fbpx

Sidonia Drăgușanu, scriitoarea care a dat iubirii chip de femeie

de

Scriitoarea Sidonia Drăgușanu a trăit o viață ca în romanele sale: a stârnit pasiuni, a iubit cu disperare, a fost părăsită de soțul ei, poetul Miron Radu Paraschivescu, dar a fost iubită de public. La 47 de ani de la moartea sa, familia îi reeditează opera.

Text de Dollores Benezic

„Ieșeam în drumul oamenilor cu brațele pline:

E viața mea, luați, mușcați,

Potoliți-vă foamea sau numai pofta,

Nu vă întrebați de unde am,

Atâta viață, atâta viață

Oameni buni, nu treceți grăbiți mai departe,

Eu tot cu brațele pline vă ies în cale

Nu le țin întinse și goale, ca o cerșetoare,

Și pâinea mea e tot aromitoare

Și rumenă, și îmbietoare,

Și mereu coc alta, și alta, și alta,

Nu mă înspăimântați, nu mă înfiorați cu întrebarea

-De unde, de unde mai ai, risipitoareo?

Și mai ales oameni buni, surorile mele, frații mei

Mai ales, mai ales nu treceți nepăsători mai departe!

(fragment dintr-o poezie scrisă de Sidonia în martie 1971, cu două luni înainte de a muri)

În spațiul cultural românesc a reapărut în ultimii doi ani un nume celebru cândva, în lumea interbelică și postbelică bucureșteană: Sidonia Drăgușanu. A fost scriitoare, jurnalistă, dramaturg, a fost fiică de „generăleasă”, iubită și nevastă de poet, confidenta multor inimi plânse, pe care le alina cu sfaturile ei în paginile revistelor de femei sau mai târziu, la televiziunea națională, în emisiunea „Curierul inimii”. Sidonica, cum o alinta soțul ei, Miron Radu Paraschivescu, a fost o femeie veselă și bună ca pâinea caldă din versurile ei. Avea un umor nebun și o poftă de viață pe măsură, iar toate astea răzbat din scrierile ei. Doar că oamenii, oricât ar fi de buni și dragi, și cunoscuți la timpul lor, se uită. Învierea a fost posibilă, în cazul Sidoniei, prin reeditarea cărților ei. Așa am ajuns și eu să aflu de Sidonia Drăgușanu și am început, la cererea familiei, să-i redescopăr viața și opera. Rolul meu în povestea Sidoniei e de narator stângaci, cronicar superficial al unei existențe de o frumusețe și adâncime încă necuprinse. Pentru că deși citesc, începând din 2017 încoace, tot ce a scris Sidonia sau ce i s-a scris (în corespondența păstrată de familie) am senzația că tot nu reușesc să ajung la esența acestei femei remarcabile, la sufletul ei frumos, care doar se ițește, când și când, printre personajele ei feminine, ca un chip de fecioară sfioasă, dar șugubeață, la fereastra casei părintești.

Fiica „generălesei” Tilda

Înainte de orice, Sidonia Drăgușanu a fost fiica lui Leon și a Matildei. S-a născut la 4 august 1908 în familia lui Leon Drăgușeanu, un respectabil, dar cam în vârstă, administrator de spital bucureștean. Când a născut-o pe Sidonia, Matilda avea 22 de ani și o inimă zburdalnică. Inima i-a dat ghes să divorțeze de Leon și să-și orienteze palpitațiile spre tânărul ofițer Puiu Dumitrescu, în fața căruia poza adesea, din foișorul familiei, cu ghergheful de brodat în brațe. Târziu s-a aflat că Tilda (cum îi spunea familia) nu știuse nici măcar să coasă o butonieră. În schimb, a știut să fructifice gradul militar al următorului ei soț. Partener de tenis pentru zvăpăiatul Carol al II-lea, Puiu Dumitrescu a ajuns general în Armata Română. Iar asta a făcut-o mai cu seamă pe Matilda „generăleasă”, rol ce i-a venit mănușă și l-a purtat până la bătrânețe. Greu de spus cât o fi afectat-o divorțul părinților pe micuța Sidi. Multe din romanele, piesele de teatru, articolele Sidoniei sunt povești în care dragostea nu ține, cunoaște triumfuri vremelnice, bărbații înșală, femeile suferă, viața merge mai departe.

