mi atunci cum ti-ai dat seama ca admiratia ta pentru frumusetea lor se va opri doar la meseria ta.
RAZVAN CIOBANU: Asta este o chestie pe care nu o alegi tu…
Tango: Dar tu imi spui ca meseria te-a ales pe tine, si dragostea te-a ales pe tine…
RAZVAN CIOBANU: Nu, nu, dragostea nu m-a ales pe mine. Dragostea… intotdeauna am alergat eu dupa ea. Toata viata mea este marcata de personaje din filme, indiferent ca sunt femei, barbati, ca sunt animalute intr-un colt de ecran, orice vrei tu. Tin minte un film despre un mare pictor in care o duduie are o replica minunata (avea un rol secundar, apare de cinci ori in tot filmul), ii spune unui domn, dupa o noapte pasionala de dragoste: „Stii, esti un barbat minunat, dar eu am o problema, eu caut sa fiu indragostita tot timpul“.
Asta mi-a ramas in cap, este o chestie foarte misto, ce tarie sa ai sa-i spui unui om: esti minunat, dar eu nu sunt indragostit de tine. Deci dupa dragoste eu am alergat intotdeauna, nu mi s-a intimplat decit o singura data in care lucrurile sa mearga perfect, dar ma rog, s-au terminat destul de repede. In rest, nu, eu am alergat, dar nu am avut niciodata probleme de identitate profesionala sau probleme de identitate sexuala sau probleme de identitate sociala. Intotdeauna am incercat sa-mi pastrez calmul si sa stiu exact care este pozitia mea in oricare dintre acestea.
Tango: Si totusi cit de usor ti-a fost sa-ti pastrezi calmul intr-o lume in care nimeni nu si-l pastreaza mai ales atunci cind nu seamana cu cei din jurul lor?
RAZVAN CIOBANU: Eu nu m-am simtit niciodata amenintat, in niciunul dintre aceste statuturi. N-am avut niciodata probleme de criza existentiala, sigur ca am adunat o frustare, sigur ca au fost elemente care mi s-au parut nedrepte in viata mea profesionala, sau in viata mea sociala, sau in viata mea intima, dar nu le-am simtit asa de covirsitoare, atit de apasatoare. Repet, sincer cred ca sunt cel mai norocos om de pe fata pamintului pentru ca nu am avut probleme de identitate de nici un fel.
Nu sta in puterea nici unui parinte sa schimbe in vreun fel situatia
Tango: Trebuie sa fi simtit dezaprobarea, uimirea celor din jur…
RAZVAN CIOBANU: Am un lucru pe care as vrea sa-l spun mai ales oamenilor care descopera la un moment dat ca fiica sau fiul lor are alte afinitati decit cele care par normale. Este o situatie foarte delicata acolo si multi parinti sunt tentati sa greseasca, exact cum m-ai intrebat si tu: te-au dus la biserica, ce ti-au facut? Cred ca asta este reactia fireasca. Omul se revolta si spune ca este o chestie pe care tu nu vrei sa o controlezi. Dar lucrurile se intimpla si trebuie sa le lasi, trebuie sa ai inteligenta sa nu iti indepartezi copilul.
Cind descoperi asta, ai doua posibilitati: ori iti bagi picioarele si spui: „OK, nu mai este copilul meu, e problema lui, sa se descurce!“- si-l dai in strada si e treaba lui, se descurca, moare, traieste, nu trebuie sa te mai intereseze, ori accepti situatia si incerci sa-i intelegi nevoile si incerci sa-l ajuti sa treaca pina si el mai usor peste problema de identitate pe care o are in momentul ala. Eu cunosc in momentul asta fete si baieti care au 30, 35 de ani si care traiesc cu o teama in suflet.
Tango: Care se ascund.
RAZVAN CIOBANU: Exact, au tot timpul o teama, se ascund, le este frica sa nu afle mama. Am oameni, care sunt oarecum cunoscuti si zic: „Doamne fereste, eu nu pot sa am o relatie, nu pot sa fac nimic, daca apar in ziar si afla mama?“. Hei! Ai 30 de ani, 40, e o problema, din start iti reduci sansele de reusita in viata cu 50%, cred, avind astfel de atitudine si, in marea majoritate, responsabili pentru asta cred ca sunt parintii.
