Cred ca nu numai sanii frumosi ar agata ochiul pe strada, daca pe sanii urati ar scrie cate ceva elocvent, gen „desteapta” pe unul si „gospodina” pe altul. Daca pe soldul adipos al unei profesoare, careia scaunul de lemn i-a naucit musculatura, ar scrie „poliglota” sau „citesc mult”, poate ca si dupa acele fese nefericite s-ar intoarce vreun ochi de doctorand cu IQ mare si torace mic. Dar, oricat am scormonit noi prin magazine, n-am gasit niciun blug pe al carui fund sa scrie „sunt fata de treaba”, deci am fost nevoite sa acceptam situatia: ne trebuie fie un corp perfect, fie un PR perfect.
Cum fortam (pana luxam) mana destinului
N-ar trebui sa te ingrijoreze intr-atat concursul cu alte exemplare feminine, cat concursul de imprejurari. Teoretic, pe lume sunt cam un sfert de miliard de femei pe care un barbat le-ar vrea mai degraba decat pe tine. Din fericire, ele nu se afla la nunta varului Liviu, unde tu, strapunsa de o frenezie dublu rafinata, dansezi o lambada atat de sincera. In consecinta, esti in poll-position pentru o relatie cu tehnicianul dentar burlac tarat acolo de soarta (precum si de cateva matusi care vad mult potential in potriveala asta). El e bine vazut si tu esti bine facuta, deci aveti viitorul in fata.
Desigur, pot aparea manifestari nedorite daca, in distributia aceleiasi nunti, se mai afla vreo atractie naturala inzestrata cu un caracter ceva mai mulat si cu o inteligenta ceva mai tanara. Atunci, trebuie sa continui licitatia si sa oferi mai mult si mai botoxat.
Iti sta pe limba sa zici ca soarta va hotari, dar in locul tau n-as risca. Doar suntem oameni seriosi, nu mai credem in predestinare (decat in cazurile acelea minunate cand pe un barbat il lasa nevasta-sa taman cu o zi inainte sa-l luam noi de bun). Decat sa te culci pe o ureche bleaga, mai bine mizezi pe ceva mai erect, ca de exemplu proximitatea. Ai grija, deci, sa sezi cat mai aproape de locul feciorului ravnit, daca nu chiar in sufletul lui, la aceeasi masa. Pana la urma, comoditatea salelor lui, coroborata cu sfiala de a traversa ditamai sala ca sa adulmece alti feromoni, asaza lucrurile mai bine decat destinul tau anchilozat.
Cum te faci remarcata intr-o turma in care toate lighioanele au deja blana adaptata la mediu? Cum iesi din grupul compact in asa fel, incat sa nu te hartaneasca vreun leu flamand, ci sa te remarce vreun armasar frumos?
Mai poti parea desteapta cand esti bubuitor de frumoasa? Te asculta cineva perorand despre impresionisti, cand ai un decolteu impresionant? Ce tresare mai iute, ochiul sau urechea? Poti sa aduni ochii unui barbat de pe picioarele tale si sa-i reglezi sa se uite in ochii tai inteligenti?
Daca vrei sa te recomanzi ca amanta de colectie, e suficient sa porti ceva croit cu zgarcenie si sa tragi nadejde ca tot ceea ce vezi tu in oglinda mai vede si altul. Dar daca vrei sa te promovezi ca ipotetica nevasta ideala, ai nevoie de ceva mai mult decat un sutien cu burete opulent.
Original plus cinci copii egalizate
Pe vremea cand umblam cu mintile nepasteurizate si colportam tot felul de idei alterabile, am invatat o (as fi preferat dureroasa) caraghioasa lectie de viata. Odata, in liceu, am fost la o petrecere impreuna cu cele cinci prietene de care dispuneam la momentul dat. Din motive invaluite in mazga vremii, nu stiu ce dracu ne-a apucat si ne-am imbracat toate la fel: in jeansi si camasi de jeans. Desteptaciunea noastra colectiva nu se sfarsea aici, ca eram si pieptanate (vorba vine) la fel: aveam cate-un ciuf apretat cu aracet sau ceva similar, zis „punk“, conform unei mode oligofrene care bantuia parul generatiei, in speta niste tepi care pareau un accident genetic.
Am ajuns toate deodata la locul zbantuielii si-am intrat in casa omului una dupa alta, ca proastele de la Capalna, parca eram corul puscariei.
Pe la jumatatea chefului, baietii cu care dansam in premiera pe tara incepeau sa-mi pulverizeze saliva pe-o ureche : „Si… asa, unde ramasesem?“. Nu stiu unde tot ramasesera ei, ca eu ramaneam mereu nervoasa. Pasamite ma confundau cu una dintre celelalte imblugarite, eu obosisem sa-i tot anunt ca venisem si cu clonele dupa mine.
