Oamenii precum Romanița Iordache schimbă lumea prin frumusețea, prin bunătatea, prin generozitatea lor. Deși face voluntariat pentru cauzele drepturilor omului, în România și Moldova, de 17 ani, nu se consideră o activistă, ci doar o cercetătoare ce are norocul să se poată implica în ceea ce ea numește Revoluția Demnității. Romanița Iordache este vicepreședinta Asociației ACCEPT și președinta Agenției de Dezvoltare Comunitară Împreună, cercetător doctoral, expertă în drepturile omului și managementul diversității, cu studii postuniversitare absolvite în mari universități ale lumii. Am întâlnit-o la Marșul Diversității din 20 mai, unde a venit, ca-n fiecare an, însoțită de întreaga familie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum organizați manifestările precum cele din Bucharest Pride în așa fel, încât să ajungă la public mesajul de bine, de iubire, de mândrie al celor care fac parte din comunitățile LGBTI și nu un răspuns care „să plătească” răutatea societății?
Romanița Iordache: Sub numele de Bucharest Pride- Marșul Diversității, ACCEPT încearcă de mai bine de 13 ani un pic mai mult sau poate ceva ușor diferit față de Pride-ul vestic pe care îl vedem la televizor. Asta pentru că Pride-ul este o prelungire a ACCEPT și atunci reflectă valorile și viziunea noastră. Pentru noi. ca organizatori, acesta este un eveniment al afirmării identității și al asumării solidarității. Chiar dacă doar pentru câteva ore pe an, noi încercăm să creăm un spațiu al libertății și solidarității, un spațiu în care persoanele din comunitatea LGBTIQ să se simtă în siguranță și să se știe recunoscute și valorizate atunci când își afirmă umanitatea. Marșul Diversității mai este și un spațiu în care aceia dintre noi care înțeleg că drepturile noastre sunt interconectate articulează un mesaj simplu din punctul meu de vedere: ne pasă de lumea în care trăim, ne pasă de țara în care am ales să trăim, ne pasă de calitatea democrației pe care ne-o dorim să o trăim, ne pasă de respectarea drepturilor noastre și a drepturilor celorlalți, ne pasă de prietenii, colegii, partenerii noștri de umanitate ale căror drepturi sunt la fel de importante ca și ale noastre.
În toți acești ani, au existat multiple motive de frustrare, de protest. Cu toate acestea Marșul a rămas unul al mesajelor pozitive, al încrederii în noi și în drepturile noastre și mi se pare fantastic că și participanții la marș au avut această abordare fără a exista o listă cu sloganuri, un desfășurător al mesajelor sau purtători de portavoce/ vornicei care să dea tonul. Nu știu dacă starea asta de bine, de umanitate împărtășită apare în ce preiau televiziunile, dar pentru mine este tonică. Faptul că 2000-2500 de persoane am ales să fim împreună pe Kiseleff prin ploaie și să ne afirmăm solidaritatea întru drepturi, încrederea într-o Românie în care avem loc toți și ne respectăm unii pe ceilalți, mie îmi dă încredere. Așa cum îmi dă încredere și faptul că, în ciuda mesajelor celor care încearcă să normalizeze ura și să își impună propriile prejudecăți asupra noastră și a instituțiilor statului, și acesta a fost un Pride fără incidente violente. Cred că e un semn bun și că ar trebui să deschid calculatorul ca să verific când au avut loc agresiuni după marș ultima dată, fiindcă nici măcar nu îmi mai amintesc. Iar pentru mine asta este o obsesie, fiindcă ACCEPT este organizator până la capăt, ceea ce înseamnă că ne simțim responsabili și pentru ce se întâmplă cu participanții, mai ales după experiența din 2006 când șase tineri participanți au fost urmăriți și agresați în metrou și a fost necesar să ajungem cu cazul până la Curtea de la Strasbourg pentru a ne asigura că li se face dreptate.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați observat, deci, o schimbare în bine în nivelul de susținere și acceptare față de acest eveniment – sau de fiecare dată există și o minimă pregătire, măcar sufletească, pentru obișnuitele porții de ură? De unde ați pornit?
