În România, se estimează că una din patru femei e agresată fizic sau sexual de partenerul său, iar 75% dintre aceste cazuri nu sunt raportate. În acelaşi timp, din totalul plângerilor prealabile pentru cazuri de violență în familie, depuse la Poliție, aproximativ 50% sunt retrase. Un procent foarte mic (2-3% pe an) se finalizează cu rechizitoriu. Violenţa în familie este un fenomen răspândit pretutindeni în România, indiferent de nivelul de educaţie sau de venituri. Pentru diminuarea acestuia şi îmbunătăţirea serviciilor pentru victimele violenţei sunt necesare nu doar numeroase reglementări legale şi norme de aplicare ale acestor legi, dar şi implicarea fiecăruia dintre noi, de la profesionişti din domeniu, organizaţii non-guvernamentale, până la companii private…
Sunt lucruri pe care le-am reauzit la conferința în cadrul căreia, la finalul anului trecut, AVON, Vital Voices și Departamentul de Stat SUA au lansat Justice Institute, Institutul de Justiţie pentru Violenţă de Gen în România, un program inovator de formare şi, în egală măsură, un parteneriat public-privat care are scopul de a facilita răspunsurile holistice în adresarea violenţei împotriva femeilor, cu ajutorul și implicarea specialiştilor din domeniu. Și tot atunci am cunoscut-o pe Simona Sîrbu, victimă și, totodată, învingătoare a traumelor pe care violența domestică le poate lăsa asupra unei femei, asupra unui copil, asupra unei familii. Faptul că Simona și-a găsit curajul să vorbească despre iadul prin care a trecut, din dorința de a le ajuta pe femeile aflate într-o situație asemănătoare cu a ei, este încă un motiv de amirație față de forța, de eleganța, de demnitatea sa.
Este economistă în administrarea afacerilor, a făcut parte dintr-o familie cu o situație materială foarte bună, a gestionat alături de soțul ei, intelectual, la rându-i, afaceri cu cifre impresionante în domeniul construcțiilor, și a crescut protejând din toate puterile de abuzurile soțului o fată curajoasă, care are azi 18 ani și care îi este alături necondiționat, dintotdeauna. Într-o zi de final de 2016, Simona și-a găsit, în sfârșit, curajul să plece de acasă și s-a trezit, dintr-o dată, îngrozitor de singură, de vulnerabilă, de alungată de cei care îi fuseseră prieteni la bine și renegată de mama și de sora pe care le ajutase din răsputeri până atunci, dar care nu au vrut să o primească pe ea și pe fiica ei să locuiască împreună, în casa care îi aparține în procent de 25 % și Simonei, ca moștenire din partea tatălui… Și, desigur, s-a trezit fără nicio protecție din partea legilor, căci legile sunt strâmbe, nedrepte, făcute parcă în favoarea agresorului. (Ca o dovadă, ca o cumplită dovadă că este așa stă faptul că la final de ianuarie 2018, o femeie din Titu și-a pierdut viața, omorâtă de fostul concubin, un subofițer care-și trecuse cu bine testările psihologice de specialitate, dar care o urmărea, amenința și hărțuia de luni de zile, un bărbat care își bătuse și terorizase și cea dintâi soție în asemenea hal, încât, deși acesta ceruse protecție legală, n-o primise niciodată și nu-și găsise scăparea decât plecând din țară…)
Mi-aș fi dorit, la reîntâlnirea mea cu Simona Sîrbu, să nu mai răscolim întreaga poveste, întreaga durere, și să încercăm să desprindem doar sfaturile ce ar putea fi de folos celor aflați în situații asemănătoare. Doar că o conversație despre asemenea fapte, despre asemenea experiențe, cu mare greutate poate fi purtată la rece. Până la urmă, povestea, cu toate meandrele ei de uluire și revoltă, iese la suprafață și fiecare își poate lua, din bucata de suflet așezat cu generozitate în fața lumii a extraordinarei Simona Sîrbu, porția sa de învățăminte.
A fost căsătorită 20 de ani, și s-a căsătorit dintr-o mare iubire, care, însă, și-a arătat fisurile chiar imediat după nuntă. Prima dată a vrut să divorțeze la două luni după căsătorie, atunci când au început abuzurile emoționale născute, la început, din gelozia unui bărbat mai mare cu 13 ani decât ea. Dar, cu timpul, el și-a inhibat gelozia, iar Simona a sperat că va fi bine, până la urmă…
Dar nu a fost.