La final, un perseverent pe care-l tinusem minte tocmai fiindca era singurul cu care nu dansasem deloc, mi-a cerut numarul de telefon. I l-am dat si l-am vazut pe cretin cum scrie langa numar „Crenguta“.
L-am lasat sa moara prost (desi pun pariu ca va trai sa ne ingroape pe toti) si, cand a sunat la mine si-a intrebat de familia Parcalabu, i-am zis ca regret profund, dar au decedat toti, din cauza recentelor tragice radiatii de la Cernobal.
Episodul a fost de-un penibil care a scris istorie, asa am invatat ca viata intr-un card presupune ca soarta sa-ti fi harazit un penaj de-un turcoaz aparte, altfel nu va remarca nimeni nobletea fulgilor tai. Asa am renuntat sa ma imbrac si sa ma incalt ca toata lumea, dar inca nu renuntasem sa ma port ca toata lumea. Dupa alt snop de ani, cand in sfarsit am incetat sa mai copiez teme gresite, am trecut temporar si la modelele din filme – fara sa realizez ca iubitul meu si Keanu Reeves n-aveau aceleasi gusturi.
Semne bune banul are!
Multa vreme am cedat lasciv convingerii (injectata de altii, care voiau sa scape mai repede de monologu-mi agravant) ca personalitatea mea e un fel de soia sentimentala: tine loc de frumusete si bani.
Bun – am zis. Si, la o receptie poleita, m-am amestecat gratioasa, cu inteligenta mea fosnitoare si transparenta, printre cateva zeci de toante sexy, de care ma pregateam sa-mi fie mila – cand, deodata, am observat un fenomen foarte curios: nimeni nu intorcea capul dupa cultura mea generala, desi coafasem la ea toata dimineata si imi pictasem cu oja fiecare poezie din creieri. Cu toate astea, balele domnilor prezenti in aula mondena a destrabalarii civice se adunau, picurande, pe versantii picioarelor acestor neroade superbe.
La capatul unei seri in care eu mi-am refacut machiajul mintii de vreo doua ori si divele si-au refacut vietile de cate ori au vrut, am plecat din reflex spre parcare – pentru ca acolo mergea toata lumea si m-a luat viitura. Cand sarmanele agramate au inceput a-si tranti portierele de la cate-un Porsche si si-au scurs moturile spre Snagov, am avut o clipa banuiala ca poate sufletul meu curat era cam subtire pentru atare zi racoroasa. Si romantismul meu ludic era prea „casual“ pentru „black tie“-ul convocat la fata locului.
Cand credeam ca nimic nasol n-avea sa se mai intample, am realizat ca sunt intr-o parcare goala, intrucat eu nu aveam masina, de fapt, si urma sa ma aburc intr-un taxi care venea doar in cealalta parte a cladirii (nu intram pe dincolo, doamna, ca e sens unic) si doar in cealalta parte a dreptatii.
Desi de obicei nu ajung la nicio concluzie, de data asta s-a ivit un moment paroxistic al sufletului meu, cand mi-a devenit terifiant de clara situatia: astea nu sunt vremuri in care sa ma impac cu mine, ci cu oamenii care ar putea sa ma schimbe. Si nu la mentori ma refer (cu astia nu-i nicio graba, ca nu sta nimeni la coada la usa lor), ci la cei care – dupa atatia de ani in care n-am inteles cum s-o fi impacat Barbra Streisand cu nasul ei – ma vor ajuta, cu devotament si simpatie chirurgicala, sa ma impac eu cu nasul meu.
Nimic din ceea ce-ti vei ierta tu nu-ti vor ierta si altii, asa ca nu te mai zbate sa te cateri pe piscul evolutiei. Chiar si rarefiatii nonconformisti carora le plac filosoafele neepilate sunt arvuniti, sa stii. Niciun ticnit genial nu e singur, el isi va gasi intotdeauna un caz psihiatric pereche.
La acest moment al vietii mele, am gasit calea si lumina catre maiestria de a ma face remarcata: imi folosesc personalitatea doar ca accesoriu asortat cu datele fizice, astea care sunt. Si, cu ajutorul stiintei, al chirurgiei plastice si-al subiectivismului uman, am sa fiu intr-o zi enervant de fericita.
Articol publicat în Revista Tango nr. 51, noiembrie 2009
Pentru a susține CAMPANIA Alături de Simona Catrina, vă rugăm să faceți donații AICI.