Sidonia s-a remarcat încă din adolescență printr-o fire jucăușă, ceea ce avea s-o formeze pe femeia veselă și tonică de mai târziu. La pensionul Choisy-Mangiru – ținut în epocă de o franțuzoaică și un român neaoș – le juca farse profesoarelor, împreună cu colegele. Avea 14-15 ani când a început să scrie piese de teatru care se jucau chiar acolo, în școală. Romanul ei de debut și multe din scrierile publicate mai târziu aveau să conțină personaje și întâmplări din perioada pensionatelor de fete, o epocă în care femeia nu era crescută pentru carieră, ci pentru iubit. Sau gătit.

„Într-o gară mică” – cel mai frumos roman de adolescență

Apariția ei în lumea literară s-a integrat într-un val stângist, progresist și feminist, ce avea să fie remarcat de diverși scriitori consacrați: Eugen Ionescu, rămas un prieten drag Sidoniei chiar și după ce a plecat din țară, sau George Călinescu. Unii le persiflau, alții le iubeau. Invidioși care să le minimizeze talentul, pe motiv că „literatura pentru femei” ar fi o subcultură, se mai găsesc și azi. Valul în care s-a afirmat și Sidonia a impus în timp nume mari în istoria literaturii și artei: Geo Bogza, Gelu Naum, Aurel Baranga, pictorul și sculptorul Ion Vlasiu, poetul Marcel Avramescu, Ștefan Roll, pictorițele Magdalena Rădulescu și Ligia Macovei. Erau progresiști, dadaiști, revoltați, teribiliști. Femeile experimentau sexual, exersau libertinajul, se emancipau. Majoritatea au eșuat în realismul socialist după război, dar asta li s-a întâmplat și multor bărbați.

Sidonia nu a fost atât de îndrăzneață precum colegele ei de generație. Romanul ei de debut, „Într-o gară mică”, publicat în 1934 (și reeditat în 2017), emană inocența adolescentină a unei epoci desuete. Și totuși a fost ales, editat, publicat și premiat ca cel mai frumos din 60 de alte manuscrise propuse editurii Cugetarea, unele chiar ale autorilor consacrați.

Credea mai mult în viață decât în gloria operei!

Spre maturitate, Sidonia și-a dezvoltat un stil lejer, dar înțepător, cu ironii fine și aluzii ce uneori puteau trece drept „șopârle” la adresa regimului. Înainte de a deveni celebră, înainte de a fi oprită pe Calea Victoriei de cititoare care o întrebau de destinul uneia sau alteia dintre eroinele ei sau îi cereau pur și simplu sfaturi de viață, Sidonia a fost ceea ce azi se cheamă prețios freelancer. Lucia Demetrius, poetă din cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu și prietenă timp de 40 de ani cu Sidonia, își amintea viața ei grea de dinainte și din timpul războiului, când, „ca ziarist, nefiind afiliat la niciunul din partidele burgheze, alergai cu articolul greu de plasat și prost plătit la redacțiile pe care le socoteai mai puțin corupte. Uneori traiul de toate zilele îi punea probleme greu de dezlegat. Totuși le făcea față cu o încredere, seninătate și forță interioară care n-au lăsat-o să plece fruntea, să lunece în disperări uneori justificate și care vremelnic ne îngenunche pe fiecare dintre noi. Avea un humor care n-o părăsea niciodată, neașteptat, original, gâlgâitor care izbucnea în fața fiecărei împrejurări. Oh, cum știa să râdă Sidonia! Și cum râdeai împreună cu ea! Sidonia Drăgușanu a fost pentru prietenii ei ca iarba de leac.

Mai mult decât o jurnalistă și scriitoare, Sidonia pare să fi fost și o activistă, chiar dacă spre deosebire de Miron Radu Paraschivescu și alți contemporani de-ai lor nu a fost sedusă de ideile comunismului. Valeriu Sârbu, un poet și dramaturg contemporan cu Sidonia, dedicat teatrului radiofonic, scria că adesea Sidonia nu se limita la a da sfaturi cititoarelor sale, ci se implica și în rezolvarea vreunui caz mai complicat. Sârbu povestea că a văzut-o pe Sidonia intervenind într-o eroare judiciară și obținând câștig de cauză pentru pretinsul împricinat. Nu în calitate de avocat, ci scriind, bătând la numeroase uși, convinsă că adevărul trebuie scos la lumină și ignorând legea nescrisă care spune că scriitorul trebuie să stea detașat de lucruri, ca să le poată privi și scrie cu luciditate. „Credea mai mult în viață decât în gloria operei!”, a conchis Sârbu.