Alice Năstase Buciuta: Dacă ai putea da timpul înapoi, Simona, care ar fi momentul în care ai pleca de acasă, înainte de anul 2016 când ți-ai găsit, în sfârșit, puterea să pleci?
Simona Sîrbu: În 2012. Atunci când m-a amenințat cu moartea, acela este momentul în care aș fi plecat clar, doar că…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Doar că nu ai plecat. De ce?
Simona Sîrbu: Nu am plecat, dar nu știu să-ți explic acum de ce, dacă aș da o explicație nu ar fi cea ok.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Multe femei nu pleacă…
Simona Sîrbu: Nu pleacă, iar eu le înțeleg, pentru că nici eu nu am plecat!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce este, de fapt, abuz? Ce iertăm, ce tolerăm? Primești ordin de protecție dacă te-a bătut, dar dacă nu te-a bătut?
Simona Sîrbu: Dacă nu te-a bătut, devii o victimă clară și a sistemului.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci ce este, de fapt, abuz?
Simona Sîrbu: Orice îți creează un disconfort psiho-emoțional. Din punctul meu de vedere, până și un ton ridicat, o privire urâtă, o atitudine superioară este abuz, din punctul meu de vedere! Nimeni nu ar trebui să tolereze să trăiască așa.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: El așa s-a purtat și cu fata voastră, cu amândouă așa se purta tot așa, abuziv, superior?
Simona Sîrbu: Da, fata a avut la un moment dat o tendință de îngrășare, abia după aceea mi-am dat seama că asta se întâmpla pe fond emoțional, dar el, tatăl ei, din grasă, proastă și idioată nu o scotea! Eu, în ideea să îi apropii, îi trimiteam adesea împreună la cumpărături. Dar fata venea acasă și îmi spunea: ”Mama, nu mă mai trimite, nu mai pot!” Pentru că el nu știa să se apropie de copil. El a fost crescut de un colonel și credea că așa trebuie să procedeze și el, la rândul lui, credea că poate face copilul să slăbească purtându-se dur, negândindu-se că, de fapt, în spatele creșterii în greutate a unui copil, este o traumă. Așa cum nici pe mine nu m-a înțeles în momentul când organismul meu a clacat de muncă, de stres, de supărare… Aveam creșteri mari de tensiune, dureri de cap și toate generau lipsa somnului, nu dormeam toată noaptea și adormeam abia spre dimineață, spre 5-6 dimineața, și mă trezeam la ora 11. Până în anul 2016 m-am trezit întotdeauna dimineața devreme. Ce crezi că a spus el? Că, uite, mă trezesc la 11 și toată viața m-am trezit la 11. Dar nu a întrebat: ”Se întâmplă ceva cu tine, de te trezești la ora 11? Ți-e rău?”. Nu, m-a acuzat că mă trezesc târziu…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Îmi spui că fata trăia, la rândul ei această traumă, că era afectată, chiar dacă tu încercai să ascunzi relele de ea…
Simona Sîrbu: Da, copilul știa totul. Patricia mi-a zis la un moment dat așa: ”Mama, mai ții minte când mă întrebai de ce mă trezesc dimineața obosită? Că știai că mă culc la zece… Eu nu dormeam nopțile, fiindcă mă rugam noapte de noapte să divorțezi de tata!” În momentul acela, Alice, m-am simțit îngenuncheată complet. Și mi-a spus lucruri din copilăria mică. Știa tot…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ca să fi plecat în 2012, ce ar fi putut să se întâmple, ce ajutor ai fi putut să primești ca să te ajute să îți găsești curajul? Cine să-ți fi fost alături, un prieten, un psiholog?
Simona Sîrbu: Eu, înainte de toate, m-am dus spre Dumnezeu. Și, ducându-mă spre Dumnezeu, am găsit și calea cea bună către mine însămi, și persoanele care să mă ajute încet-încet. La început nici nu știu dacă aș fi putut cere altcuiva ajutor, ești bulversat totalmente. Poți ajunge la psiholog și să-ți dai seama că, de fapt, poate nu era locul tău pe canapeaua psihologului în momentul acela. În schimb, eu când am ajuns la psiholog, în 2016, am fost sută la sută pregătită pentru a mă întâlni cu psihologul. Atunci eram pregătită și pentru psiholog și pentru duhovnic și pentru orice. Până atunci am fost eu cu mine, a fost un proces al meu personal. În primul rând m-am îndreptat spre Dumnezeu, apoi am găsit aceste persoane senzaționale din viața mea, cărora nu știu cum să le mulțumesc vreodată.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: La cine te referi?
Simona Sîrbu: Înainte de toate, la părintele nostru duhovnic. Apoi au fost persoanele din sistem care, atunci când am plecat de acasă, ne-au ajutat să rezistăm și să nu fim nevoite să ne întoarcem acasă, și care ne-au condus la adăpost, unde am stat șaptezeci de zile, până să obținem ordinul de protecție și să ne putem întoarce acasă. Mai întâi polițistul la care am mers, un polițist specializat în tâlhărie, dar care a înțeles imediat ce se întâmplă, și apoi o fostă colegă de școală generală pe care am întâlnit-o la Protecția copilului, m-a văzut stând pe scări, acolo…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci totul a fost bine, ai primit sprijin de la început?
Simona Sîrbu: Nu de la început, prima dată când am fost la Protecția Copilului atitudinea pe care au avut-o față de mine a fost îngrozitoare. Eu îmi doream de foarte mult timp să mă adresez protecției copilului, însă, uită-te la mine, dacă mă duc cu geanta pe umăr și spun: Am nevoie de ajutor! oamenii aceia nu mă cred. Chiar dacă eram căzută, dacă eram amândouă traumatizate în ultimul hal, ne-am simțit ca în fața unui pluton de execuție la acest birou care se numește Protectia Copilului de Urgență.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci practic faptul că ești frumoasă, că ești cochetă, că ești o doamnă elegantă te-a dezavantajat… Oamenii nu te-au crezut că ai nevoie de ajutor. Nu te-ai gândit și de exemplu, nu știu, să te fi prefăcut, să joci un rol de femeie săracă, neîngrijită, ca să atragi mai multă compasiune?
Simona Sîrbu: În primul rând nu sunt genul ăsta! Dimpotrivă, nu-mi place deloc să mă vait. În seara când am ajuns la poliție aveam o traumă la mână, mă luptasem cu o ușă pe care a scos-o domnul când a fost o ceartă urâtă între noi, iar când am ajuns la poliție, se vedea foarte clar că sunt traumatizată și era o doamnă acolo la intrare care mi-a spus că trebuie să chemăm salvarea că am o problemă la mână. Dar mie se părea absurd să chem salvarea pentru o simplă lovitură.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu te-ai gândit să mergi la medico-legal?
Simona Sîrbu: Nicio secundă nu m-am gândit atunci. Abia după ce am ajuns la adăpost și un psiholog ne-a evaluat și a identificat abuzul, ne-a trimis neapărat la medico-legal. Nu aveam un ban, eram înghețate bocnă, pentru că eram de dimineață plecate, a trebuit să mergem la medico-legal pe jos, mă durea mâna foarte rău, iar medicul de acolo mi-a zis: Ok, mergeți la Floreasca să vă facă radiografie, că noi nu avem aici. Instituția aia mare nu are radiologie?! Înțeleg și asta, dar de ce nu mă trimiți la Spitalul Sfântul Ioan care e acolo, alături?! Așa, pe suferința mea, pe durerea mea, pe banii mei, care, oricum, nu erau, a trebuit să mă descurc să ajung la Floreasca. Iar la Floreasca nimeni nu te bagă în seamă, că acolo erau într-adevăr oameni cu traume mari, eu aveam o zgaibă mică în comparație cu ei. Am stat acolo șase ore și, cu toate astea am rezistat. Mi-am dat seama că trebuie, cu orice preț, să merg până la capăt, să mă iau la trântă cu faptul că nu există legi care să protejeze o mamă, un copil și să fac toate demersurile ca să obțin ordinul de protecție, care se acordă foarte greu atunci când nu ești bătută. De fapt, se acordă foarte greu și când ești bătută, dar abuzul emoțional chiar foarte greu este luat în seamă…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ordinul de protecție ce v-ar fi conferit?
Simona Sîrbu: Posibilitatea să ne întoarcem acasă și de a pleca el, nu să ne întoarcem să împărțim spațiul. Am înțeles inițial că ordinul de protecție se obține în 72 de ore și am zis că rezistăm, sigur… Dar când am ajuns la medico legal, am aflat că durează zece zile lucrătoare doar emiterea certificatului medico-legal și a trebuit să îi spun Patriciei că nu este așa, că nu vom sta doar 72 de ore… Primele două săptămâni au fost cele mai crunte pentru ea, după care următoarea și cea mai grea situație de gestionat a fost când am pierdut ordinul de protecție. L-am obținut după 70 de zile de stat în adăpost și nu l-am avut decât trei luni.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De ce l-ați pierdut?
Simona Sîrbu: Atâta s-a emis. De fapt, s-a emis initial pe șase, și după aceea, am fost sunată de poliție să mi se spună că, de fapt, s-a emis pentru doar trei luni. Mi-au spus că nu există nicio explicație, a fost o eroare materială. Dar, orice ar fi fost, a fost o tâmpenie și este o tâmpenie în continuare acest sistem care eliberează ordine de protecție pe termen limitat, nici nu mai contează pe cât, pe trei luni, pe șase luni… De aceea spun că sunt recunoscătoare că, în tot sistemul acesta bolnav, polițistul pe care l-am întâlnit în seara în care am plecat de acasă, cu șase lei în buzunar, a fost un polițist senzațional, care m-a creditat și m-a ținut două ore și ceva să declar nu numai abuzul din seara aceea, ci tot de când s-a declanșat. Și apoi această persoană, care nu mă văzuse de douăzeci și ceva de ani, fosta mea colegă de școală generală, care m-a văzut stând jos pe scări la Protecția copilului și mi-a zis: “Ce e cu tine aici? Nici nu am nevoie să-mi spui, tu nu ai ce căuta pe aceste scări decât dacă este vorba despre un abuz! Ea a fost cea care a pus imediat mâna pe telefon și a sunat la mai multe asociații pe mai multe căi, și prima asociație care a răspuns a fost Anais, iar singurul loc disponibil în acel moment a fost cel în care am stat aproape 70 de zile. Oricât de grele ar fi fost condițiile, I-am mulțumit lui Dumnezeu că am avut un loc, pentru că într-adevăr, nu aveam unde altundeva să mă duc.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu ai fi putut să încerci să ceri adăpost la o prietenă, la niște prieteni? Nu s-a găsit nimeni din toată lumea asta?
Simona Sîrbu: Când am fost în adăpost, am văzut că de fapt eu nu trăiesc cu lumea, sunt eu cu mine, și am văzut că lumea doar mă suna că era curioasă. Așa-zisele prietene mă întrebau ce am nevoie, iar eu spuneam prosoape, săpun, pâine, nu ceream cai verzi pe pereți, dar după aceea nu mă mai sunau, de fapt sunaseră doar din curiozitate. Atunci mi-am spus că n-am nici o treabă cu lumea sau cu cei care mă cunoșteau… M-ai întrebat înainte cui aș fi putut să cer un sfat ca să pot pleca mai înainte. Niciodată celui care te cunoaște, pentru că acela nu va fi niciodată obiectiv, va avea totdeauna un cuvânt de critică. Dacă tot ai nevoie de cineva, ia un străin, pentru că acela va fi mult mai obiectiv, pentru că nici nu îi e rușine să-ți spună, în schimb prietena nu o să-ți spună niciodată…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Depinde, poate că există și prieteni buni pe lumea asta, doar că sunt tot mai rari, ca iubirile mari…
Simona Sîrbu: În situații din astea să știi că nu ai prieteni, pentru că ei atunci își dau seama că trebuie să se implice. Știi când ai prieteni? Când îi chemi în vacanță, când îi chemi la o distracție sau îi consulți dacă să îmbraci bluza asta sau rochia cealaltă. Însă în momente de genul acesta nu ai prieteni, sunt, cel mult, niște oameni care la un moment dat înțeleg și zic, stai puțin, nu despre ea este vorba, e un copil la mijloc, nici nu mai contează ce a făcut ea, e vorba de un copil…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cred că a fost foarte greu să stați în adăpost, să scoți copilul din casa lui, din camera lui…
Simona Sîrbu: A fost foarte greu, mai ales că în primul adăpost în care am stat condițiile erau foarte grele, iar noi nu aveam de niciunele, nu pot să spun cum stăteam. Dar, lucrul cel mai important, aveam liniște, nu ne mai sărea inima când se deschidea ușa și am însuflețit cum am putut acea cămăruță. Chiar și în condițiile acestea, Patricia avea, în continuare, bursă de merit în perioada aceea. Acum nu mai are, pentru că are bursă socială și nu mai poate primi și bursă de merit, dar atunci avea bursă de merit! Dar, dincolo de faptul că fata mea învăța și învață atât de bine, Patriciei îi era rușine să meargă la liceu și să spună ce se întâmplă cu ea, în ce condiții trăiește în adăpost. Și practic trebuia să joace teatru continuu. Nu spunea nimănui că ea nu mai mânca mâncare caldă, că își făcea lecțiile în pat, că tot acolo, în patul din adăpost își mânca mâncarea rece – pentru că nu aveam cum să îi dau altceva, deși fata făcea un tratament pentru stomac, pentru că era suspectă de ulcer pe fond emoțional. Se tot ferea de colegi, și cu atât mai mult când noi am fost mutate în cel de-al doilea adăpost, la Cernica, nu am putut să ne bucurăm de condițiile foarte bune pe care le aveam acolo, pentru că distanța de la Cernica până la Liceul Caragiale era uriașă, iar copilul nu putea să-și continue copilul școala în asemenea condiții. Iar toate acestea s-au întâmplat în situația în care ea avea drepturi în vreo patru case.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: În care case?
Simona Sîrbu: Fostul meu soț mai are o casă proprietate personală de dinaintea căsătoriei, casa aceasta pe care am făcut-o împreună, partea mea de casă, cei 25 % care mi-au revenit prin moștenire din partea tatălui meu, cea în care locuiesc mama și sora mea, și eu consider Patricia mai avea un drept și la rudele din partea lui, care aveau și ele trei-patru case disponibile. Asta ca să nu luăm în calcul străinii, să ne referim strict oamenii de sânge. Dar niciunul nu ne-a primit, niciunul nu ne-a deschis ușa.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Într-un final, după toate aceste așteptări, ați obținut ordinul de protecție. Patricia a vorbit și ea, nu-i așa?
Simona Sîrbu: Din fericire, judecătoarea a înțeles-o din prima. Patricia a spus ”Doamnă, în afară de faptul că eu îmi doresc să mă întorc acasă în mediul meu, îmi este greu să-mi continui școala și studiile!” De teamă că va pierde ordinul de protecție din nou, căci noi am pierdut primul ordin de protecție, a oprit-o de trei ori pe judecătoare și i-a spus: ”Vă rog frumos, ascultați-mă, mai am încă lucruri importante de spus!” Eu, una, cred că acesta a fost practic motivul pentru care noi am câștigat ordinul de protecție, nicidecum că suntem plecate din casă sau că suntem abuzate, ci pur și simplu pentru că un om cu suflet a văzut lacrimile din ochii unui copil, disperarea lui, și a înțeles faptul că un copil își dorește să se întoarcă acasă, în condițiile în care tatăl ei mai are o altă locuință, nu-l aruncă-n stradă, nu îi ia pâinea de la gură, pentru că el a rămas cu businessul, cu mașinile, cu tot, iar noi eram cu ce aveam pe noi şi în traistă!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Care este statutul vostru acum?
Simona Sîrbu: În acest moment noi suntem întoarse acasă, în casa în care eu sunt proprietară pe jumăte, dar este o casă cu credit. Acum sunt angajată, dar mai am o săptămână cotractul de muncă așa că nu am o siguranță din punct de vedere profesional. Am divorțat, dar partajul nu l-am putut face, căci este un credit la mijloc și nu există nicio
dorință din partea fostului soț de a se găsi o înțelegere amiabilă. Iar eu, sub nicio formă nu voi mai ceda absolut nimic, nu am ce să cedez, chiar dacă eu acum nu mă lupt, dar mă apăr!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Te-am cunoscut la conferința de lansare a programului Justice Institute și te-am auzit vorbind despre cazul tău. Cum ai ajuns acolo și ce te-a făcut să accepți să vorbești, chiar dacă e atât de greu să faci asta?
Simona Sîrbu: Cei de la Asociația Anais m-au contactat, cei care m-au ajutat de la bun început, pentru că ei țin legătura în continuare cu mine. Prima dată, recunosc că nu am vrut să accept, însă când am aflat că Avon se va implica în dotarea centrelor de adăpost, aceasta a fost declickul pentru mine și am spus: ”Dacă măcar o femeie și un copil vor fi mai liniștite după ce ies din adăpost sau pe durata timpului petrecut în adăpostul, înseamnă că eu mi-am făcut datoria și pot să pun liniștită capul pe pernă”. Cred că nu aș fi putut să mai dorm liniștită, știind că mi s-a oferit ocazia să vorbesc și eu nu am făcut-o și nu am transformat experiența mea în ceva de ajutor pentru alți oameni aflați în suferință. Până la urmă, de ce nu?! Nu mai am nimic de ascuns…