Tango: Da, sigur, nu te pregateste nimeni pentru asta, dar parintii nu sunt vinovati, parintii sufera de fapt pentru suferinta copilului lor, in lumea in care traim…
RAZVAN CIOBANU: Trebuie sa accepti la un moment dat si trebuie sa intelegi ca nu ai cum sa schimbi lucrurile. Nu sta in puterea niciunui parinte sa schimbe in vreun fel situatia si atunci ori o accepti ori nu o accepti. Asta spun, daca n-o accepti asta e, lasa-l in pace, lasa-l in strada, nu stiu, da-l afara din casa, fa ce crezi tu, or, daca o accepti, invata sa-i intelegi nevoile, invata sa-l ajuti.
Sigur ca e o perioada probabil de disperare in care, nu stiu, ma-sa o sa plinga cinci zile in sir, o sa fie distrusa, nu o sa mearga la serviciu, o sa se gindeasca ce or sa zica prietenii. Dar nu este nevoie sa afle toata lumea. Eu am fost norocos, ti-am zis, nu am avut probleme de identitate, dar sunt oameni care in momentul asta sunt stresati de statutul pe care-l au. Nu sunt liberi nici din punct de vedere profesional, nu sunt liberi nici din punct de vedere sexual, nu sunt liberi din niciun punct de vedere.
Tango: Totusi cum ai decis ca tu sa-ti afirmi exact identitatea sexuala?
RAZVAN CIOBANU: Mie nu-mi pasa de ce zice lumea. Am un statut social pe care mi l-am asumat, in momentul in care mi-am ales profesia asta stiam ca dupa ea va aduce oarecare publicitate a persoanei mele si un anumit grad de vedetism daca vrei, si atunci aveam doua posibilitati: puteam sa ma trezesc intr-o zi in ziar cu poze pe cinci pagini, eu cu un prieten, cu un iubit, cu orice, sau puteam sa stopez deja toate zvonurile si toate intrebarile, da e gay, nu e gay?, raspunzind sincer. Am asteptat tot timpul sa mi se puna intrebarea sincer, eu nu m-am ferit niciodata. Daca ai fi venit acum trei ani si m-ai fi intrebat: „Ma, Razvan, esti gay?“, eu ti-as fi spus: „Da!“. N-am trecut niciodata prin probleme de genul asta, sa ma afisez cu femei doar ca oamenii sa nu creada ca…
Tango: Cine ti-a pus prima data aceasta intrebare?
RAZVAN CIOBANU: Mihaela Radulescu. M-a intrebat: „Pai, se-aude ca-ti plac baietii, este adevarat?“. I-am zis: „Da, e adevarat“. A fost foarte simplu, putea sa mi-o puna oricine, absolut oricine. E drept ca, pina si aici ma ajuta profesia mea, care imi permite sa fiu in orice fel vreau eu. Daca miine o sa vreau sa ma insor, toata lumea o sa zica, uau, ce extravagant, doar e designer, el poate sa faca asta! Eu am acest avantaj al profesiei mele, fata de aceea a unui bancher, de pilda, ca oamenii nu ma iau foarte in serios. De fapt, oamenii nu-si pun problema foarte serios. Eu nu am de lucrat la o imagine serioasa, eu lucrez la imaginea unor femei. Si, din fericire, sunt destul de talentat pentru ca aceasta imagine sa fie una foarte frumoasa si de succes.
Tango: Exista vreo corelatie intre faptul ca marii designeri ai lumii sunt gay?
RAZVAN CIOBANU: Nu cred, cunosc gay care sunt bancheri. Chiar oameni cu functii foarte importante. Cunosc si barbati heterosexuali care au simt estetic foarte bine dezvoltat, sunt bine imbracati, atenti cu ei insisi. Depinde foarte mult de cum ai fost educat. Daca, in casa, un baietel, un adolescent o vede pe ma-sa stind numai la cratita, cu o basma pe cap, de unde sa capete stiinta de a-si alege hainele, de a le asorta, de a mirosi bine? Daca mama se ingrijeste, atunci ii insufla si lui aceasta arta. Si nu doar mama poate fi un model, ci si tatal. Uite, eu mi-l amintesc intotdeauna pe tata cu miinile foarte ingrijite, chiar daca barbatii nu-si faceau pe vremea aceea manichiura, el si le curata si si le pilea intotdeauna si eram atit de mindru de el!
Tango: Ti-ai dori sa ai sau sa infiezi copii?
RAZVAN CIOBANU: Acesta e un subiect pe care il dezbat cu prietenii mei. Faptul ca sunt gay nu e alegerea mea, s-a intimplat sa fie asa, dar trebuie sa-mi asum acest lucru. Nu cred ca pot sa dau o educatie corespunzatoare unui copil.
Tango: De ce?
RAZVAN CIOBANU: Pentru ca n-as putea sa traiesc niciodata pina la adinci batrineti linga o femeie, mama copiilor mei. Eu sunt un idealist in ceea ce priveste familia, o vad ca in filmele americane, cu curcanul de Craciun, fericita, cu doi parinti care se iubesc si se respecta reciproc. Asta mi-as dori pentru copilul meu. Si daca nu pot sa-i ofer aceste lucruri, atunci mai bine nu. Am tot timpul discutii cu prieteni de-ai mei gay, cupluri de fete sau de baieti, care vor sa infieze un copil.
Nu sunt de acord. Nu ca ar trebui eu sa judec, dar nu cred ca e potrivit. Copilul trebuie sa se dezvolte armonios, intr-un mediu normal, ca sa nu mai fim o lume de oameni isterici de mici, zdruncinati, cu traume si frustrari din copilarie. Copilul o sa creasca si o sa-si puna intrebari, o sa-l intrebe la scoala: de ce stai cu doua femei? Cum poate cineva sa garanteze ca el poate sa aleaga singur daca ii place sa fie cu un barbat sau cu o femeie?
Tango: Ai spus ca oricum nu alegem noi.
RAZVAN CIOBANU: Cred ca si-ar pune intrebari prea multe, cred ca ar fi prea chinuit. Mi se pare nedrept fata de copil sa nu ii ofer un climat corect. Cum pot sa-l invat eu sa iubeasca intr-un fel in care eu nu stiu sa iubesc? As putea sa renunt la viata pe care o am acum, sa gasesc o femeie care sa-mi placa, sa ma insor si sa fac copii si sa traiesc asa pina la sfirsitul zilelor. Dar eu nu as fi fericit.
Tango: Razvan, cred ca iubirile de toata viata nu mai exista.
RAZVAN CIOBANU: Poate, dar tot nu vad ce rost ar avea sa fac un copil in conditiile astea. Din egoism, doar ca sa am pe cineva sa-mi aduca un pahar de apa la batrinete? Cistig destul ca sa imi permit sa ma mut intr-un azil la batrinete, cind n-o sa mai pot sa-mi iau un pahar de apa singur. Nici eu nu cred in iubiri eterne si in oameni sortiti unul altuia pina la adinci batrinete. Desi, o alta calitate a parintilor mei la care ma gindesc cu drag este faptul ca, sunt sigur, tata a fost singurul barbat din viata mamei mele, iar mama a fost singura femeie din viata tatalui meu.
Pot sa bag mina in foc. Eu nu i-am auzit niciodata certindu-se. Au mai avut neintelegeri, cind mama s-a suparat ca tata n-a facut ceva, lucruri minore. Dar sa tipe, sa arunce tigai sau sa nu-si vorbeasca o saptamina, niciodata. Sau sa o bata? Doamne fereste! Au fost un cuplu perfect. Singura problema pe care am perceput-o a fost ca dragostea, respectul, conexiunea dintre ei au fost atit de mari, incit aveam mereu impresia ca suntem in doua tabere. Ei deoparte si eu de partea cealalta.
Daca ma certau, imi aduceau amindoi argumente ca eu gresesc, erau uniti si nu era nici unul de partea mea ca in familiile in care tatal ii cearta pe copii, iar mama le ia apararea. A fost rau, pe de o parte, pentru ca mi-as fi dorit un altfel de climat pentru mine, dar a fost bine, pe de alta parte, pentru ca m-a ajutat mai tirziu. Probabil ca imbatrinesc, dar am inceput sa cred ca, in viata, dai si primesti in mod egal. E o balanta, care se inclina pe rind in cele doua parti. N-am avut o copilarie nefericita pentru ca ai mei s-ar fi certat sau ar fi avut probleme cu bautura, ci pentru ca n-am fost o familie ca in filme, in care sa rezolvam totul impreuna.
Eu nu cred ca te poti indragosti mai intii de sufletul unui om
Tango: Spune-mi citeva lucruri legate de imaginea ta, de infatisarea ta, despre cum iti concepi aparitiile in public. Cit de mult te ingrijesti, cum iti alegi hainele…
RAZVAN CIOBANU: Am avut o perioada foarte lunga de nesimtire totala, pina acum doi ani. Pina la 27 de ani. Mincam ingrozitor de mult, de prost, la orice ora. Si ma simteam foarte bine. M-am trezit intr-o dimineata, m-am urcat pe cintar si aveam 155 Kg. Dar cum poti sa ai pretentia sa se mai indragosteasca cineva de tine? Ca eu nu cred ca te poti indragosti mai intii de sufletul unui om. Sa fim seriosi, primeaza partea vizuala. Am inceput cu dietele, dar cind ai 155 de kile, e imposibil sa-ti gasesti o dieta care sa-ti convina. Slabeam 10 kg, ma deprimam ca era prea putin, iar mincam, iar ma ingrasam.
