RĂZVAN MAZILU: Rămâne prea puţin, aproape nimic. Poate că e mai bine aşa, oricum am senzaţia că pier doar lucrurile esenţiale, cele care într-adevăr contează şi sunt definitorii pentru traseul unui artist, şi rămân toate prostiile.
Asta e esenţa dansului, efemeritatea. În timpul unui spectacol, dansul, mişcările iau naştere sub ochii spectatorilor, se înlănţuie una dintr-alta, transmit emoţia, rămân întipărite în suflet şi în gând, apoi dispar, cade cortina, lumea pleacă acasă şi, a doua zi, uită sau nu ce au văzut pe scenă. Superbă efemeritate, într-o lume aflată oricum în disoluţie. Revin la Isadora Duncan, de pe urma căreia nu a rămas nicio înregistrare filmată, doar câteva fotografii care înfăţişează o doamnă corpolentă şi deloc frumoasă. Spiritul ei extraordinar, liber, a învins însă timpul, astfel că noi, dansatorii de azi, dansăm desculţi datorită Isadorei sau, iată, montam piese despre viaţa ei. În spectacolul meu de la Odeon, Isadora e spre apusul vieţii şi nu mai dansează, astfel că se păstrează misterul dansului ei. Există doar mărturisirile unor personaje care au văzut-o dansând şi acel dans le-a marcat destinul, dar nici ele nu ştiu să spună prea bine ce făcea Isadora când dansa.
Aşa mi se întâmpla şi mie când eram mic şi îi întrebăm pe oamenii mari cum dansa Iriniel Liciu, iar ei îmi spuneau doar că le dădeau lacrimile când Irinel traversa scena în pas-des-bourres, dar nu ştiau să îmi spună exact ce făcea atât de extraordinar.
Astea rămân, câteva mărturisiri. Şi, eventual, câteva afişe.
Urmărind spectacolul tău, Când Isadora dansa, mi-am amintit cum te-am văzut pentru prima dată dansând și pentru mine s-au deschis porțile unei lumi la care nu avusesem acces. Cei care te-au văzut dansând ar putea scrie cărți, ar putea face filme, ar putea scrie piese de teatru care să se numească la fel, Când Răzvan dansa…
RĂZVAN MAZILU: Mi-ar fi plăcut ca Dumnezeu să îmi dea şi harul cântului, dar nu poţi să le ai chiar pe toate…
Mi-a fost foarte clar că îmi este dat să dansez
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ai știut dintotdeauna că vei fi artist, că vei urca pe scenă? Când în copilărie ai înțeles că te așteaptă un destin artistic?
RĂZVAN MAZILU: Da, mi-a fost foarte clar, dintotdeauna, ca voi fi artist. Ba chiar mi-a fost foarte clar că îmi este dat să dansez. Înainte de orice, înainte chiar de a începe să vorbesc. Primele mele amintiri despre lume sunt în mişcare. Apoi, puţin mai târziu, drumurile s-au ramificat, dar tot în zona creaţiei, voiam să fac şi pictura, căci îmi place foarte mult să desenez, visam chiar şi la fashion, dar dansul a câştigat. Acum încerc să le împac pe toate, căci uneori îmi concep singur costumele de spectacol. Am realizat costumele spectacolelor mele Remember, Urban Kiss, Flashback, Depeche Dance, Când Isadora dansa.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ce sunt părinții tăi și de la cine ai moștenit deschiderea către artă? Există momente în care recunoști crescând în tine talentul generațiilor de mai înainte, din care te tragi?
RĂZVAN MAZILU: Părinţii mei au fost muncitori, acum sunt pensionari şi nu au avut nicio tradiţie artistică în familie. Mă mândresc foarte tare cu faptul că am nişte părinţi extraordinari care nu doar că m-au lăsat să fac ce îmi doresc, dar m-au ajutat permanent şi s-au sacrificat pentru mine. Şi mai ştiu că nu le-a fost deloc uşor. E un mare noroc să ai o familie care nu se pune de-a curmezişul viselor tale şi care nu are prejudecăţi legate de domeniul artistic.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ai învățat mult… Dar este ceva ce nu se poate învăța în profesia ta?
RĂZVAN MAZILU: Talentul, carisma. Cu asta te naşti sau nu. Pe parcurs deprinzi meşteşuguri, furi de la alţii, mai păcăleşti. Dar talentul, aura aceea care te ajuta să treci rampa nu le poţi dobândi.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: În ultima vreme urci mai puțin pe scenă ca dansator, însă continui să creezi lumi ca regizor, creator de costume, coregraf. Cum să interpretăm noi, spectatorii, adoratorii tăi, fiindcă spectator e un cuvânt prea simplu, acest act? E o nouă etapă? E un pas firesc în cariera oricărui mare dansator?
RĂZVAN MAZILU: Poate să fie şi un pas firesc, dansatorii devin pedagogi sau coregrafi, dar îndrăznesc să sper că la mine evoluţia e şi mai firească fiindcă eu dintotdeauna am fost şi interpret şi creator, apoi am început şi cu regia de teatru şi încerc să mă specializez, să îmi continui cercetările creative în mai multe genuri, pentru că eu cred în versatilitatea artistului. De la dans contemporan la teatru, trecând prin cabaret şi musical – nu este decât un pas, fie el şi de dans…
Îmi doresc foarte mult să montez musical, îl simt, îmi place de mor. Am început cu Marlene, montat în Grecia prin 2005, apoi, anul trecut, am făcut The Full Monty (Goi puşcă) la Teatrul Naţional din Timişoara, spectacol pe care doresc să îl aducem şi la Bucureşti. Mă documentez permanent, plec afară să văd spectacole, tocmai am văzut la Berlin Dansul Vampirilor, un musical extraordinar în regia lui Roman Polanski.
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ai cui să predai ștafeta? Există mari talente care te urmează, există o școală românească de coregrafie de unde să poți alege speranțe pentru ziua de mâine, unde să poți preda ceea ce ai creat, ai construit, ai învățat?
RĂZVAN MAZILU: Sunt fericit atunci când oamenii descoperă dansul, pe care nici nu îl bănuiau cât de minunat poate fi. La urma urmei, dansul este şi un exerciţiu de seducţie. Cel mai mult mă enervează atunci când aud că dansul contemporan e “de nişă”. Nu, nu există aşa ceva. Şi la noi, şi în străinătate, sălile sunt arhipline la spectacolele bune şi goale la cele proaste, e simplu.
La mine a funcţionat şi frica de ratare
Marea Dragoste / RevistaTango.ro: De ce nu ai plecat din țară? Până la urmă, ai fi putut face tot ceea ce faci aici și altundeva, dar poate mai ușor, cu mai mulți bani, cu mai multă glorie…