Pasiunea lui Ion Vinea…

Umorul Sidoniei era tonic, fără îndoială, însă el ascundea poate mici sau mari nefericiri, neîmpliniri personale. Viața sentimentală a Sidoniei s-a înscris perfect în eșantionul reprezentativ al cititoarelor sale: iubiri refuzate, iubiri consumate, trădări și suferințe. Legendele urbane ale vremii vorbeau despre o pasiune mistuitoare pe care o făcuse scriitorul Ion Vinea pentru „frumusețea flamandă” a Sidoniei Drăgușanu. N-au rămas prea multe urme ale acestei pasiuni, în afara câtorva mai degrabă anecdote de folclor. Paradoxal, se pare că presa vremii nu era interesată de subiect. Ion Vinea avea această poreclă căpătată de pe urma originii paterne – Englezul – dar și pentru că era un bărbat fin, elegant, rafinat. Era renumit și prin capacitatea lui de a iubi trei femei în același timp… Una dintre ele, Sidonia, refuza cu îndărătnicie să-i cadă în brațe, deși tot o legendă spune că într-o iarnă geroasă, când o condusese acasă, Vinea ar fi rămas mai bine de un ceas în fața ferestrelor ei, iar ea, când l-a găsit așa nins și înghețat, l-a invitat în casă.

și marea dragoste pentru Miron Radu Paraschivescu

Dacă nu i-a împărtășit pasiunea lui Ion Vinea, Sidonia a preferat să-și trăiască propria pasiune fără șanse, dragostea pentru Miron Radu Paraschivescu, poet comunist, rămas în istorie ca autor al celebrelor „cântice țigănești”. Sidonia l-a cunoscut în 1942, când erau colegi la unul din nenumăratele ziare la care colaborau amândoi în epocă. Relația lor a pornit ca o camaraderie și așa a rămas până la moarte, deși cu siguranță au fost și ceva scântei la un moment dat, judecând cel puțin după scrisorile pe care Miron i le trimetea în primii lor ani de căsnicie.

Popicule iubit,

Mi-e dor de tine și te iubesc mult. Când vei primi aceste rânduri de la mine, eu „voi fi demult pe un tărâm îndepărtat”, vorba poetului, la Trieste. Voi căuta să-ți aduc de acolo tot ce voi putea. Mă gândesc la tine mult și bine. M-ai ascultat la radio Belgrad? Reportajele mele s-au transmis în 17 limbi europene. Vezi că mă port cuminte? Eu cred că stau în Iugoslavia până pe la 20 iulie. Dacă tu poți, pleacă la Sighișoara sau unde vrei și telegrafiază-mi la Hotel Moskva, D.lui Tudor Vianu, pentru M. Paraschivescu, Opatia-Iugoslavia. Aș putea veni de-a dreptul acolo unde ești.

Tu ce mai faci, puicule? Ești bine, frumușel? Ești cuminte și drăguț și bun? Te sărut puișor și mă gândesc mult la tine. Sunt extenuat de canicula iugoslavă care e grozavă, de scris și de Mihailovici. Ai primit pachetul meu? Te iubesc, draga mea, te sărut și mi-e dor,

Miron

Iunie 1946, Belgrad

Au fost căsătoriți, din 1944 până în 1950, când Miron decide să divorțeze. Nu știm ce a simțit Sidonia după această ruptură. Putem ghici tot din scrisorile lui, care continuau să fie la fel de calde și reproduceau câte un crâmpei din comportamentul ei față de el: „Dacă regret ceva în toate lucrurile astea, e tonul tău, uneori supărat, alteori ironic. Și-mi pare rău că ai refuzat să te vezi cu mine. Eu cred că, stând de vorbă, ți-aș lămuri mai bine decât în scris necesitatea acestei despărțiri, care nu face însă necesară și o ruptură între noi” (Cluj, 29 mai 1950).

Când a cunoscut-o pe Sidonia, Miron suferea după Loti, prima lui nevastă și marea iubire, după toate aparențele, și traversa o perioadă de celibat autoimpus. Avea un temperament schimbător, capabil de mari pasiuni, dar și de depresii fără sfârșit. Miron moștenise, se pare, o boală psihică de la mamă, iar climatul socio-politic interbelic și de după război i-a accentual stările ciclotimice. A avut mai multe internări în sanatorii, cele mai grele chiar în timpul căsniciei cu Sidonia.

