Remember MARGA BARBU

„Singura mea explozie de exuberanta a fost la 4 ani.“

Provenea din aristocratia Ardealului, dintr-o familie de intelectuali, de patrioti, in genul lui Lucian Blaga. Si-a petrecut primii ani in fermecatorul Maramures. S-a nascut la Ocna Sugatag, in iarna anului 1929, pe un frig de inghetasera nucii. Atunci, ziua de 24 februarie a adus in casa familiei Butuc prima fetita, botezata Margareta Yvonne. Dupa inca patru ani, Marga a capatat o surioara, pe Pia. Mama, Nelly Butuc, era o dansatoare pasionata, care studiase arta miscarii tocmai la Viena. Dragostea pentru balet s-a transmis repede si celor doua fetite, si astfel tatal s-a pomenit ca in casa lui toata familia dansa.

El, reprezentant al domeniului ingineresc, era directorul salinelor de la Ocna Sugatag, si, desi destul de dezorientat uneori, a inteles totusi aceasta pasiune pentru dans a femeilor din casa lui si nu a protestat niciodata.

Marga era insa timida, departe de modelul copilului care recita cu usurinta poezii. Cea mai indragita ocupatie, pe langa dans, era jocul de-a farmacista. Mai tarziu avea sa declare ca singura explozie de exuberanta a fost pe la 4 ani, cand a facut senzatie la o serbare, cantand cuplete pentru reclame. Si totusi, avea o maiestrie ce nu dadea gres: imita perfect musafirii parintilor. Mama recunostea de fiecare data despre cine era vorba.

Cand Marga a implinit 6 ani, familia s-a mutat la Bucuresti. Nelly Butuc iubea cu atata patima scena si baletul, incat, cu ajutorul unor prieteni, a hotarat sa dea un recital la Teatrul National Studio. A stralucit in 24 de dansuri de una singura. Printre invitatii care au admirat-o din sala se afla si Liviu Rebreanu, directorul teatrului la vremea respectiva.

„Destinul a hotarat ca trebuie sa fiu actrita“

Formata intr-o atmosfera artistica, nu e de mirare ca primele ganduri si vise, primele eforturi si sperante ale adolescentei au fost dedicate in intregime dansului. Lua lectii de balet clasic cu maestrii Oleg Romanovski si Paule Sibille. Nu scapase insa de timiditate: „Aveam o timiditate ingrozitoare, care ar fi trebuit sa-mi interzica pana si ideea de a ma urca vreodata pe scena.“

A fost eleva liceului „Regina Maria“, si, dupa absolvire, tatal a avut inspiratia si grija de a o inscrie la doua facultati: Filosofie si Teatru. „L-am intrebat: de ce Filosofie si Teatru? El mi-a raspuns atunci ca, pentru a ma putea exprima mai bine, trebuie sa fiu luminata pe dinauntru si sa am si expresie“. Asadar, ambele facultati au fost, cel putin in intentiile initiale, numai mijloace de a-si dezvolta posibilitatile de gandire si cele de exprimare artistica.

La Filosofie a intrat cu o teza despre Socrate si a studiat un an si ceva. Printre bucuriile pe care i le-a rezervat aceasta facultate a fost si aceea ca l-a audiat pe George Calinescu, cu prilejul uneia dintre ultimele lui aparitii in public.

La Institutul de Teatru a fost admisa in 1947, pe muchie de cutit, printre ultimii. Era atat de emotionata, atat de rosie la fata, incat avea senzatia ca ii crapa obrazul. Imbracase o rochie cu picatele alb si roz si a recitat versuri invatate cu numai cateva zile inainte: „In doua zile am invatat o poezie de Baconski si un sonet de Eminescu, cu care am avut inconstienta sa ma prezint la examen. Dar destinul, care a avut un mare rol pentru mine, a hotarat ca trebuie sa fiu actrita“.