Atunci am apelat la o solutie chirurgicala foarte simpla, un inel in jurul stomacului, care m-a facut in primele trei saptamini de dupa operatie sa pierd 20 de kg. In prima saptamina ai tot felul de stari ingrozitoare, te doare, tipi si-ti vine sa omori pe cineva, ca cine te-a pus sa faci asa o operatie, ma rog, e rau. Dupa trei saptamini, iti revii, poti sa cobori cu liftul, sa mergi cu masina pe piatra cubica si incepi sa te simti bine. M-am urcat pe cintar si aveam 135 kg. Uau! 20 kg in trei saptamini! Am continuat sa slabesc si am ajuns la 90 de kg, unde m-am stabilizat o vreme. Apoi n-am mai fost atent cu ce maninc si am pus iar 20 de kg. Acum sunt in proces de dat jos cele 20 kg pe care le-am pus in ultimul an.
In rest, pierd timp cu ingrijirea personala. Nu concep sa nu fac lucrurile de baza, pe care le-am invatat singur, inca din liceu. Chiuleam de la ora de matematica si imi faceam manichiura. N-am sa uit cum m-am dus prima oara, undeva intre cinematograful Patria si cinematograful Scala, era un cabinet si o doamna in virsta. Am intrat, timid, eram un pusti de 15 ani, si i-am cerut sa-mi faca manichiura. Mai tirziu am invatat sa fac asta si la picioare. Imi tund parul de pe corp, pentru ca mi se pare inestetic, si nu vreau sa mi se vada firele albe din cap nu pentru ca sunt un semn de batrinete, ci pentru ca altfel ar fi o lipsa de respect pentru cei din jur. Sigur ca e usor jenant cind stai la coafor cu o punga in cap si sunt cinci femei in jur care se uita ciudat.
Tango: Nu e vina celui care se duce la coafor, ci a conditiilor din România, unde nu exista saloane speciale.
RAZVAN CIOBANU: Da, nu exista nici saloane specializate, nici suficienti barbati care sa vrea sa faca asta. Mai fac masaj si merg la cosmetica. Am invatat sa ma dau cu crema pe fata si sa ma demachiez seara. Toata lumea care ma aude ma intreaba daca ma machiez in timpul zilei. Nu, bine-nteles ca nu ma machiez, dar e vorba de gestul de curatare a pielii de praful de peste zi. Imi este ingrozitor de frica de batrinete. Nu atit de moarte, inca mai meditez la asta. Si nu de neputinta batrinetii, ci de uritenie. Am simtit ca atunci cind va veni momentul, am sa trag de piele cit va fi nevoie.
La corp imi este teama de operatii estetice, tot timpul m-am gindit la lipoaspiratie, dar nu pot, nu pot sa fac asta din cauza durerii. Eu am o problema cu durerea, n-o suport, mie si cind imi ia singe pentru analize trebuie sa stau intins in patul meu, nu in pat la spital, cu cineva care sa ma tina de vorba si e ca o intepatura de tintar, adica, practic nu-i nimic, dar am o reactie vegetativa (asa am invatat ca se cheama) la frica. La operatia de nas a fost ingrozitor, ingrozitor.
Tango: Ce s-a intimplat?
RAZVAN CIOBANU: Pai, prima oara cind am vrut sa-mi fac nasul a fost pe criterii estetice si m-am dus (n-am sa uit niciodata) la Bacau la doctorul Stan. Foarte frumos, m-am internat, mi-a facut poze, tot bun, si inainte sa intru in operatie am plecat acasa. M-am imbracat si-am zis: ma scuzati, eu nu pot sa fac asta, imi este frica. Soarta a facut ca peste citeva luni de zile sa primesc un cap in nas, care sa-mi faca nasul bucatele si sa trebuiasca sa ajung inapoi la Bacau, tot la dr. Stan si a trebuit sa stau ca n-am avut incotro si sigur nu l-am mai facut din motive estetice, cum l-as fi facut prima oara, l-am facut clar pentru ca nu se mai putea sta cu nasul care ramasese in urma loviturii. Cind mi-au scos tampoanele din nas (este o operatie simpla, nu te doare nimic, stai bandajat si ai tampoane si nu poti sa respiri foarte confortabil, dar nu este ceva ingrozitor), tremuram tot, eram disperat, mi s-a parut cel mai ingrozitor lucru, nu a durut cine stie ce, dar eu asa sunt, sunt foarte fricos, sunt panicos.