Romanița Iordache: Nu au ei atâta ură, câtă încăpățânare întru drepturi și întru iubire avem noi! Chesterton spune la un moment dat că adevăratul soldat luptă nu pentru că îl urăște pe cel pe care îl vede în fața lui, ci pentru că îi iubește pe cei din spatele lui și de alături de el. Am pornit de la un grup tare mic și format în mare parte din suporteri și în mai mică măsură din persoane din comunitate și am ajuns în acest an la peste 2000, unii au numărat 2500 de persoane, cu proporții oarecum schimbate. Sigur, nu am un gay-radar, nu știu cine e sau nu e LGBTIQ și, sincer, nici nu sunt echipată pentru o așa numărătoare pentru că nu acesta e criteriul după care eu judec oamenii. Din discuțiile purtate pare că și în acest an au venit extrem de mulți suporteri, dar procentul celor din comunitate care au participat la marș cred eu că este cel puțin la fel de mare ca cel al aliaților. Observ și că persoane pe care le-am văzut pe margine în anii trecuți ni s-au alăturat în Pride, că vin părinți cu copii și părinți pentru copiii lor. Pentru mine pregătirea sufletească pentru marș a fost discuția de dimineață cu mama mea care acum câțiva ani a decis să vină la Pride cu noi. Înțelegea de ce venim noi ca adulți, dar voia să clarifice și de ce îi spuneam că, în ciuda imaginilor date de televiziuni, marșul este un spațiu sigur și decent în care pot să îmi aduc liniștită copiii, dată fiind calitatea mea de părinte responsabil. Cred că mama a venit atunci mai degrabă ca bunică îngrijorată decât ca cetățeană solidară deși valorile pe care le trăiesc sunt valorile în care am avut norocul să fiu crescută de părinții mei. De atunci, mama a venit la marș cu plăcere, iar în acest an, sâmbătă dimineață, m-a sunat și mi-a spus cât de rău îi pare că nu poate fi alături de noi și de prietenii noștri, că ne e alături cu sufletul și să nu uităm să zâmbim. Așa ne pregătim noi sufletește de Marșul Diversității la ACCEPT: tragem aer în piept pentru că e extrem de mult de făcut, suntem o echipă foarte mică și cu resurse infime, și apoi zâmbim. Cât despre incitările la ură, suntem pacifiști, dar suntem înainte de asta cetățeni, așa că atunci când prejudecățile bazate pe ură ajung în spațiul public și incită la violență și atacă demnitatea altora, încercăm să ne asigurăm că autoritățile își fac treaba și că sancționează astfel de afirmații care nu au nimic de a face cu libertatea de exprimare, fiind, de fapt, un abuz al ei.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Pe o planetă unde Trump e președintele lumii sau în care o jumătate întreagă din populația globului e trimisă la cratiță, cât ne va lua să schimbăm lumea până la nivelul de înțelegere, toleranță și acceptare pe care îl presupune integrarea tuturor minorităților?
Romanița Iordache: Nu știu, deși mi-aș dori să știu, pentru că în felul acesta mi-aș putea planifica și eu pensia. Știu însă că depinde de noi dacă sau cât va dura până când vom fi tratați toți cu demnitate în recunoașterea umanității noastre. Și, pentru că sunt obsedată de istorie, mai știu ceva: ziua aceea va veni pentru că ține de evoluție.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cât de mult rău sau cât de mult bine au făcut comunității pe care o apărați din punct de vedere juridic discuțiile legate de redefinirea familiei?… Există, totuși, și un rezultat pozitiv?
Romanița Iordache: Inițiativa de revizuire a Constituției este un demers inutil, ilegal și imoral mascat sub faldurile respectării democrației și a voinței majorității. De fapt este exemplul clasic de manifestare a tiraniei majorității, ca formă de abuzare a democrației directe în legătură cu care gânditorii politici ca John Adams, Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill, Alexander Hamilton ne-au avertizat de mai bine de 200 de ani. Definiția căsătoriei ca fiind bazată pe uniunea dintre un bărbat și o femeie este deja prezentă în Codul Civil; cei de la Coaliția pentru familie își doresc să cheltuim aproximativ 95 de milioane ca să supralegiferăm aducând în Constituție definiția deja existentă în Cod. Cu tipul acesta de raționament ar trebui să organizăm referendumuri pentru a introduce în Constituție definiția furtului sau a omorului pentru că și ele sunt definite detaliat în coduri și doar în termeni generali în Constituție din prisma dreptului la proprietate sau a dreptului la viață. Mai grav este că demersul acesta de supralegiferare care este construit pe confuzie și manipulare echivalând familia cu căsătoria, incită la marginalizarea celui care nu se conformează modelului propus de inițiatori. Acele familii care nu vor sau nu pot să se căsătorească devin subiectul stigmei, al obsesiei bolnave în legătură cu ce se întâmplă în casa și în patul altora, de data asta cu ranforsare constituțională. Pentru că homofobia e ușor de instrumentalizat în societatea românească, ținta imediată sunt într-adevăr cuplurile de același sex care oricum nici acum nu pot să se căsătorească, deși este ipocrit să pretinzi că vrei politici pentru familie și să refuzi siguranța recunoașterii și protecției unor cupluri care își întemeiază relația pe respect și iubire. Miza e însă mult mai mare decât marginalizarea și privarea de drepturi a persoanelor LGBTIQ, iar pachetul de politici care definesc viziunea Coaliției pentru familie merge mult mai departe. Pe ei îi interesează să impună modelul familiei nucleare, a așa-ziselor ”valori tradiționale”, cu ignorarea faptului că peste tot în lume, chiar și în statele totalitare, familia de fapt este mult mai diversă și că respectarea dreptului la viață de familie implică protejarea și prin lege, dar și prin mesaje transmise în societate, și a familiei tinerilor încă necăsătoriți sau a vârstnicilor care, după ce au trecut separat prin divorț sau văduvie, își trăiesc împreună bătrînețile, a părintelui care își crește singur copilul sau a bunicilor care își cresc nepoții. Coaliția pentru familie propune politici antiavort, unele modele de intervenție în educație și politici sociale demne de comunism cu diferența că acum se încearcă o fundamentare religioasă a acestor cerințe și că în comunism femeia era mama-eroină, cetățeană multilateral dezvoltată, în timp ce rolul femeii pentru Coaliția pentru familie e redus la mama-eroină, adecvată spațiilor restrânse ca bucătăria. Pentru mine este șocant să văd că adulți care au avut experiența trăirii într-un regim totalitar ajung să propună astfel de enormități. Există însă și un aspect pozitiv – noi nu stăm bine la capitolul înțelegerea și asumarea statutului de cetățean, la educație civică aplicată, iar ca răspuns față de această coaliție a prejudecăților, foarte mulți dintre noi au ieșit din globul de cristal al confortului personal și au început să își pună întrebări în legătură cu separația dintre stat și actorii religioși, în ceea ce privește relația dintre minoritate și majoritate sau rolul statului ca protector al familiei, ca protector al fiecăruia dintre noi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați venit la manifestare însoțită de copii, de partenerul de viață, de nepoată, de ce e important să fim cu toții acolo, să ne aducem și familia, nu doar propriile idealuri?
Romanița Iordache: Ajutam punctual, mă implicam în cazuri strategice, participam la marșuri, la demonstrații în favoarea drepturilor și a solidarității cu grupuri vulnerabile și înainte de a îi naște pe băieți. Și nu numai evenimente organizate de ACCEPT sau pe tematica LGBTIQ. Nu am profilul protestatarei și cred că sunt un pic prea agorafobă ca să fiu activistă, însă mi se pare că ține de coerența mea cu mine să fac acele lucruri în care cred, să reacționez atunci când ceva mă indignează, să îl susțin pe cel care are nevoie de ajutorul meu chiar dacă e diferit de mine. Atât cât pot, căci sunt conștientă de limitele mele. Maternitatea și apoi responsabilitatea fericirii de părinte m-au făcut însă să mă implic și mai mult. Eu am ales ca după ce am studiat și am lucrat în străinătate să mă întorc în România, am ales să nasc în România, am ales să ne creștem copiii în România. Ca părinți suntem responsabili nu numai pentru starea băieților de bine ca sănătate, ca echilibru și spiritualitate sau ca educație, ci și pentru societatea în care ei vor trăi. Venim împreună pentru că trăim împreună, pentru că mi se pare important să le explic și să le arăt live de ce uneori stau încordată în spatele calculatorului ore întregi sau dispar la întâlniri, venim așa și pentru că fiecare secundă împreună contează pentru noi. Pentru că familia mea face parte din valorile mele.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De ce atât de mulți români se poartă ca și cum un alt tipar familial decât cel pe care îl împărtășesc ei le-ar pune în pericol propria siguranță și fericire?
Romanița Iordache: Ca femeie heterosexuală, ca mamă, ca om care își găsește echilibrul în practicarea îndemnurilor cristice îmi e greu să înțeleg în ce fel relația noastră de dragoste și de respect reciproc poate fi pusă în pericol de felul în care alții își trăiesc viața de familie, sau, reciproca, în ce fel familia noastră ar putea pune în pericol familia altora. Noi am ales de 17 ani să fim împreună și tot de 17 ani eu ajut ACCEPT, așa că tema drepturilor LGBTIQ e parte din discuțiile dintre noi sau cu prietenii și familia de ceva vreme. Homosexualitatea și cuplurile de același sex din jurul nostru nu au fost contagioase, nu ne-au dus spre drumul pierzaniei cu care ne tot amenință poliția locală a moravurilor. Din contră, văzând provocările cu care se confruntă cuplurile de același sex, am învățat să apreciem și mai mult norocul incredibil pe care îl avem pentru că ne-am găsit unul pe celălalt, ne-am acceptat unul pe celălalt, am crescut împreună, întâi doar noi doi și apoi împreună cu copiii noștri, și că putem să mergem de mână zâmbind. Ne place tare mult să mergem de mână când ne plimbăm. E un lucru atât de simplu și atât de natural; cu toate astea mulți dintre prietenii noștri nu pot face acest gest minim de afecțiune pentru că le e teamă.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Îi întreb mereu pe interlocutorii mei și vă întreb și pe dumneavoastră: ce îi învățați pe copiii dumneavoastră ca să fie fericiți?
Romanița Iordache: Cea mai grea întrebare a interviului!Cred că dacă ar trebui să condensăm tot ceea ce încercăm să îi învățăm la o singură lecție aceasta ar fi că îi încurajăm pe băieți să gândească, să descopere, să exploreze și, înainte de orice, să iubească. Suntem binecuvântați cu doi copii plini de lumină, care ne provoacă zi de zi, ne bucură, ne zăpăcesc, ne inspiră. Cred că mai degrabă ei ne învață pe noi cum să fim fericiți, iar treaba noastră e să ne asigurăm că ei nu uită cum se face asta. Dacă băieții noștri și-ar pierde zîmbetul, pentru mine ar însemna că am eșuat ca părinți.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De la cine să luăm exemplu ca să depășim starea de intoleranță în care ne aflăm? Există vreo țară în care egalitatea între oameni să fie autentică și efectivă?
Romanița Iordache: Intoleranța, așa zisa naturalizare a urii față de cel care e diferit, fie că e el evreu, rom, persoană cu dizabilități, musulman, creștin, homosexual sau persoană trans, prea tânăr sau prea bătrân, prea educat sau nu, prea bogat sau prea sărac, recurgerea la frică și ură de clasă ca instrumente de manipulare socială nu sunt o invenție exclusiv românească. În anumite contexte istorice tipul acesta de coagulare socială a predominat. E mult mai ușor să guvernezi atunci când populația e blocată în ficțiuni dihotomice cu încărcătură emoțională puternică. Din multiple cauze, asistăm la un fenomen global de recrudescență a populismelor, a naționalismelor ieftine care nu au nimic de a face cu patriotismul, o campanie foarte agresivă de promovare a unor așa-zise ”valori tradiționale” ce nu sunt de fapt decât un instrument al Federației Ruse care, incapabilă să își respecte propriile angajamente de drepturile omului, promovează ca alternative aceste chimvale zăngănitoare împreună cu diverșii alți fundamentaliști ai lumii. Nu știu dacă există o rețetă de succes perfectă pentru a contracara tipul acesta de conspirație a urii, știu însă că e nevoie de politici, de norme, de instituții, însă, înainte de orice, e nevoie de noi. E nevoie să ne asumăm identitatea și să respectăm umanitatea celui de lângă noi. Și mai știu și că asanarea societății de ură crește calitatea vieții tuturor.