Si totusi, pentru Marga Barbu dansul ramasese, in continuare, pe primul plan. A dat examene la Opera si la Opereta, insa in drumul ei artistic a aparut un mare si neasteptat impas medical. La unul dintre controale, doctorul  a descoperit ca un canal arterial care se formeaza in timpul dezvoltarii intrauterine si care apoi trebuie sa se inchida a ramas, in cazul ei, deschis. In aceste conditii, efortul fizic intens cerut de rigorile baletului ii punea serios inima in pericol. Medicul i-a recomandat sa se opereze sau sa renunte la dans. In acea perioada, operatiile de acest fel erau aproape imposibile la noi, iar pentru a merge in strainatate nu avea bani. „Eram disperata, voiam sa ma sinucid… Eu ziceam ca sunt facuta pentru dans si nu ma vedeam facand altceva. Dar mana Celui de Sus stie mai bine decat noi ce ne trebuie… Asa a fost sa fie, sa ma fac actrita“.

Al treilea a fost cu noroc

Putina lume stie ca au fost trei mariaje in viata Margai Barbu, nu doua. S-a casatorit prima data la 21 de ani, cu un inginer. Nu erau insa prea potriviti, fiecare avea un alt ideal de viata. Atunci ea era mai fragila, avea nevoie de un scut de aparare. „Cred ca mai mult a contat spatiul locativ“ – a declarat mai tarziu, cu luciditate, actrita. „Era un baiat atat de bun, dar atat de departe de meseria mea. Programul nostru era atat de diferit, incat dupa un an si jumatate a trebuit sa ne despartim“.

Primei casatorii i-a urmat o noua dragoste, mai trainica, si alti cinci ani de casnicie. Actorul Constantin Codrescu ii fusese coleg de facultate si jucasera impreuna in primul ei film. Din pacate, el nu avea prea mare incredere in talentele sotiei sale. Nu credea nici in abilitatea ei de a sofa, nici in harul ei de actrita. „Pe vremea aceea eram plina de complexe deoarece nu jucam decat foarte rar in teatrul unde eram angajata. Asteptam sa fiu incurajata si ajutata. Casatoria noastra… nu a insemnat pentru mine o implinire. Abia acum am descoperit unele scrisori ale lui, in care spunea ca ii ingradesc libertatea, cand eu nu faceam decat sa-l ajut, dupa puterile mele. In perioada aceea era si foarte bolnav.“ Desi relatia lor sentimentala pana la urma s-a stins, cei doi s-au reintalnit de multe ori pe scena sau pe platoul de filmare, colaborand in continuare ca buni colegi si profesionisti.

Abia cel de-al treilea sot va fi partenerul alaturi de care Marga Barbu va calatori, vreme de 33 de ani, pe drumul implinirii personale si artistice. 

„Fara a forta usile, am patruns intr-o alta lume“

Pianista din filmul „Vultur 101“(1956) a fost chipul care l-a impresionat pe Eugen Barbu inainte de a o cunoaste personal. A urmarit-o apoi pe scena de la „Nottara“, in rolul Roxanei din „Cyrano de Bergerac“(1960). „In seara premierei m-am trezit cu un cos mare de liliac alb. Ramasesem fara vorbe: in plina iarna, ca era in luna februarie, sa primesc liliac alb. Cosul mai avea un biletel cu semnatura lui, pe care scria «Succes». Nu era omul vorbelor multe. Imi spunea mereu ca un scriitor care scrie mult nu vorbeste mult.“

S-au intalnit dupa ce trecusera amandoi prin cate doua casnicii esuate. Ea era in divort cu Constantin Codrescu, iar Eugen tocmai se despartise de sotia sa. Mana destinului a actionat printr-o prietena comuna, care i-a invitat pe amandoi la restaurantul „Lido“. Era 7 ianuarie 1960. Marga nu se simtea prea tentata sa mearga la intalnire, insa citise deja „Groapa“ si era curioasa sa il cunoasca in carne si oase pe omul care a scris-o. Ii placuse cartea, desi limbajul o socase pe alocuri.

Ea venea din Ardeal, unde nu era obisnuita cu asemenea cuvinte dure. Din prima clipa in care s-au vazut, s-au placut. Nu a fost o atractie fizica, ci s-a lasat fermecata mai degraba de usurinta cu care au legat o conversatie. „Se inaltase o punte de comunicare extraordinara intre noi. Ba chiar radeam de aceleasi lucruri si ma bucuram ca are simtul umorului bine conturat. Daca poti sa zambesti, treci mai usor peste greutatile vietii“. Dupa intalnire, Marga si-a notat intr-un carnet: „Cred ca mi-am gasit nasul“.

