Ma ridic somnoroasa din pat. Am senzatia ca ma sufoc. Ora 4 dimineata. Deschid geamul, sunt doar curioasa. Ce liniste e! E frig. De fapt nu e frig… e ucigator. Aerul e un diamant taios si rece, splendid. Nicio lumina. Ma asez pe scaun. Respir adanc. Miroase a liliac si a ploaie. Bate vantul, cred, dar copacii nu se misca. Mi-a inghetat pieptul in bluza decoltata. Am sentimentul ca voi plange, sau poate ca nu. Ieri era altfel. Mirosea a paine calda si dulce, era zapuseala, se auzeau gaze, aripi batand, greieri. Ieri m-as fi dus si as fi dormit afara. Ieri zambeam, nu era un DA, era tacere.
E din ce in ce mai noapte. S-au aprins trei felinare, ma lumineaza atent. Miroase a liliac si a otrava dulce. Respir. “Ieri era asa…” Ma ridic si inchid geamul, ma asez pe pat, felinarele inca imita lumina lunii. Perna e moale, ispititoare. Adorm, uit si visez. E doar o iluzie. Nu o sa pot dormi. Ciudat, noaptea asta nu e neagra, e albastra.
Am nevoie sa cred ca e albastra ca acei ochi… Ma dezgolesc in ea, ma racesc, ma intimidez, ma pierd. Asa fac mereu si cu ochii aceia, dar nu ii evit, ii privesc, ii ador.
Prin lanterna mea coboara o lumina cristalina. Pe foaie, pe perna. Aseara mi-era pofta de ceva dulce, sa-mi ramana in suflet, ceva ce intr-un film ar fi fost elementul cheie. In seara asta mi-e sete, mi-e groaznic de sete. Nu am apa aici. As putea, desigur, sa te sun si sa-ti spun ca mi-e sete din cauza ta. Dar nu o sa fac asta. O sa rabd de sete pana maine, cand o sa-mi iau apa singura.
Respiratia mea se aude ciudat, e prelunga, oftata. “Deci, voiam”. Chiar voiam. Expir.
“Nu am scris eu acele cuvinte…”
Ma doare capul groaznic, fiecare rotita care a planuit acea poveste ciudata e dezamagita. Am fost nedreapta cu rotitele mele… le-am chinuit aiurea si dupa aceea (nu ca as fi vrut sa stie si ele, dar au aflat intr-un fel) le-am schimbat mecanismul.
Tic-tac. Ceasul, tic-tac. Bate absurd de ritmic si constant. E atat de exact, Dumnezeule, il invidiez, stie atat de bine ce face si merge numai inainte, iar cand are o problema nu fuge inapoi, sta si asteapta sa se rezolve. Idolatrizam oameni, animale. In acest moment, idolatrizez ceasul. As putea sa fac si eu asa: tic-tac.
Noaptea ar trebui sa se termine in doua ore. Ar trebui sa fie dimineata. Asta e diferenta intre tine si noapte. Ea se schimba douasprezece ore, tu ramai la fel. Dar ziua nu e decat o noapte luminata. Eu nici nu stiu cum esti tu, care esti noapte, care esti zi.
In fata noptii ma dezvelesc, dar numai atunci cand e intunecata, sincera, pentru ca ziua este un amestec mincinos. Dar in fata ta… In fata ta nu ma dezgolesc, ci ma las dezvelita. Ma descoperi si nu ma opun. Uneori sunt ca ziua, un amestec mincinos.
Ma ridic si iau oglinda… Ochii mei sunt de partea noptii; verzi, adanci. Nu sclipesc, nu ma dau de gol. Buzele au un secret pe care nici eu – proprietara lor de drept – nu-l stiu. Il descoperi tu?
Totul e adancit intr-o liniste pretioasa. Sunt doar eu si noaptea. Dar noaptea asta e ciudata, nu ma primeste asa cum as vrea eu, cald si prieteneste. Ma lasa sa o descopar, vrea sa o inteleg, e misterioasa, ma intriga.
Pe lada sta o cutiuta rosie. O deschid, desi stiu ce e in ea. Un cristal ciobit in doua parti cu un scorpion din pietricele in el. Ar putea fi dragostea noastra, veninoasa si ciobita, pretioasa, scumpa, rece, superba. Dar nu este. Pentru ca dragostea noastra nu exista. M-am intrebat, de multe ori, de ce? Oare pentru ca suntem atat de la fel, atat de elaborat construiti, incat nu ne putem amesteca?
Prapastia dintre “a continua” si “a renunta”. Prea orgolioasa sa renunt, prea plictisita sa continuu… Vreau sa iau totul logic, ca tine. Poate poti tu sa-mi explici, desi nu as avea niciodata curajul sa te intreb, pare asa un secret… Incat probabil ma veti arde pe rug. Si totusi intreb, ma intreb pe mine, intreb noaptea: daca inima mea poate bate biologic fara sa te iubesc, de ce simt, disperata, nevoia sa o fac?
Este atat de noapte… Ma indrept iar spre geam. Vreau ca aerul rece si dur sa stie ca sunt inca acolo. Picura usor. Aerul e tot rece, dar e tot mai lumina. Tacerea e si mai apasatoare.
Chiar daca sunt la 10 metri deasupra, imi imaginez pamantul umed si greu.
Dormi?
Pamantul doarme. Tu dormi?
Am ramas doar eu si noaptea. Dar noaptea ma paraseste si ea. Se trezeste ziua. Deja e ciudat. Noaptea se acopera, nu-i mai simt misterul invelit in matase, e invelit in lana. Dar eu inca sunt goala in fata ei.
Am inteles ce secret a vrut noaptea sa stiu, dar e numai secretul nostru (chiar daca nu ma pricep foarte bine sa tin ceva doar pentru mine, tu nu o sa stii).
Plec odata cu intunericul, te las pe tine sa fii ziua. Eu si noaptea ne ascundem.
Sa ma cauti maine… sau mai bine nu ma cauta… vreau sa tanjesc dupa tine, cum tanjesc dupa noapte.
Te iubesc… mi-e dor de tine… chiar daca nu apartinem unul altuia. Eu vreau sa fiu a ta, accepta-ma.
Adio, noapte, ne vedem diseara.
Adio, iubire, ne vedem peste cateva minute, in vis. (Fii real, te rog…)
Tinerete inmiresmata de talent si curatenie interioara si cred ca parintii tai sunt mandri de si cu tine in orice imprejurare – numai ganduri bune drag copil intelept!