Simona Catrina – Banii sunt vacs

de

Completa niste acte la banca, in Bucuresti. Eram in spatele ei, asteptam sa se decida cate zerouri are un miliard. Intr-un tarziu, dupa ce-a spiralit pixul in aer vreo trei minute, a intrat in picaj pe foaie. A scris „miliard” in litere. Casiera a trimis-o inapoi, sa umple patratelele cu cifre, pentru ca altfel calculatorul nu le recunoaste.

Bine-ati parvenit in municipiul Bucuresti!

Nu apucasem sa-mi termin treburile mele cu doamna acru-marinata de la ghiseu, ca duduia (o cunoscuta somitate in muzica de duzina, trupeata dance de top a zilelor noastre) s-a intors cu miliardul in cifre. Pusese opt zerouri. Cand casiera i-a zis ca acum reies din propozitie numai o suta de milioane si, deci, sa mai puna unul, fata a intrebat unde.

O cabotina din cea mai fina
Eu si coada din carca mea ne uitam la faptura aceea angelica, asudata de pacostea zerourilor si de blestemele invatatoarei ei – despre care se aude ca inca se mai zbate intre delir si realitate, intr-un spital de boli foarte nervoase. Tampita din fata mea era frumoasa, parca in ciuda naturii si-a ratiunii, era splendida. Avea o tarna de bani si nu stia sa si-i deseneze in patratele, adica daca un functionar ii sterpelea 500 de milioane din cont, ea habar n-avea.
Si cand casiera i-a zis ceva de dobanda de nu stiu cat la suta, fatuca a simtit ca e ceva cu zecimale, deci misiune imposibila unu. Cu neputinta de purtat o conversatie pe tema asta. Asa ca a lasat sa alunece, prin gloss-ul labial, parola ei de viata: „Prietenul meu se ocupa de asta, doamna, ma scuzati“. Iar doamna a scuzat-o si-a urat-o, politicoasa.

Pe vremuri, era rusine sa spui ca vrei bani. Cand te intrebau ce vrei sa te faci cand o sa fii mare, recitai obligatoriu ceva care urma sa salveze planeta. Azi, daca nu vrei bani, esti o frustrata care oricum nu reuseste sa se oua averi si, in disperare de cauza, opteaza pentru varianta ecologica a moralei.
Problema noastra, a celor care stim ca 120-90-110-urile noastre nu produc bani ca 90-60-90-urile lor, e ca drama miliardareselor nu se termina o data cu fosta lor calicie. O data imbogatite, prezinta avantajul ca pot starmoci pe rupte-n public, fiindca au mascara insolubila in ciuciurul de lacrimi. Pretul fardului scump iti da dreptul sa joci teatru la ore de maxima audienta, fara sa arati ca un Panda mahmur. Si-atunci, de ce sa fii tembel de fericita, cand poti sa fii o circareata placata cu aur, sa aiba si ziarele ce manca?

Ai zice ca banii lor se inghesuie in conturi ca un guguloi de celule maligne; si, de aceea, suferinta bogataselor creste direct proportional cu burta portofelului. Pe vremea cand se imbracau din Istanbul, cu Levvystraus ori Kalvin Klain, cand talpa sosonului Ribokk li se dezlipea in oras si n-aveau bani de taxi, sa scape de penibilul pataniei, instinctul lor de parvenit profesionist cotcodacea o singura formula: bani si bani si bani si bani si bani.
Intr-o zi, incantatia da roade, banii dospesc si campania de recoltat catrafuse de lux se muta la Milano. Si-atunci, ce le ramane de facut? De scuipat truisme-n microfon si de analizat situatia cu gura burlan. Mimozele ajustate financiar devin afectate, decoltate, buzate; cu ochii-n sus, mintea-n jos si panseurile sugrumate intre cele doua borne de reper.

Si ne izbaveste de designer viclean…
De fapt, sceneta cu dizeuza dance de la banca nu s-a terminat asa simplu. La un moment dat, casiera a luat carcalitura de zerouri inghesuite-n foaia divei ca niste icre de Manciuria si s-a dus undeva in spate, „spatele“ asta e un spatiu misterios, stiti, o zona crepusculara unde intra functionarii cu foile si, dupa vreo 40 de minute in care faci carcei de asteptare opaca, se intorc cu doua parlite de stampile.
Intre timp, distinsa vedeta s-a tras mai la umbra, sub ficusul din dotarea sucursalei, si-a scos celularul cu nestemate si-a tastat cu greu ceva, din cauza unghiilor false si-a altor vicisitudini.
Intr-un tarziu, a reusit sa trezeasca pe cineva din anturaj si numai ce-o aud: „Fata, toate porcariile le-au vrut astia de la banca, m-au zapacit la cap, pfffffffuuu, viata asta-i un cacat!“

De acord, doar ca, in timp ce noi traiam cacatul mediu pe economie, fecalele ei metafizice valorau cateva miliarde. In rest, eram perfect de acord cu rezultatele coproculturii din playback-ul edilitar.
Sub acest generic, tot felul de maimute decorative, pe care le ia gura pe dinaintea mintii si tata pe dinaintea gurii, se asaza in vazul public, spre a-si scarmana abisal parerile despre lume si viata. Lumea si viata studiate de la inaltimea ortopedica a devenirii lor materiale, evident. Numai ca, in ciuda lacunelor traditionale, ele tot reusesc sa priceapa cate ceva esential: daca nu improsti societatea cu ceva ridicol-scandalos, banii pot cumpara o lada de vuittoane, dar nu si publicitate lucioasa.

