Reportaj
Te-ai intrebat vreodata cum ti-ar fi sa traiesti din alocatiile copiilor, cu restante enorme la intretinere si datorii esalonate pana-n ziua de apoi? Cum ti s-ar parea traiul de zi cu zi daca ai avea baia la comun si apa curenta doar in visurile curate?
Copiii sunt o minune. Dar daca insista sa vina pe lume cind virsta, leafa, iubitul sau psihicul tau se impotrivesc, pot fi un cosmar. Si-atunci ce e mai grav? Sa-ti omori pruncul nenascut sau sa te condamni la o viata ingrozitoare, devenind mama cind nu esti pregatita? Femeile care au avortat sunt pacatoase sau pur si simplu moderne? Indiferent de raspunsuri, avortul ramine un subiect dureros.
Locuieste intr-un apartament sau casa obisnuita. Vecinii cred ca drumurile ei zilnice au destinatii banale, serviciu, cumparaturi, prieteni, baruri, distractii. Nici unul nu banuieste ca aceea de care-i desparte un zid sau un gard poarta in suflet, gind, dar mai ales pe trup, povara unui timp de cosmar. Ca ziua ei poarta etichete clare: terapie, consiliere, analize medicale, cursuri de recalificare, frici, amintiri dureroase, intrebari fara raspuns. Victima traficantilor de fiinte umane parcurge in fiecare zi acelasi drum: cel catre vindecare.
Biografiile lor nu au sclipici de star, nici farduri de vedeta. Ani multi si potrivnici, de saracie sau de tranzitie bezmetica, au ras, au plans, au iubit, au suferit, au luptat, au crezut, au iertat de zeci de ori, pe scena sau in spatele aparatelor de filmat. Si-o fac in continuare. Cu pasiune, cu talent, cu decenta si demnitate.
Umplu incaperea cu rasetele lor, au intotdeauna pregatite poante, zambete si gesturi largi, cuvinte de bine si chef de distractie. Dar daca-i tragi deoparte pentru un schimb intim de vorbe, intensitatea vocii lor se micsoreaza, iar codeala ocupa imediat locul voiosiei de-adineauri. „Grasii nu sunt niciodata cu adevarat fericiti”, mi-a spus deunazi cineva.
Pe baieti ii facem fotbalisti si pe fetite, manechine. Cam asta-i reteta noastra cea mai la indemana. Pai, cine nu-si doreste sa aiba copii celebri ca Mutu sau Claudia Schiffer? Cine stramba din nas cand succesul ii bocane la usa, cui nu-i salta inima de entuziasm cand se iscaleste pe tricoul fanilor sau primeste un cec dolofan doar pentru ca a zambit frumos la camera cand a zis nenea: „Atentie, se filmeaza!“?!
La portile scolilor, bogati sau saraci, ne intersectam drumuri si sperante deopotriva: vrem ca feciorul nostru sa aiba carte. Ne dorim pentru el drum stralucitor fara grija zilei innegurate de poveri sau lipsuri. Ne luam doua servicii, facem ore suplimentare, ne frangem miinile la examenele de capacitate, urmarim cu ochii in lacrimi listele de admisi, renuntam la un parfum sau la Parisul promis intr-o luna de miere bogata in visuri, facem imprumuturi sau fortam o promovare. Inghesuit de vremuri tulburi si de saracie lucie, Moromete vinde lotul din spatele casei, ca sa plateasca scoala lui Niculae. Urmasi ai lui, parintii de astazi isi vand visurile si timpul de odihna pentru ca fiul „sa le fie c-o treapta mai domn“.
Victimele Securitatii au tacut patruzeci de ani. Le-a fost interzis sa vorbeasca despre durere si nedreptate, care le-au ramas nespuse si ingropate intre zidurile reci ale inchisorilor, in intunericul celulelor si sub crucile celor care n-au supravietuit. Victimele Securitatii tac si astazi, cand febra deschiderii dosarelor arunca in jur argumente zgomotoase, indignari solemne, vociferari principiale. Nu acuza, nu vor razbunare, nu cer pedepse, isi spun doar povestea cu demnitate si cu credinta ca rostul lor este sa lase marturii, pentru ca lumea sa nu uite.
Am huiduit de multe ori apucatura ziaristilor de a scotoci in desaga vietii dupa povesti de un dramatism care pare oricum tras de par. Mi-am ferit privirile de reportajele si stirile ce pun sub lupa oameni aflati parca la capatul lumii si al puterilor. Un caz anume mi-a zgandarit interesul, insa. Parca scenaristii hollywoodieni si-au adunat ideile si au turnat un film. Filmul vietii Georgianei Comsa. Curiozitatea m-a impins sa bat la usa ei si n-am plecat pana nu i-am aflat toata povestea.
Bare de otel, sarma ghimpata, acces limitat, program de fier si, cea mai afurisita dintre pedepse: privare oficiala de libertate. Penitenciarul de femei de la Targsor… Nu mai pun la socoteala colcaiala interna, bataile si chiar omorurile de prin celule, vaietaturile anonime in noapte, furturile, violurile (da, violurile intre femei…), conflictele iscate din te miri ce. O data ce judecatorul a pus punct dupa sentinta, el pleaca in pauza de pranz, iar viata condamnatei se reduce la un pluton de gratii lugubre, la iahnia de la ora 6.00 seara si ceaiul cu bromura de la 6.00 dimineata. In rest, violenta si asteptare. Nebuneasca, incrancenata asteptare. Un timp care nu mai trece, desi e tras cu forcepsul si ocarat asiduu.
Cele noua zile petrecute in Irak au lasat urme in viata mea, a fost cea mai puternica experienta pe care am trait-o. M-am intors de-acolo plina de povesti, de imagini, de ganduri, emotii coplesitoare... M-am concentrat pe munca mea si pe a celor pe care i-am filmat, dar n-am putut sa nu fiu uimita de sufletele militarilor. Filmul pe care-l fac despre Irak e si filmul meu de debut ca operator, iar prin „ochiul“ camerei am vazut desert, arme, tab-uri, elicoptere militare, gloante, irakieni inarmati, americani, italieni, polonezi, mongolezi, salvadorieni, englezi, „scorpionii negri“ din România, genistii si politistii nostri militari, bombe, alarme, panica, bocanci, reguli, grade, uniforme, cadenta, teama, curaj, dar si DOR...
Numai parintii pot intelege, cu durere si lacrimi, ca nu exista pedeapsa mai mare si mai cumplita decat aceea de a-si vedea fiii in suferinta. Unii copii se nasc, fara motiv si fara noima, cu boli de nevindecat. Ar putea fi copiii nostri. Suferinta crunta a celor alesi la intamplare de un destin nemilos am fi putut s-o traim si noi.
Lucrurile mici