„Jurnalul unui cobai” (traducerea românească a „Journal d’un heretique”, jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu între 1940 și 1954), publicat și în România după 1990, ridică un pic cortina care ascunde viața intimă a Sidoniei după ce l-a cunoscut pe Miron. El o vede când iubită, când camaradă, când povară, piedică în calea găsirii unei fete pe care s-o iubească și cu care să aibă un copil. Miron nu explică de ce e incapabil s-o iubească pe Sidonia, dar cine poate spune motivul pentru care iubim sau nu? Oricum, relația lor se vede diferit din scrisorile pe care el i le trimitea, față de ce scria în jurnal. Scrisori înflăcărate, pasionale, aproape prea dulcege ca să reflecte sentimente reale, dar cine suntem noi să judecăm azi inima atât de încercatului poet al „cânticelor țigănești”? E posibil ca Miron să o fi iubit, totuși pe Sidonia, doar o vreme, poate trei ani, cam cât se zice că durează dragostea?

Deși se mai căsătorește de câteva ori până la moarte, Miron rămâne profund legat de Sidonia, și ea de el, într-o prietenie care a sfidat normele sociale. Ce femeie reușește să le fie prietenă și confidentă chiar și nevestelor fostului ei bărbat? Iar Sidonia a reușit lucrul ăsta. Tot din scrisori aflăm că au continuat o prietenie ciudată în trei, de fiecare dată cu altă soție a poetului. Făceau concedii împreună, el cu noua nevastă, Sidonia cu nepoții (copiii surorii ei), înconjurați de prieteni sau, mai târziu, de agenți ai securității care-l monitorizau pe neadaptatul Miron Radu Paraschivescu.

Scrisorile mamei Tilda către fiica „fugită” la Paris

Sidonia a fost, fără îndoială, starul familiei sale, cel puțin până când au apărut nepoții, copiii surorii Uca. Din scrisorile Sidoniei către familia ei se conturează un instinct matern revărsat cu dragoste asupra surorii și nepoților, pe care i-a privit ca pe propriii ei copii. Faptul că nu a putut avea copii trebuie să fi fost o neîmplinire majoră a celei care și-a pus toată tandreța în atâtea cărți minunate pentru copiii altora.

Legătura afectivă dintre „generăleasa” Tilda și prima ei născută nu a slăbit niciodată, iar sfârșitul prematur al Sidoniei, la nici 64 de ani, pe un pat de spital, a făcut ca Tilda să-i supraviețuiască fiicei sale fără să știe. Țintuită la pat de boală la rândul ei, „generalul” Tilda a fost păcălită de familie. Timp de patru ani i s-a ascuns moartea Sidoniei ca să nu-i provoace o durere insuportabilă. Uca împreună cu copiii ei au jucat perfect șarada plecării Sidoniei la Paris, unde ar trăi bine mersi și ar repurta succese după succese cu piesele ei de teatru. Uca îi scria mamei sale scrisori ca venind din partea Sidoniei, iar Tilda îi răspundea cu un dor și o inocență răscolitoare.

„Sidule adorat, iubita mea!

Mi-e dor, mi-e dor. Te rog mult să te fotografiezi și să-mi trimiți o poză ca să te mai văd cum ești. Vreau o fotografie! Cât mai stai? Cum te simți? Te rog scrie-mi detaliat cum e camera…

Te ador, te iubesc …!”

Sidonia Drăgușanu a murit într-un salon al Spitalului Elias, la 3 mai 1971, la două luni după ce în același spital se stinsese tot de cancer și Miron. Opera ei este azi tot ce a mai rămas din această existență. Câteva romane de dragoste, mai multe cărți pentru copii, piese de teatru care s-au jucat la Nottara, la Național și pe alte scene din țară până la finele anilor 80, și un film – ecranizarea romanului „Jurnalul Aurorei Serafim”, proaspăt apărut la Editura Hoffman.

Redescoperirea Sidoniei Drăgușanu e un demers pe care familia îl face din surse proprii, ca o datorie morală față de amintirea acestei femei frumoase. Stilul, scriitura și personajele Sidoniei fac din lectura cărților ei o plăcere, pentru că deși sunt scrise acum 60-80 de ani, sunt actuale și nemuritoare. Caracterele imaginate de Sidonia, relațiile dintre personaje, situațiile de viață și mai ales dragostea, marea dragoste față de oameni, cu care Sidonia și-a conturat opera, o așează pe Sidonia Drăgușanu pe un loc meritat în raftul bibliotecii noastre naționale.

Găsiți cărțile Sidoniei în librării și pe site-ul Editurii Hoffman. Deocamdată au fost reeditate: romanul de debut – Într-o gară mică – o culegere de nuvele cu ultimele ei scrieri – Doamna cu ochelari negri – prima carte pentru copii – Moața, Creața și Grasu la bal și romanul Jurnalul Aurorei Serafim. Aflați mai multe despre Sidonia Drăgușanu pe www.sidonia.ro.

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Cărți · Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.