Esti nesimtit de bogata si periculos de multumita, moment la care iti pica fisa: devii un personaj enervant pentru platitorul de impozite, pentru omul care nu arunca pungile de plastic, pentru restantierul la intretinere. E absolut necesar sa fii admirata lacramos, nu invidiata artagos. Si-atunci, cu destinul masat bine de Ralph Lauren si Marc Jacobs, te urci in televizor si, in timp ce pe fundal animatoarele dau din fundurile sa zicem goale, tu te trezesti vorbind, hodoronc-tronc, de Dumnezeu. Fiindca Dumnezeu a vrut ca tu sa ajungi starleta dance si tot Dumnezeu te-a priponit sa pozezi prin reviste care de obicei se pastreaza sub saltele; si bunul Dumnezeu stie ce faci, desi nici taica-tu nu stie, n-a vazut pictorialul, ti-a fost rusine sa i-l arati. Dumnezeu e bun, fiindca ti-a dat sanatate si noroc si geanta de 8.000 de euro, e drept ca El a fost mai bun cu alte dudui, carora le-a dat genti de 12.000 de euro, desi tu le esti superioara, macar te-ai prezentat la bacalaureat intr-un Porsche, adica ai manifestat ceva respect fata de scoala.

Sa nu-i uitam pe cei mai tristi si boi
Banii sunt oxigen nepretuit atata vreme cat tubul e aproape gol. Cand e alimentat proaspat si generos, realizezi ca nu-ti ajunge sa umfli si sa dezumfli plamanii, iti mai trebuie ceva in afara de sistola si diastola. Daca-ti pompeaza inima sub un tricou chinezesc, aritmiile vietii tale launtrice sunt inevitabile. Ca sa ai ciclul cardiac, nu-i asa, regulat, iti trebuie o vascularizare Dolce & Gabbana, cel putin.
Ce nefericiti sunt bogatii din Romania, ce situatii incordate traverseaza ei intre doi dumicati de sushi, ce de lacrimi sarate trebuie sa le cada-n castronel, ca sa dea gust rafinat portiei de céleri rémoulade et champignons à la grecque…

Ce tragic e sa-ti biciuiesti BMW X5-ul, ca sa te vajaie pe sosele atat de iute, incat si radarului i se pare ca a trecut o comeata, nu o masina… Ce suferinta atroce infrunti cand afli ca in Ghana si Etiopia copiii n-au bani de iPod si n-au acces la educatia elementara, nici macar la un minim Hi5 sau YouTube… Ai vrea sa-ti donezi toate vechile costume de scena unei organizatii caritabile, ca sa se imbrace si cei sarmani. Numai ca inadmisibila birocratie din Romania face ca nicio fundatie sa nu accepte hainele tale de calitate, cu paiete rezistente, bikini tanga impermeabili si sutiene calduroase de iarna, fara un milion de hartii de completat, iar tu nu ai timp de asa ceva, ai concerte, sedinte foto, campanii de promovare a noului album.

De ce nu te intelege nimeni ca viata ta e atat de grea si ca nu e deloc simplu sa faci fata presiunilor sociale? Ca, daca ai apucat sa iesi la sindrofii cu alde Manolo Blahnik in picioare, nu mai exista drum de intors, orice abdicare de la acest standard este echivalenta cu sinuciderea… De ce, ma, de ce lumea e rea si spune ca ai bani nemeritati, cand numai tu si familiile din vilele vecine stiti ca banii n-aduc fericirea?… (ailalti muritori n-au cum sa stie, fiindca n-au avut ocazia sa testeze teoria si sa compare situatiile, dar tu le poti confirma ca banii sunt vacs).

Sunt mai multe stadii ale nefericirii materiale. Unele nasc greu, vai de capul lor, dupa un travaliu de minute-n sir, dupa care directorul maternitatii din Monaco vine, in sfarsit, si catadicseste sa le faca o cezariana. Si uite, le-a ramas si semn pe burta (e drept, sub chilot, dar orisicat), desi au trecut doua saptamani de la nastere, „dar tot mai e o cicatrica de vreo doi centimetri, e groaznic, va spun“, ceea ce le va afecta cariera artistica… Lumea muzicala va fi mai trista si mai saraca fara ele…

Nu le invidiati pe bogatele pe cat de pavoazate, pe atat de caftite de soarta. Ele duc greul in lumea asta, nu v-as dori sa treceti prin calvarul lor, fiindca miliardele inseamna raspundere, raspunderea inseamna stres si stresul inseamna cearcane, si anticearcan bun se gaseste numai la Paris. Unde ele nu pot merge in clipa asta, fiindca inca nu s-au refacut total dupa nasterea de la Boulogne-Billancourt si, merde!… macar sa-si fi amintit cat erau acolo, sa faca doar un ocol, in drum spre casa.

 

Categorii:
Dosar

Comentarii

  • Buna seara, draga mea.Sa-mi fie cu iertare ca mi-am permis sa te numesc asa, dar imi esti foarte draga.Am invatat Sexul in (per)versiune clasica, iar Codul nebunelor maniere, ma distreaza de fiecare data.Imi place stilul acid si usor ironic pe care il abordezi Intodeauna ai mare dreptate in tot ce scrii. Asa cum spunea si Alis, nimeni nu scrie ca tine.Iti mulumesc ca ma faci sa zambesc.

    Allayna Sweet decembrie 5, 2011 8:20 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *