Simona Catrina – Te iubesc. Save draft?

de

„Te iubesc“, imi scrie intr-o zi, din trasnetul epifaniei sale, un barbat de pe Facebook. Nu l-am vazut in viata mea, nu stiu nici de ce l-am acceptat in lista de prieteni – poate si pentru ca nu-i refuz decat pe psihopatii cu simptomele la vedere. Expeditorul atinsese un paroxism previzibil. Cu cateva zile inainte, imi trimisese un „ce dulce esti“ si alti stropi lipiciosi.

Ar trebui s-o iau ca pe un compliment, insa capat mai degraba o ranchiuna, cand citesc asa ceva. Acesti networkisti cu inima topaitoare au compromis „te iubesc“-ul nostru muncit din greu. Ani de zile, am crezut ca vorba asta mare se slobozeste numai dupa intense introspectii. Din cauza unor atentatori care manuiesc asemenea vorbe fara autorizatie si licenta, declaratia de dragoste a ajuns o bataie de joc.
Am stat odata cu un barbat vreo doi ani pana cand, intr-o zi, mi-a spus „te iubesc“. M-am speriat si-am cazut in tahicardie, credeam ca nu stie ce spune, ca face vreun atac ischemic, nu auzisem asta pana atunci din laringele lui. M-a asigurat ca ma iubea mai demult, dar amanase sa-mi dezvaluie, astepta un moment special. Nu stiu ce asteptase, de fapt, fiindca atunci cand mi-a spus, eram amandoi in masina, eu cautam niste guma de mestecat in torpedo, iar el astepta sa-i dau guma.
De cate ori am primit declaratii de iubire serioase, sunau ca si cum emitatorul lor facea misto de mine. Iar cand nu sunau bagatelizant, erau de fapt niste speculatii stilistice, nimic mai mult (ca naprasnicul de pe Facebook). Pe de alta parte, cele mai interesante melanjuri de dulcegarii le-am primit de la necunoscutii exaltati, de pe retelele de socializare. Cum sa fac o medie intre o secretie verbala automata si o marturisire care erupe din scoarta inimii? In absenta unor povesti substantiale, ma alimentam cu prafuri.
In studentie, primul care s-a invitejit sa rupa tacerea mi-a scris „te iubesc“ cu manusa, pe un namete de zapada. Zece ani mai tarziu, continuam sa-mi car iubirile prin ninsori, in asteptarea unei recidive, dar acum aveau toti telefoane mobile si scriau „te iubesc“ prin sms.
Exclud din aceasta expertiza sociologica barbatii care imi spuneau „te iubesc“ exclusiv in timp ce faceam sex, fiindca era suficient sa le vezi fata postludica spre a realiza ce zguduitor de sinceri fusesera – si cum ar fi dat orice sa-si poata baga cuvintele la loc, de unde le scosesera.
Cel mai frumos „te iubesc“ pe care l-am primit in viata mea a fost… rectific, n-a fost, ci urmeaza sa fie. Dar daca ma insel cumva, ramane „te iubesc“-ul campion en titre, cel pe care mi l-a soptit un fost iubit de-al meu, cand credea ca dorm.

DACA V-A PLACUT ACEST ARTICOL, VA RUGAM SA DATI LIKE PAGINII NOASTRE DE FACEBOOK – MAREA DRAGOSTE

 

Categorii:
Dosar

Comentarii

  • Frumos. Imi amintesc si eu "te iubesc"-urile mele.
    Prima a fost D., eram in clasa a X-a. Ea era fata de ceva la PCR (era inainte de revolutie), eu eram un pirlit mai mic ca acum. Am asteptat-o in statia de tramvai si, cind m-a intrebat de ce am asteptat-o, i-am zis: "te iubesc" cu glas pierit. Atit de pierit si tremurat ca mi s-a parut comic, asa ca am vrut sa glumesc si am vrut s-o intreb: "ce parere ai de cum am zis-o?". Dar pieirea din glas nu-mi pierise de tot, asa ca a iesit numai "ce parere ai?". Iar ea mi-a raspuns, repede: "n-am nici o parere" si ne-parerea asta a ei a devenit unul din criteriile dupa care am judecat oamenii mai tirziu. Daca in lucrurile esentiale pentru mine respectivul nu avea nici o parere, ii dadeam eject imediat. Tot asa cum, atunci, si ea mi-a dat eject. Definitiv.
    Asta a fost primul.
    Ultimul (sper!) a fost acum 6-7 ani cind m-am indragostit de o HRista cu tite mari de la noi din firma. Si ne-am dus la munte, intr-un team building (de atunci eu zic "team bleeding"), toata sectia, cu HRista si sef cu tot. Si eu am nimerit cu seful in camera. In prima zi am baut, ne-am distrat, a doua zi m-a apucat nevoia fizica de a face caca asa ca am dat fuga in camera dar ce-am vazut pe pat mi-a taiat tot cheful: HRista si seful meu, imbratisati. Mi-am cerut scuze si am intrat totusi in baie, dar numai ca sa-i scriu ei un SMS: "asta doare". Si am iesit. A venit dupa mine sa ma intrebe de ce doare? Si i-am spus: "te iubesc". Desigur ca m-a mincat in cur si am intrebat-o "ce parere ai?". Mi-a raspuns ca-i pare rau, ca nu are cum sa ma ajute dar ca-i place modul in care am spus-o: tare, clar, hotarit, fara emotii, fara tremur in glas.
    Si acum imi vine sa rid cind ma gindesc, ca si atunci m-am gindit si mi-a venit sa rid (desi pe de o parte imi venea sa mor, ala era un bou mincinos si insurat): uite, dom’le, ca in 20 de ani dintre primul si ultimul "te iubesc" tot am reusit ceva: sa-mi stapinesc vocea.

    OldFart mai 30, 2013 3:18 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *