Reportaj
Am fost impreuna cu ei aproape zece ani. Le-am fost pe rind educatoare si pedagog, am facut impreuna serbari de Craciun si excursii pe care nu le voi uita niciodata, i-am invatat sa scrie, iar ei m-au invatat sa ma joc, i-am invatat sa cinte, iar ei m-au invatat sa ma bucur de ceea ce am. I-am vazut oftind, intrebind, rizind, plingind, evadind. I-am vazut iertindu-si mama care i-a abandonat, imbratisind, fara teama si prejudecati, copii bolnavi de SIDA, curatind cartofi pentru batrinii uitati in azile, daruind jucarii celor saraci. I-am vazut revoltati, intelepti, curajosi, necrutatori cu neputintele adultilor. Si buni cu cei mai tristi ca ei. Am fost impreuna zece ani, eu am plecat, ei au ramas tot acolo, in organizatie. Ei, copiii abandonati de parinti.
Au salarii mari. Si bacsisuri sau, dupa caz, comisioane, spaga, pe masura. N-asteapta cu sufletul la gura, luna de luna, ca o voce guvernamentala sa le mai verse in buget procente abia supravietuind in lupta dintre ministere si interese particulare. Conturile lor depind in mod direct de prosperitatea patronului. De cit de bine merge afacerea. De citi clienti au. Adica, la urma urmei, de cit de bine si amabil si elegant si profesionist stiu ei, prestatorii de servicii particulari, sa-si deserveasca clientii. Zilnic, sub o forma sau alta, experimentez rolul de beneficiar al serviciilor oferite de ei. Partitura imi cere performante extraordinare, ma confrunt cu ingaleli birocratice, hotii enorme si incompetenta obraznica.
Am fost impreuna cu ei aproape zece ani. Le-am fost pe rind educatoare si pedagog, am facut impreuna serbari de Craciun si excursii pe care nu le voi uita niciodata, i-am invatat sa scrie, iar ei m-au invatat sa ma joc, i-am invatat sa cinte, iar ei m-au invatat sa ma bucur de ceea ce am. I-am vazut oftind, intrebind, rizind, plingind, evadind. I-am vazut iertindu-si mama care i-a abandonat, imbratisind, fara teama si prejudecati, copii bolnavi de SIDA, curatind cartofi pentru batrinii uitati in azile, daruind jucarii celor saraci. I-am vazut revoltati, intelepti, curajosi, necrutatori cu neputintele adultilor. Si buni cu cei mai tristi ca ei. Am fost impreuna zece ani, eu am plecat, ei au ramas tot acolo, in organizatie. Ei, copiii abandonati de parinti.
Te-ai intrebat vreodata cum ti-ar fi sa traiesti din alocatiile copiilor, cu restante enorme la intretinere si datorii esalonate pana-n ziua de apoi? Cum ti s-ar parea traiul de zi cu zi daca ai avea baia la comun si apa curenta doar in visurile curate?
Copiii sunt o minune. Dar daca insista sa vina pe lume cind virsta, leafa, iubitul sau psihicul tau se impotrivesc, pot fi un cosmar. Si-atunci ce e mai grav? Sa-ti omori pruncul nenascut sau sa te condamni la o viata ingrozitoare, devenind mama cind nu esti pregatita? Femeile care au avortat sunt pacatoase sau pur si simplu moderne? Indiferent de raspunsuri, avortul ramine un subiect dureros.
Locuieste intr-un apartament sau casa obisnuita. Vecinii cred ca drumurile ei zilnice au destinatii banale, serviciu, cumparaturi, prieteni, baruri, distractii. Nici unul nu banuieste ca aceea de care-i desparte un zid sau un gard poarta in suflet, gind, dar mai ales pe trup, povara unui timp de cosmar. Ca ziua ei poarta etichete clare: terapie, consiliere, analize medicale, cursuri de recalificare, frici, amintiri dureroase, intrebari fara raspuns. Victima traficantilor de fiinte umane parcurge in fiecare zi acelasi drum: cel catre vindecare.
Biografiile lor nu au sclipici de star, nici farduri de vedeta. Ani multi si potrivnici, de saracie sau de tranzitie bezmetica, au ras, au plans, au iubit, au suferit, au luptat, au crezut, au iertat de zeci de ori, pe scena sau in spatele aparatelor de filmat. Si-o fac in continuare. Cu pasiune, cu talent, cu decenta si demnitate.
Umplu incaperea cu rasetele lor, au intotdeauna pregatite poante, zambete si gesturi largi, cuvinte de bine si chef de distractie. Dar daca-i tragi deoparte pentru un schimb intim de vorbe, intensitatea vocii lor se micsoreaza, iar codeala ocupa imediat locul voiosiei de-adineauri. „Grasii nu sunt niciodata cu adevarat fericiti”, mi-a spus deunazi cineva.
Pe baieti ii facem fotbalisti si pe fetite, manechine. Cam asta-i reteta noastra cea mai la indemana. Pai, cine nu-si doreste sa aiba copii celebri ca Mutu sau Claudia Schiffer? Cine stramba din nas cand succesul ii bocane la usa, cui nu-i salta inima de entuziasm cand se iscaleste pe tricoul fanilor sau primeste un cec dolofan doar pentru ca a zambit frumos la camera cand a zis nenea: „Atentie, se filmeaza!“?!
La portile scolilor, bogati sau saraci, ne intersectam drumuri si sperante deopotriva: vrem ca feciorul nostru sa aiba carte. Ne dorim pentru el drum stralucitor fara grija zilei innegurate de poveri sau lipsuri. Ne luam doua servicii, facem ore suplimentare, ne frangem miinile la examenele de capacitate, urmarim cu ochii in lacrimi listele de admisi, renuntam la un parfum sau la Parisul promis intr-o luna de miere bogata in visuri, facem imprumuturi sau fortam o promovare. Inghesuit de vremuri tulburi si de saracie lucie, Moromete vinde lotul din spatele casei, ca sa plateasca scoala lui Niculae. Urmasi ai lui, parintii de astazi isi vand visurile si timpul de odihna pentru ca fiul „sa le fie c-o treapta mai domn“.
Victimele Securitatii au tacut patruzeci de ani. Le-a fost interzis sa vorbeasca despre durere si nedreptate, care le-au ramas nespuse si ingropate intre zidurile reci ale inchisorilor, in intunericul celulelor si sub crucile celor care n-au supravietuit. Victimele Securitatii tac si astazi, cand febra deschiderii dosarelor arunca in jur argumente zgomotoase, indignari solemne, vociferari principiale. Nu acuza, nu vor razbunare, nu cer pedepse, isi spun doar povestea cu demnitate si cu credinta ca rostul lor este sa lase marturii, pentru ca lumea sa nu uite.
Am huiduit de multe ori apucatura ziaristilor de a scotoci in desaga vietii dupa povesti de un dramatism care pare oricum tras de par. Mi-am ferit privirile de reportajele si stirile ce pun sub lupa oameni aflati parca la capatul lumii si al puterilor. Un caz anume mi-a zgandarit interesul, insa. Parca scenaristii hollywoodieni si-au adunat ideile si au turnat un film. Filmul vietii Georgianei Comsa. Curiozitatea m-a impins sa bat la usa ei si n-am plecat pana nu i-am aflat toata povestea.
Logica povestilor