El nu i-a marturisit niciodata cu ce anume l-a cucerit. Ea banuia ca a fost atras de firea ei visatoare, cu capul in nori, de blandetea ei, de aplecarea catre arte frumoase. „Mai mult am dedus ca acestea au fost armele mele, din cartea „Ianus“, prin felul in care era construit portretul pianistei in care ma recunosc foarte mult“. Scriitorul i-a dedicat actritei si primul volum din „Caietele Principelui“, la care il ajutase cu traduceri dupa carti cumparate de la anticari francezi.

Isi gasisera jumatatea, dar nu se gandeau sa se casatoreasca. Cel putin, Marga refuza cu indarjire sa se mai lege de un barbat cu certificat de casatorie. Dupa cateva luni, insa, au fost pusi intr-o situatie foarte neplacuta. Mergeau foarte des la Peles, unde se adunau scriitorii. Intr-o zi a venit portarul la masa unde erau cu totii si a spus in gura mare: «Domnu’ Barbu, da’ de ce tineti dumneavoastra doua camere, ca doar sunteti impreuna?!». I-a demascat complet. Eugen Barbu, furios ca a fost pus in situatia asta, a zis „Gata, cum ajungem la Bucuresti, bagam actele!“. Asa s-au casatorit, „mai mult cu forta“, dupa cum avea sa marturiseasca, zambind, actrita.

Mai tarziu a descoperit ca sotul ei era o fire foarte inchisa. Traia in lumea lui, era tot timpul preocupat de personaje, de scrieri, de traduceri. Spunea ca se odihneste cel mai bine atunci cand citeste. „Nu mi-a fost usor sa traiesc langa un scriitor. Avea ciudateniile lui. Mai mult, era omul care, doar in treacat daca-l provocai cu o vorba, trebuia sa-ti raspunda cu zece. Scriitorii sunt o specie foarte dificila“.

Nu se putea ca, in peste 30 de ani, sa nu iasa si scantei. Amandoi erau personalitati puternice, iar Marga, in ciuda faptului ca era o fire foarte intelegatoare, avea mandria ei: „Cateodata era un pic gelos pe mine pentru ca eu aveam parinti, iar el ramasese orfan si de mama, si de tata la 15-16 ani. Ma mai pisa la cap ca le dau prea multa atentie parintilor mei, care traiau inca. Dar avea si momente in care ma admira pentru ca aveam o familie cu care ma intelegeam asa de bine. Cu nimeni nu as fi putut sa fiu atat de apropiata cum am fost cu Eugen… Eu aveam nevoie de un barbat cu tarie de caracter si l-am gasit pe el, o fire artistica, de un talent viguros, care putea sa ma inteleaga“. Au impartit amandoi o casa frumoasa in strada Eminescu, si-au purtat reciproc de grija si s-au ocrotit unul pe altul pana la disparitia scriitorului, in 1993.

„Poate ca ar fi fost lumina ochilor nostri…“

Un copil ar fi implinit si mai mult familia Barbu, insa destinul a curs altfel. Scriitorului nu-i placeau copiii si nu isi dorea unul. I se parea ca acestia sunt prea curiosi, prea razgaiati, ca te anuleaza. Dar, asa cum marturisea in „Caietele Principelui“, un copil interiorizat, care sa vorbeasca mai multe limbi straine, ar fi fost o bucurie. Marga se stia cu probleme la inima si fusese avertizata ca ar fi destul de riscant sa ramana insarcinata. Si totusi, s-a intamplat, pe cand se apropia de 40 de ani. „Ma gandeam ca e un semn de la Dumnezeu si am hotarat sa-l tinem. Iar sotul meu se impacase cu ideea ca va fi tata si chiar astepta cu nerabdare bebelusul“.

Dar n-a fost sa fie. In primele luni de sarcina actrita inca mai lucra, filmand trei pelicule, la Buftea, in acelasi timp. I-a propus regizorului sa renunte la filmari, dar i s-a spus ca un film costa noua milioane de lei si ca, daca vrea sa renunte, trebuie sa plateasca. Nu avea de unde sa dea atatia bani, asa ca a continuat. Intr-o zi, in timpul unei scene, a trebuit sa urce pe un cal mai naravas si acesta s-a scuturat puternic. Din socul acela a pierdut sarcina, care ajunsese deja la cinci luni si jumatate. Era o fetita. „Cine stie ce ar fi fost si cum ni s-ar fi schimbat viata daca as fi nascut-o? Poate nu era un copil reusit sau poate ca ar fi fost lumina ochilor nostri… cine poate sti?“.

Intalniri de cinci stele

Pentru ca Eugen Barbu citea foarte mult, Marga a trebuit sa se adapteze si ea la disciplina intelectuala a sotului. Fiindca venea obosita dupa spectacole, nu mai putea citi teatru, in schimb, a inceput sa invete tot mai multe limbi straine. In felul acesta a ajuns sa cunoasca spaniola, italiana, franceza, engleza, maghiara, germana, greaca, ba chiar si japoneza. Pentru japoneza a facut cursuri speciale la Universitatea Dalles. A capatat astfel un mare avantaj in intalnirile cu diverse personalitati din alte tari, pentru ca, vorbindu-le limba, comunicarea devenea mult mai calda si mai naturala.

Unul din admiratorii ei din acele vremuri a fost Hubert H. Humphrey, vicepresedinte al Statelor Unite in perioada 1965 – 1969  si candidatul partidului democrat in cursa prezidentiala din 1968, invins cu o diferenta foarte mica de voturi de catre Richard Nixon. Marga l-a cunoscut la Festivalul filmului de la Moscova, in anul 1969, la un cocteil dat de echipa americana. A fost o simpatie spontana si reciproca, de la prima vedere amandoi s-au comportat ca si cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna. Chiar in acele zile el dirija personal aselenizarea si era permanent pus la curent cu toate operatiunile. Intr-o camera de apartament princiar, cu oglinzi enorme, in care locuise pe vremuri Lenin, Marga Barbu si alti colegi din delegatia romana au auzit in direct, prin telefon, glasurile cosmonautilor care puneau piciorul pe Luna. Prietenia cu vicepresedintele SUA a continuat cu o corespondenta care a durat 8 ani, pana la stingerea lui din viata, in 1978.

A cunoscut-o si pe Sophia Loren: „Vorbim in italiana si simt ca ii face placere… Vorbim de meseria noastra comuna… Ii arat revistele «Cinema» si «Saptamana», din paginile carora lipseste rar“. La Festivalul de Film de la Karlovy Vary, in 1966, dupa vizionarea peliculei „Procesul alb“, a castigat admiratia regizorilor italieni Mario Monicelli si Carlo Lizzani, care erau in juriu: „Nu pot uita marea mea bucurie cand m-au oprit, strangandu-mi mainile si felicitandu-ma, spunand ca ma vor propune pentru premiu“.

In 1967 a petrecut o luna la Roma, cunoscand lumea actorilor de acolo, invartindu-se numai printre ziaristi celebri. Asa i-a intalnit pe ziarista italiana Delfina Metz si pe printul Carlo Lancelotti, fiind invitata apoi sa locuiasca in casa lor din Piata Navona, in timpul unei vizite facute impreuna cu Eugen Barbu. „Vom locui in una din cele mai scumpe case din Roma“, se mandrea ea.

In 1996 a fost invitata la manifestarile Saptamanii Culturale Japoneze, iar la receptia organizata la Palatul Parlamentului i-a uimit pe invitatii japonezi conversand fluent in limba lor.

Dar o relatie speciala de prietenie, care a durat toata viata, a fost cea cu Florin Piersic, partenerul sau din mai toate filmele de actiune in care a jucat. „Era modesta, comunicativa, mereu zambitoare, frumoasa… un om normal, fara ifose, fara prefacatorii“, a marturisit marele actor.

Se mai povesteste ca, la un moment dat, a fost invitata cu sotul sau la o serata unde era prezenta familia Ceausescu. Era imbracata elegant, intr-o rochie alb-argintie, ca de printesa bizantina. S-a facut un cerc mare si presedintele de atunci a inceput sa treaca prin dreptul invitatilor, pentru a da mana cu fiecare. Cand a ajuns in dreptul ei i-a strans mana si nu i-a mai dat drumul. El a inceput sa vorbeasca in dreapta si in stanga, tinandu-i mana strans. A doua zi a aparut in presa straina un articol al carui titlu suna astfel: „Presedintele tarii s-a intretinut indelung cu o actrita romanca“. De atunci nu a mai fost invitata niciodata la astfel de evenimente.

„Vreau ca spectatorul sa rada si sa planga cu mine…“

N-a stiut ca o sa ramana in teatru. Dupa absolvire, in anul 1950, profesorul Alexandru Finti a luat-o la el, la Teatrul Armatei, actualul „Nottara“, unde era director. Era un om care iubea foarte mult scena si actorii. „Cu inconstienta tineretii de atunci, mi s-a parut normal. Abia acum imi dau seama de importanta gestului sau.“

Aparea pe scena tot mai des si in roluri tot mai consistente, ba chiar a fost chemata sa dea o proba de film. „Era mare eveniment pe atunci in viata uni tanar actor, sa fie chemat la film. Se faceau filme putine, nu era concurenta televiziunii care, oricum, ii obisnuieste pe cei de acum cu camera de luat vederi si cu platourile.“

Mai tarziu, va povesti, cu verva caracteristica: „Ce stiam noi pe atunci despre o filmare? Mai nimic. Sub fardul galben-rosiatic, dat gros pe obraz, ma simteam total depersonalizata, anihilata, ca sub o masca din care doar ochii ma faceau sa ma recunosc in oglinda… Cand am auzit prima oara cuvantul „motor“ (se si striga tare, asta dadea regizorului autoritate!), m-a luat cu lesin, asa emotii aveam…“ La una dintre filmari, intr-o dimineata, „o spoitoreasa oachesa, cu fuste multicolore, m-a privit ce m-a privit in timp ce filmam, apoi s-a apropiat si m-a scuipat zicandu-mi: «frumusica esti, sa nu te deochi!». Nu m-am suparat, era un compliment mare si sincer.“

In 1956 a prezentat programul romanesc in cadrul Festivalului Tineretului de la Moscova, impreuna cu Iurie Darie. Dupa ce s-a intors, trei ani de zile nimeni nu i-a mai oferit niciun rol. In plus, a fost amenintata ca va fi data afara din teatru, pentru ca primea scrisori de la admiratorii din strainatate.

In 1966 a jucat-o prima oara pe Anita, hangita nascuta din masina de scris a lui Eugen Barbu. Intr-o marturisire facuta la 70 de ani, Marga Barbu a considerat ca momentul cel mai frumos al carierei sale ramane premiera „Haiducilor“, cand oamenii au spart ferestrele cinematografului „Patria“ pentru a ajunge la casa de bilete. A fost de sase ori Anita, de sase ori Agatha Slatineanu, de doua ori Zulnia. In total, de paisprezece ori Marga Barbu, in filme care au acoperit perioada de maxima putere creatoare, de la treizeci la saizeci de ani. Pe langa acestea, a onorat cu brio roluri de compozitie. Dintre ele, cea mai mare satisfactie i-a adus-o „amarata asta de Aurica“.

Din teatru a plecat inainte de 1989, pensionata cu forta. Socul despartirii a fost total neasteptat si i-a lasat un gust atat de amar, incat a facut-o sa nu regrete. Dupa o cariera de 35 de ani nu i s-a spus niciun cuvant de multumire, nici macar formal. Intrebata mereu cum e sa ai acasa un scenarist, a recunoscut ca e foarte bine, mai ales cand acesta e un scriitor de valoare si un maestru al dialogurilor. Eugen Barbu o cunostea foarte bine si multe partituri pe care i le-a scris, mai ales cele din registrul rolurilor negative, au fost de fapt provocari menite sa o determine sa-si foloseasca fiecare nuanta din zestrea resurselor interpretative. Nu l-a dezamagit niciodata. Dupa moartea scriitorului, a trait retrasa, departe de tumultul monden. Isi pastrase silueta fina, manca vegetarian si era mereu tonica, pozitiva.

Intrebata daca o intereseaza politica, a raspuns ferm: „Politica m-ar face insuportabila mie insami“. Se bucura de fiecare zi si depana cu placere amintiri de la filmari, din vremurile in care, uneori, noptile se scurgeau in dimineti, fara ca echipa sa-si dea seama. „Aceste amintiri imi fac placere, a trecut atata vreme de atunci si mie imi staruie si acum in nari, credeti ca parfumul florilor de frezia, ca in «Gran Canaria»? O, nu – mirosul dulce acrisor de «Tekute Likiddo», acel fond de ten lichid cu care ne ungeam mainile sa nu fie atat de albe si tinere. Trecut-au anii!“

Multumiri doamnei Ingrid Pintilie pentru materialele furnizate