Dacă bietul Einstein trăia și azi… da, da, ar fi avut 126 de ani și era invitat la Măruță, dar nu asta voiam să spun. Era bun la casa și la mintea omului, pentru că ne-ar fi bătut la cap cum că totul e relativ. Dar s-a dus, Dumnezeu să-l ierte, iar noi ne facem dreptate la parastasele lui: ce e bun, ce e rău, ce e bun și tâmpit, ce e rău și deștept. De când ne naștem – cu chiu, cu vai și cu moașe -, intrăm în competiție cu alții. Tații beți care vin la maternitate sunt morocănoși când bebelușii altora sunt mai grași. Așa începe totul.
Cine strică piața păcatelor?
Părinții ne vor binele. Dar cum binele lor se află în sufocantă legătură cu al nostru, va trebui să devenim cei mai inteligenți și mai grași purcei, ca să umilim concurența. Când scăpăm de blestemul lui “Ăla de ce-a făcut pipi la oliță și tu ai făcut în pantalonași?”, dăm de campionatul mondial de fericire: “De ce Isabella s-a măritat cu un doctor și tu te-ai procopsit cu un hămesit de poet? Ai să crăpi de foame!” (ceea ce ar fi fost ceva bun, după șontoroaga mea logică, fiindcă într-o vreme țineam regimuri imbecile de slăbire, de teamă să nu mă părăsească dobitocul din viața mea).
Am copilărit în teroarea comparațiilor. Bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească în pace, mă bombănea constructiv: “Ești ca scoasă din scaieți! Uită-te la verișoară-ta, Laura, e ca o floare!”. Nu știu de ce, dar eu nu voiam să fiu ca o floare. Pe atunci, pentru mine, floarea era un element doar un pic mai interesant decât un nasture. Era o pată pe o carpetă, atât. Ca să nu mai spun că nu știam ce-s ăia scaieți, eu credeam că sunt niște fursecuri, deci o luam ca pe un compliment. Oricum, am crescut cu ideea că Laura e neam de zei, iar eu sunt neam de ce-a mai rămas după ce-a fost fabricată Laura.
Românii sunt comparagii. E un cuvânt inventat, dar mă ajută să exprim ceea ce mă furnică. Nu contează fericirea noastră, contează doar dacă e mai bombată decât a altora. Asta după modelul celor care, dacă n-ar fi alții care să stoarcă salivă pe carosabil, nu și-ar cumpăra mașină scumpă, s-ar mulțumi cu o pârlită de rablă, că tot acolo te duce (într-un final). Așa cum, după părerea mea și-a altor specialiști, un bărbat s-ar culca (pardon, ar face dragoste) cu orice femeie, dacă n-ar fi alții care să se culce cu femei-Barbie. Oameni care strică piața, care se pretind consumatori de frumos, când în realitate sunt folosiți drept parolă bancară.
Iluzii parțial color și parțial deștepte
Când au apărut televizoarele color, în casa bunicilor mei a intrat un pui de furtună. Tataie fusese primarul Buzăului ani de zile, deci se simțea calificat apriori pentru un dispozitiv. A adunat toate economiile din casă (și de sub casă – nărav din vremea recuperatorilor bolșevici din anii ’50) și a cumpărat un televizor nou – mai mult pentru noi, nepoții, decât pentru el. De emoție, ne uitam prostiți și fericiți inclusiv la cravata lui Ceaușescu de la congresul paișpe al PCR. Eram lamentabili din afară, dar fericiți pe dinăuntru.
Doar că n-am fost prima din clasă care a avut patine. Copiii de doctori și de marinari mi-au luat-o înainte. Aveam numai note de zece, dar patinele pe care le doream constau cât un rinichi, deci nu îndrăzneam să cer. Patinam în ghetele mele, pe gheața din grădina bunică-mii din Buzău. Eram deja campioană mondială, o învinsesem pe Katarina Witt (pentru cei abia ieșiți din ou, asta a fost o magnifică patinatoare est-germană). Apropo, nicio viață nu e mai frumoasă decât cea pe care îți imaginezi că o trăiești.
Piruetele mele pe gheață s-au sfârșit brusc, atunci când m-am îndrăgostit de Sorin, un coleg de clasă și de napolitane socialiste. Devenisem o domniță semimofturoasă. Lui Sorin îi plăceau compunerile mele, iar eu, manipulată sentimental, mă ofeream să-i fac și lui temele la română. A fost frumos. La sfârșitul anului, el a luat premiul întâi, iar eu am luat, ați ghicit, premiul doi. Niciodată n-am fost mai mândră, de când mă știu. Această aberație s-a ouat glorios mai târziu, când eu am cucerit bărbatul vieții mele, un prost frumos pe care îl părăsise codașa clasei, corigentă la limba, literatura și mentalitatea română.
Nu vreau multul altuia, vreau puținul meu
Pagini: 1 2
Pur si simplu ador ceea ce scrieti. Si caut si va caut cu nesat scrierile. Ma regasesc in tot ceea ce asterneti pe hartia pixelata a calculatorului. Cu stima deosebita.