Tango: Nici macar cind te indragostesti nu simti nevoia sa faci lucruri nebunesti, sa arati extraordinar?
RAZVAN CIOBANU: Nu, stiu ca pot sa arat extraordinar cind sunt indragostit, fara sa fac absolut nimic, dar cred ca orice om de pe fata pamintului cind este indragostit arata extraordinar de bine, am observat ca femeile insarcinate arata foarte bine, nu stiu sa-ti spun de ce. Dar cred ca sunt indragostite de pruncul pe care urmeaza sa-l aduca pe lume si atunci asta se vede in ochi, pe fata peste tot, radiaza.
Cu totii credem ca daca ne culcam cu altcineva ne razbunam pe partenerul pe care-l avem
Tango: Ti-ai inselat vreodata partenerul?
RAZVAN CIOBANU: Din razbunare, da. O prostie! Cu totii credem ca daca iesim cu altcineva, sau daca ne culcam cu altcineva ne razbunam pe partenerul pe care-l avem. Dupa experienta asta, nu, mi-am dat seama ca nu, la mine nu functioneaza, am impresia ca-mi fac rau mie. Exact cum am mai spus si intr-unul dintre articolele mele din Tango – daca sunt nemultumit intr-o relatie, da, insel, dar nu insel pentru ca-mi propun sa insel, pentru ca sunt nemultumit, insel cautind altceva, cautind sa acopar golurile pe care le am in relatia respectiva, de orice natura ar fi ele si atunci insel, dar e normal, asta cred ca o fac toti oamenii.
Nu stiu, iti dau un exemplu care nu are legatura cu mine – o femeie, daca nu are suficienta atentie din partea barbatului ei, cu siguranta ca il va insela cu un prieten, cu un cunoscut, cu oricine care-i va da mai multa atentie. Daca o femeie nu are parte de suficient sex sau decit are ea nevoie in casnicie, cu siguranta isi va insela barbatul ca sa capete mai mult sex din alta parte.
Tango: Crezi in valoarea sexului fara dragoste?
RAZVAN CIOBANU: Eu cred ca poti sa ai parte de super sex si cu cineva pe care-l iubesti si cu cineva pe care nu-l iubesti si pe care s-ar putea sa nu-ti mai doresti sa-l vezi a doua zi. Nu stiu! Eu cred in „one night stand“-uri si sunt unele care pot sa-ti marcheze mintea, strict din punct de vedere sexual, pentru o perioada lunga de timp.
Tango: Cred ca mai degraba e un punct de vedere masculin, mai putin valabil pentru o femeie.
RAZVAN CIOBANU: Eu la sala de sport, crede-ma, am auzit o gramada de femei oftind dupa niste baieti care aratau absolut minunat si cu siguranta o parte dintre ele, nu stiu sa-ti spun cite, ar fi acceptat o aventura fie si in masina pe bancheta din spate, doar pentru ca baiatul ala arata bine si pentru ca in capul lor isi imaginau ca daca arata asa de bine trebuie sa fie minunat in pat…
Tango: In general esti perceput ca o persoana extravaganta, ai sesizat cum se uita oamenii la tine?
RAZVAN CIOBANU: Da, in general oamenii se uita la mine ca la o persoana extravaganta, cred, nu as putea sa-ti spun de ce, pentru ca nu sunt un om extravagant. Un om extravagant mi se parea Andy Warhol, daca vrei. Este omul care a inventat „Pop Art“. Era celebru, facea portrete in mai multe culori. Extravagant era Dali… Eu nu sunt extravagant, crede-ma!
Ma imbrac asa cum ma simt bine. In general in jeansi, in T-shirt-uri, nu cred ca am excese vestimentare, poate citeodata par mai colorat, nu colorat ca am multe culori, dar poate ca ghetele mele sunt mai lucioase decit ale altcuiva sau fularul meu are trei paiete in loc sa am un fular negru. Lucrez cu materiale, este imposibil altfel, este ca atunci cind ai sta cu degetul in borcanul cu miere si nu l-ai linge niciodata. Imi place sa ma mai joc citeodata cu o bucata de material, sau cu o haina, sau cu o pereche de pantofi. Da, imi mai ling degetele din cind in cind…
Articol preluat din Revista Tango nr. 15, august 2006
