Odata, dupa cativa ani in care petrecusem Pastele in stilul care m-a consacrat – plangand pentru ca barbatul inimii mele sade alaturi de femeia inimii lui – m-am decis sa accept invitatia unor prieteni care erau numai lapte, miere si cozonaci: mmhaaaai, vino la noi, sa vezi ce frumos o sa fie, ce daca esti singura si te umfli de plans, vino macar sa te umfli si de mancare!
Ochei, am zis, desi as fi preferat sa fac Pastele cu vanzatoarea de la chioscul de unde-mi cumparam grisine si sucul cel de toate zilele, decat sa fiu nevoita sa ranjesc frumos in compania unora care probabil n-aveau chef sa le spun povesti vesele despre viata mea trista. Doar ca vanzatoarea avea un iubit care, culmea, n-avea nicio alta iubita, asa ca planuisera sa merga la parintii lui, sa se indoape cu miel si cu logodne.
In acel an de gratie, Pastele a picat chiar inainte de leafa, deci aveam portofelul stafidit. Cu toate astea, mi-am riscat facturile si confortul, am cumparat bunatati pentru gazde, precum si un cos-cadou din supermarket, care a costat cat un cuptor cu microunde. Dar ma rog, inainte de Sfintele Pasti nu se cuvine sa evaluam viata in cash, ci in, nu-i asa, generozitatea inimii noastre asupra careia s-a pogorat miracolul.
Eu si sarsanaua mea cu miracole am descins la domiciliul gazdelor, unde ni s-a dat binete si cam atat, in primele doua ore. Masa era goala ca portofelul meu, puteam sa le fac cunostinta, s-ar fi potrivit perfect. Dupa 128 de minute de conversatie cu mainile-n poala, doamna a oftat prelung, de zici ca tocmai terminase de vazut Doctor Jivago, si-a zis: hai sa punem masa!
Dupa acest fermecator plural, m-am simtit obligata s-o ajut, asa ca am trudit ca si cum totul ar fi avut loc la mine acasa, nu la ea.
Dupa un ceas de cazna, pe masa se aflau opt oua rosii (cu unul mai putin decat eram noi), unspe copane de pui (slava Domnului, deci trei dintre noi se puteau imbuiba cu cate doua ciocanele), un os de miel inconjurat de un pic de carne, un bol cu cartofi copti (cred ca fusese castronasul de bebelus al copilului lor, din care papa el piureut de bananute), apoi cinci felii de cozonac – probabil ne credeau atat de satui, incat urma sa ne impartim feliile intre noi. Ceea ce am si facut, fara sa fim satui.
Singura parte buna a acestei mese – pe care gazdele o declarau copioasa, iar noi o gandeam odioasa – e ca am dormit pe perna noastra, n-am ingrosat randurile celor care ajung la Camera de Garda de Paste, cu ameteli, greturi, varsaturi, cefalee si diaree crestineasca.
