O întâmplare din liceu mi-a turtit definitiv cheful de a părea cultă în ochii și dorințele cuiva. Aveam 15 ani când am mers la una dintre primele întâlniri cu băieți. Îl cunoscusem pe Sorin la o petrecere. Acolo, în bubuiala muzicii și în lumina dubitabilă, el nu și-a dat seama nici că nu sunt atât de frumoasă, nici că nu sunt atât de proastă. Așa că i-a plăcut de mine și am stabilit să ne revedem peste câteva zile, în doi, bibilică-bibiloi, vorba poetului.
În acest răstimp, mi-am prăjit nervii ca pe o scoveargă. În decurs de câteva minute, am vorbit și cu necuratul, am luat și numele Domnului în deșert: cu ce Dumnezeu mă îmbrac, ce dracu am să discut? Mi-a fost utilă cireada de colege din jurul meu. Ele m-au coafat și m-au pictat pe ochi, eram ca o mireasă indiancă. La final, când mă credeam stăpână pe mine și pe moațele mele, una dintre aghiotante n-a avut de lucru și mi-a spus că, pentru a impresiona un băiat frumos, trebuie să par foarte cultă. M-a sabotat, dar asta aveam să realizez mai târziu.
În fine, mi-am pregătit subiectele de conversație, că doar am concubinat cu o bibliotecă de 2000 de volume (ai mei sunt filologi, asta e, nimeni nu-i perfect). Am ajuns la întâlnirea cu superbul ipochimen. Mi-am dat seama că nu mă atrăgea la el decât faptul că îl voiau toate proastele frumoase din generația mea. Era o beizadea inteligentă, dar superficială, se îmbrăca în haine ”de la pachet” (nu știți voi ce sunt alea) și avea bicicletă din Germania, nu Pegas cu coarne, ca mine.
Când am ajuns, am deschis discuția cu un proverb din înțelepciunea chineză: ”Călătoria de o mie de mile începe cu un pas!”. Nu râdeți, că pe vremea aia nu era așa tocită. Sorinache s-a uitat la mine cu panică subită, de parcă făceam un atac cerebral. Vârsta mea fragedă l-a determinat, în cele din urmă, să adopte optimismul medical, așa că a răspuns și el ce-a putut: ”În loc de pași, mai bine mergem în oraș cu bicicletele”. Căci am uitat să precizez: pe vremea aceea, părinții nu obișnuiau să le cumpere copiilor mașini înainte de a-i învăța să meargă la oliță, așa cum se întâmplă azi.
Bun, deci în următoarele ore am fost extrem de amuzantă și drăguță, i-am povestit că tocmai terminasem de citit Caminante, cartea lui Octavian Paler. S-a uitat la mine sfios și a spus că trebuie să mă întrebe ceva, cu toată jena. Am zâmbit îngăduitoare și mă pregăteam să-i spun și lui ce înseamnă ”caminante”, ca să nu moară prost. Dar el m-a întrebat: ”Cine e Palăr ăsta?”.
La finalul unei întrevederi când eu vorbisem de cai culți pe pereți, m-a condus acasă (mă mir) și mi-a spus că mă sună el. Evident, telefonul n-a mai țârâit niciodată din direcția aia. Ulterior, o cunoștință comună, pe care am îmbătat-o cu un pic de vișinată de la bunică-mea, mi-a spus că Sorin s-a plâns în tot târgul că a ieșit la o întâlnire cu Simona… asta, cum îi zice, Catrina. Cică aș fi fost o tipă mișto, dacă nu i-aș fi făcut creierii pernuță de ace, povestindu-i despre dramaticul destin al lui Wolfgang Amadeus Mozart.
