De cate ori, oare, e posibil sa simti ca pamantul iti fuge de sub picioare? Ca si cum tot ce stii in materie de cine esti tu, sau cine te crezi (?!) tu, tot ce stii in materie de fizic, metafizic, normal, paranormal, autocontrol, autoechilibrare, autovindecare se dizolva intr-un ocean de neputinta, de tristete fara limite… Iar ceea ce percepi a fi tu, fiinta omeneasca daruita cu lacrimi, le dai drumul sa curga siroaie, sa-ti aminteasca de faptul ca ai totusi ochi, obraji, gat…
Ochii se limpezesc, obrajii se racoresc, gatul se scalda in necontenirea lacrimilor proprii. Inima, intristata, se strange, se incovoaie ca un semn de intrebare, cautand pacea de dincolo de orice raspuns. Intreg corpul parca se opreste, nu mai poate, nu mai vrea sa faca nici o miscare, incremeneste. Respiri… Observi cum, cu fiecare respiratie, corpul cedeaza din incordare. Si cu toate ca ai si urechi, nu vrei sa mai auzi decat tacerea. Si, cu toate ca ai ochi, nu vrei sa mai vezi decat lumina nevazutului, lumina din intuneric. Vrei sa taca orice sunet, vrei sa nu mai vezi nimic altceva decat pe Dumnezeu manifestat in ceva vizibil cu ochiul tau omenesc. Oare de unde iti vine aceasta ultima farama de putere, de energie, prin care invoci divinitatea in ajutor?! Cum de totusi simti, esti convins ca exista un “ceva” dincolo de tot ce cunosti, iar acel nedefinit element, de-o puritate desavarsita, se poate insinua in existenta ta, exact cum doreste, pentru ca nu exista alta cale… Pentru ca te-ai abandonat, ai lasat garda jos, atat de jos, incat nici nu poti masura, nu exista limite pentru adancuri. Dar nici pentru inaltimi…
Si cu toate ca esti de data asta in plina noapte, in intuneric, deschizi ochii spre cer, tavanul parca s-a dizolvat in milioane de puncte aurii si-ti dai seama ca esti suspendat in infinit. Ca esti, in mod paradoxal, in siguranta pe care nicio alta fiinta omeneasca nu ti-o poate oferi, pentru ca nu mai stii unde te sfarsesti tu si incepe celalalt. Ca existi pur si simplu ca un martor tacut al insasi existentei fara limite… Si iata, din nou zambesti! Si-i multumesti existentei pentru ca inca o data ti-a distrus limitele, pentru ca inca o data ti-a daruit seva din adancurile ei nestiute, necunoscute…
