Smaranda Morgovan: Cred că lucrul cel mai important în viață nu e atât dezvoltarea în carieră, cât dezvoltarea personală

de
Fotografii din spectacolul Rock History regizat și dirijat de Smaranda Morgovan

Conduce, pregătește, regizează și dirijează spectacolele Corului de Copii al Operei, dar veghează din punct de vedere artistic și multe dintre spectacolele mari ale Operei Naționale din București. Maestra de cor Smaranda Morgovan este, însă, înainte de toate, o foarte bună călăuză a copiilor talentați care au avut șansa să se pregătească pentru muzică și pentru viață într-o instituție prestigioasă.

Fotografii de Paul Buciuta din spectacolul Rock History regizat și dirijat de Smaranda Morgovan

 

De câți ani sunteți în Operă?

Smaranda Morgovan: De 31 de ani. Din 1986. Am dat concurs pe post de sufleor, deși, recunosc că nu știam deloc ce presupune o asemenea slujbă, dar aveam o colegă de facultate care era deja aici pe un post similar și ea mi-a spus despre concurs și m-a încurajat să particip.

Și ce presupune, de fapt, a fi sufleor?

Smaranda Morgovan: Concursul meu a constat în a susține o repetiție cu soliști, a trebuit să dirijez un fragment dintr-o operă, iar mie mi-a intrat atunci terțetul din Aida. După aceea am susținut o discuție despre operă, despre voci, o discuție de analiză pe partitura muzicală. Pe vremea aceea concursurile erau foarte serioase, posturile erau foarte puține, iar locurile la conservator erau foarte puține, trebuia să fii performant ca să intri la facultate.

Cât de greu ați intrat la Conservator pe atunci?

Smaranda Morgovan: Era o concurență foarte mare, cel puțin cinci-șase pe loc eram sau chiar mai mulți. Iar concurența era acerbă, pentru că toți cei care se înscriau proveneau din licee de muzică, iar liceele de muzică erau foarte bune pe atunci. Eu absolvisem liceul Dinu Lipatti, secția teoretică, făcând vioară și pian complementar, iar la Conservator am făcut muzicologie…

După care a început aventura muzicală…

Smaranda Morgovan: Nu, după care m-am dus ca tot tânărul absolvent pe plaiurile patriei la depănușat porumb și sortat de ceapă (râde)… Am fost profesoară de muzică timp de cinci ani. Mai întâi am fost la Piatra Olt, unde fusesem repartizată, după care m-am detașat în județul Giurgiu, deci cinci ani am făcut naveta la țară și practică agricolă cu copiii, din primăvară până la sfârșitul toamnei. Dar, oriunde mergi, trebuie să găsești bucurie în ceea ce faci, așa că eu am început activitatea cu corurile de copii. Eu sunt o persoană mai creativă, îmi place să inventez mereu ceva nou și am făcut coruri cu un repertoriu bogat și am ajuns cu ele pe fazele republicane, la Cântarea României sau la concursurile între școli. În același timp, mi-am propus să nu pierd legătura cu mediul profesionist, pentru că ar fi fost păcat de atâția ani de muncă. Noi, cei care facem muzică de la șase ani, ne-am jucat prea puțin cu păpușile sau afară la fotbal, am făcut mari investiții de timp – nu vreau să spun că am făcut sacrificii, pentru că dacă o faci din pasiune munca devine o plăcere, dar sunt mari investiții de timp care ar trebui recompensate ulterior, atunci când tu înflorești în domeniul în care ai investit.

Munca artiștilor nu este, însă, recompensată, să recunoaștem, sunt prost plătiți, sunt adesea nedreptățiți…
Smaranda Morgovan:
Nu este, și de aici apar, pentru mulți, regretele. Eu mă consider un om fericit – sigur că fericirea e o chestiune relativă – dar eu cred că fericirea ține de tine, de ce ținte îți impui. Dacă îți dorești să ajungi pe Lună, vei fi o viață întreagă nefericit. Și cred că lucrul cel mai important în viață nu e neapărat dezvoltarea în carieră, cât mai ales dezvoltarea personală. Gândiți-vă că sunt oameni care au înfundat pușcării ani de zile și, totuși, au ieșit senini de acolo și și-au iertat călăii! Oamenii aceia au avut resurse lăuntrice și și-au explicat viața raportându-se la alte repere decât majoritatea. De exemplu banul e doar o iluzie și-ți dă la schimb o iluzie de viață, nu-ți dă viața adevărată…

Da, dar îți ia și bucuria de viață atunci când chiar nu ai bani nici pentru ziua de mâine.

Smaranda Morgovan: Îți ia, e adevărat… Și vreau să vă spun că întotdeauna pentru mine a fost o durere să mă uit la mari nume ale operei, artiști care au sacrificat enorm în viața lor, care au dat fericiri durabile pentru câteva clipe de aplauze la scenă și care, după ce s-au pensionat, au rămas singuri, nu i-a mai căutat nimeni, unora chiar li s-a închis ușa teatrului și nu au mai fost lăsați să intre. O instituție, nu numai teatrul, te folosește atâta timp cât ești valabil. Bine, de multe ori poți să fii valabil și să nu te mai folosească, că nu îi plac ochii tăi unuia, deci negreșit vine și momentul când nu mai are nevoie de tine instituția. Și atunci, ce faci, dacă tu nu ai alt fundament decât profesia ta, ce faci?!

Poate că unii oameni pur și simplu nu au resurse și pentru profesie și pentru familie, de exemplu, de asta simt nevoia să meargă doar într-o direcție.

Smaranda Morgovan: Ține mult și de educație, de ce te-au învățat părinții legat de valorile pe care să le apreciezi. Pe vremea mea, deși nu îmi place să folosesc expresia aceasta, fiindcă eu, totuși, trăiesc în prezent, deci mai demult, neexistând atâtea ispite și atâtea Fete Morgane, cultivam valori solide. La noi acasă, de exemplu, părinții mei și prietenii lor se strângeau la noi acasă și discutau filosofie, istorie, iar eu stăteam mică lângă pian și îi ascultam…

Deci proveniți dintr-o familie de intelectuali, și asta v-a dat un start bun.

Smaranda Morgovan: Tata a fost avocat și a fost dat afară din barou în ’48, când toți cei care lucrau în justiție trebuiau să semneze un angajament față de partidul comunist. El, ca și alții, au refuzat și au fost dați afară. Tata, ca avocat, a spus: ”Eu servesc legile țării, legile României, nu ale unui partid”. 18 ani nu a avut drept de muncă, de câte ori a reușit să se angajeze pe câte un post de muncitor, portar, a fost dat afară, pentru că îi spuneau că nu prezintă garanții moral-politice. A fost reabilitat abia după moartea lui Dej, când a venit Ceaușescu la putere. Tot atunci a fost reabilitat și bunicul, care stătuse la canal din 48. N-au fost ani ușori, nici pentru cei care au trăit, ca adulți, atunci, nici pentru noi, copii fiind.

Dar de la astfel de oameni ați învățat mult, inclusiv tăria de caracter și puterea de a rezista în orice condiții.
Smaranda Morgovan:
Da, tata a luat-o chiar de la zero, fiindcă i se confiscase totul, a fost de-o putere extraordinară, ei chiar mergeau cu o idee până la capăt. Mă uit acum în jur și nu știu câți din cei care fac politică și se bat cu pumnul în piept chiar mai cred într-o idee. Majoritatea își doresc doar puterea personală și intră în jocul politic din interese proprii. Iar oamenii sunt foarte săraci, sunt simpli, nu mai au cultură politică – nici nu știu dacă au avut ei vreodată,- și îi susțin fără să știe ce fac.

Se reflectă dezechilibrele acestea din societate și în operă? Sau lumea artiștilor e mai ferită?

Smaranda Morgovan: Nu e ferită. Dar artiștii de fapt trebuie să fie fericiți că au libertatea să fie ei, măcar atunci când cântă sau când pictează sau când joacă. Ei atunci sunt liberi. Majoritatea oamenilor nu pot face asta, fiindcă sunt ca un fel de păpuși ce depind de foarte multe sfori, dar artiștii se eliberează de sfori, câteodată, prin arta lor. Din păcate, și în artă e foarte periculos ce se întâmplă, pentru că sunt oameni aduși la cârma teatrelor care nu au legătură cu teatrul, care nu se pricep la artă și care nu au respect pentru artist, de aceea eu cred că politicul nu ar trebui să intre în ecuația asta, ci oamenii care conduc teatrul ar trebui să fi fost într-un fel sau altul în bucătăria teatrului. Atunci erorile ar fi mai mici. Oricine poate fi subiectiv, dar contează cât de mult este lăsată liberă această subiectivitate.

Cum îi pregătiți pe copiii pe care îi aveți în cor pentru toate acestea, cum îi creșteți, dincolo de planul muzical?

Smaranda Morgovan: Dincolo de planul muzical și de ceea ce învață prin repertoriul corului, eu cred că cel mai mare câștig al lor este bucuria de a face muzică, și asta cultiv în ei. Când am luat corul în 2012 erau foarte puțini, vreo 24 pe hârtie, iar nucleul era de vreo 16-17 copii și era greu să faci niște lucruri mai elaborate cu foarte puțini copii. În plus, erau doar șase-șapte titluri de opere în care era prevăzut corul de copii și pe acestea le făceau tot timpul și se plictiseau, eu ca adult mă plictisesc, dar ei, că sunt copiii?!… Așa că atunci când am preluat eu corul, mi-am propus să am două spectacole pe an ale corului, fiindcă ei nu avuseseră așa ceva, unul în preajma Crăciunului, și unul în vară, apropiat de Ziua Copilului. Dar să fie niște spectacole care să aibă o poveste a lor, nu unele în care pui corul să stea drept, ei cântă și asta a fost tot. Nu, să fie un spectacol care să te capteze, să te umple de bucurie, un spectacol viu, care să aibă o poveste în spatele lui.
Și, în ideea aceasta, am făcut, de exemplu, Rock History. De ce rock? Pentru că rockul e un gen muzical care pornește de la adevăr, cum și muzica marilor compozitori pornește de la adevăr, de fapt, e o manifestare sonoră a unor trăiri autentice. Ne place sau nu ne place, și rockul ăsta supărat pe care îl auzim în zilele noastre e tot o consecință a vieții, a frustrărilor, a nemulțumirilor, a stresului pe care oamenii le trăiesc. Și atunci am zis ca trebuie să pornesc de la adevăr, de la o bază sănătoasă, fiindcă oferta muzicală de pe piață este de genul: ”tu ești viața mea, eu sunt viața ta, ce bine e, să nu zici ba”. Noi am ales piese de la Beatles, de la Queen, formații cu profesioniși adevărați, cu o exprimare accesibilă nivelului lor, care să îi ajute să facă trecerea spre treapta următoare, spre muzica așa zisă cultă, care e mai complexă ca nivel de înțelegere. Și așa a început totul.

Rock History a fost primul concert pe care l-ați făcut?

Smaranda Morgovan: Am mai făcut un spectacol de muzică românească, în special pentru copii chiar mai mici, se numea Ecomotive pe portative, a fost o primă audiție absolută, un ciclu de cântece scris de un fost coleg de facultate compozitor, care merge pe ideea să iubim și să ocrotim natura, fiincă iarăși este un subiect sensibil pe marginea căruia e important să ne educăm copiii. După aceea am făcut Rock History, care a prins foarte bine, atât de bine, încâtm au început să vină mulți copii la cor, căci ei au vorbit între ei, la școli, peste tot, și s-a dus vestea. Am făcut Rock History în trei variante, după prima variantă am făcut o a doua la un an de la Colectiv, în care am adus alte piese noi, și am făcut un colaj în care să avem un omagiu celor care au murit atunci. Toți rockerii sunt niște idealiști, o să observați, și asta e bine, motivațiile lor sunt sănătoase, frumoase. Iar cu cea de-a treia variantă am plecat în China.

Ați avut un turneu mare în vara trecută cu Corul de Copii…

Smaranda Morgovan: Da, a fost ceva neașteptat, fiindcă noi nu suntem foarte vizibili și nu prea am fost promovați, dar s-a întâmplat să ne caute un impresar german și să aibă nevoie de noi în acest turneu.

A fost greu?

Smaranda Morgovan: A fost și greu, dar și splendid. Lucrurile se compensează. Am mers 50 de zile și am avut 30 de concerte. Dar râdeam cu copiii, căci am cântat la un moment dat într-o sală imensă, vreo două mii de locuri avea, și am zis: copii, noi nu am avut tot publicul nostru însumat de la toate concertele noastre de până acum, cât a fost acest public într-o singură seară.

Pentru iunie ce pregătiți?

Smaranda Morgovan: Pentru iunie vrem să facem Turul lumii în 20 de melodii, am strâns deja material. De asemenea, am mai făcut Parafraze cu parfum interbelic, care a fost un concert-spectacol cu muzică interbelică, pornind de la Maria Tanase, Zavaidoc, Cristian Vasile, Jean Mascopol, în care am făcut aranjamente vocale care să se preteze la copii, am avut și soliști invitați cu care am făcut duete, niște romanțe. Romanța e tipic românească, de ce să nu ne mândrim cu ea?! Acum că este Anul Centenarului m-am gândit să reiau și acest spectacol. În orice caz, în toate spectacolele noastre și în tot ceea ce pregătim, ideea este să ne bucurăm, acesta este câștigul de fapt: ne bucurăm împreună, făcând un lucru frumos!

Mi-ați spus că ați fost atentă și la viața de familie, că întotdeauna v-ați gândit că dincolo de profesie există și familie. Cum au mers lucrurile în paralel? V-ați căsătorit de tânără?

Smaranda Morgovan: Da, în facultate. Soțul meu este inginer, nu suntem din aceeași branșă, dar a fost întotdeauna un om care a înțeles că asta e meseria mea, profesia mea, și care a agreat și m-a încurajat în tot ceea ce fac. Niciodată nu s-a plâns dacă nu a găsit nimic de mâncare, ba chiar, adesea, când veneam obosită, făcea el ceva de mâncare pentru noi.

Și copiii când au venit? Erați deja în Operă?

Smaranda Morgovan: La 32 de ani, eram deja de câțiva ani în Operă. Eu am născut un copil, dar am crescut trei în total, căci alți doi copii au venit la noi în familie. Avem trei copii. Pe cei doi copii pe care nu i-am născut eu i-am luat să fie copiii noștri într-un moment greu al lor, când au rămas fără părinți. Atunci Ioana era în clasa a IV a, iar Florin în clasa a III a. Tudor, fiul nostru, nu se născuse încă.

Și acum ce fac? Cred că sunt mari…

Smaranda Morgovan: Acum Ioana e în Austria, la Opera din Linz, e sufleor acolo, ea a terminat dirijat de cor aici, iar după aceea a făcut studii suplimentare la Hanovra, la conservatorul de acolo. Florin este pianist corepetitor la Liceul Floria Capsali, liceul de balet. Iar băiatul nostru, Tudor Morgovan, este actor, a terminat facultatea acum trei ani, la clasa profesorului Florin Zamfirescu.

Sunt toți trei artiști, sunt în aceeași lume a scenei. V-ați dorit asta?

Smaranda Morgovan: Mândria mea cea mai mare nu este că sunt actori sau muzicieni sau că-și câștigă existența într-un mod decent, ci că sunt oameni buni, acesta este cel mai mare câștig pe care poți să îl ai legat de copilul tău.

V-a fost greu cu trei copii și cu viața asta agitată din operă?

Smaranda Morgovan: Dumnezeu îți dă forță, să știți. Acum eu nu mai am așa multă forță, nu știu dacă aș mai putea să o iau de la capăt, dar atunci când ai ceva important de făcut, capeți forță, nu știu cum, cred că de la Dumnezeu. Iar dacă ar fi să iau totul de la capăt, tot asta aș face, dar altfel, adică aș ști cum să ajung la înțelesurile de azi mai din timp, să nu-mi trebuiască o viață întreagă de căutări. E tare bine să ai pe cineva care să te călăuzească în viață, și când citești literatură e bine să ai o călăuză, să nu iei așa de-a valma tot ce citești. Astăzi, cu călăuza din mine aș face puțin altfel lucrurile. Dar eu mă simt un om împlinit, nu numai ca meserie, în tot ceea ce sunt. Sigur că fiecare avem și prieteni, și dușmani, dar eu mă simt înconjurată de simpatie, de respect, și asta e important, pentru confortul meu este foarte important.

Puteți să fiți o călăuză și pentru copiii dumneavoastră și pentru copiii din cor? Reușiți să-i direcționați?

Smaranda Morgovan: E greu… De exemplu am vrut să fiu călăuză pentru copilul meu, și nu am reușit inițial. L-am păcălit ca el să dea la teatru. El era foarte talentat, iar eu l-am văzut de mic, însă avea o mare neîncredere în el. Îmi spunea și în liceu: ”Ți se pare ție că sunt talentat, fiindcă-s copilul tău și orice mamă își iubește copilul”. Eu îi spuneam: ”Nu-i așa, nu te-aș împinge să faci un lucru în care eu cred că nu ai face față!” Am încercat prima oară să lucrez eu cu el și să îl pregătesc pentru teatru, dar nu avea încredere, deși noi lucrăm cu text și am lucrat lângă niște regizori mari o viață întreagă, mă pricep. După aceea l-am dus la un profesor cu care să se pregătească pentru intrarea în teatru și omul acela a lucrat de două ori cu el, apoi a vrut să mă cunoască și pe mine, m-a cunoscut, am asistat, am vorbit și, într-un final, profesorul i-a zis: ”Băiatule, da’ tu cum poți să fii așa de fraier să-mi dai mie bani, când o ai pe mama ta cu care poți să lucrezi?!”. Și atunci s-a întâmplat declicul. I-am mulțumit foarte tare că a readus în sufletul copilului meu încrederea în mine. Și de-atunci i-am făcut un repertoriu de admitere, am lucrat cu el și a intrat din primul foc la Actorie, unde se intră foarte greu și e foarte mare concurență! pentru că iluzia e foarte mare acolo, copiii ăștia nu știu la ce se înhamă! Dar el acolo trebuia să ajungă, era ca peștele în apă, și eu cred că e important în viață să faci un lucru care să te facă să te simți bine. Ca profesie, nu contează câți bani câștigi, doar să supraviețuiești finaciar, însă important e să îți placă ceea ce faci.

Și pe copiii din cor tot așa îi îndrumați?

Smaranda Morgovan: Da, în cor copiii se autoselectează, unii vin și nu fac față, pentru că e mult de muncă, alții rămân și dezvoltă și muzical, și ca persoană… Noi am avut copii în cor care au făcut apoi performanță și în IT, nu neapărat trebuie să urmezi carieră muzicală, dar accesul la un limbaj de acest gen îți deschide o groază de ferestre pentru construcția personalității tale.

Câți copii puteți primi în cor?
Smaranda Morgovan:
Eu primesc totdeauna pe cine vine. Oricine ar bate la noi la poartă, eu deschid. Îl ascult pe copil dacă are un pic de glăsuț, dacă are puțin simț ritmic, ureche muzicală, iar dacă trec de testele astea le zic, vino și vedem. Unii rămân, alții nu țin ritmul și pleacă, dar nu vom fi niciodată mult prea mulți, pentru că sunt generațiile care termină liceul, și atunci ele se duc și vin cei mici pe care-i creștem și tot așa. Copiii sunt o bucurie, când lucrezi cu ei te scalzi în ape calde, e bine, îți dau energie, îți dau bucurie, uiți de orice probleme atunci când ești cu ei, după aia poți să-ți amintești.

Care sunt următoarele spectacole în care vă vedem dirijând corul de copii?

Smaranda Morgovan: Cel din iunie, spectacolul special al corului de copii, dar și spectacolele mari ale Operei, Flautul fermecat, care este un proiect pe care-l fac cu colega mea Anda Tăbăcaru, un regizor cu multă gingășie, alătui de care lucrez cu mare plăcere. Flautul fermecat este un proiect pe care noi l-am făcut în 2011 ca o operă pentru copiii. În ce sens? Din Flautul fermecat, toată opera lui Mozart, am făcut un rezumat care să urmărească povestea, dar să fie mai scurtă, în așa fel încât un copil mai mic să-l poată urmări într-o oră jumătate, nu mai mult, fiindcă atât poate el să se concentreze. Este, deci, o poveste scurtată, dar cântată foarte bine. În plus, încercăm să facem muzica lui Mozart așa cum a scris-o el, fără intervenții personale ale secolului XXI, sau ale unei gândiri mai fără respect pentru partitură (pentru că se mai întâmplă și asta). Am dat atunci în 2011 doar șapte spectacole, pentru că în 2012 s-a schimbat direcția, iar noua direcție nu a mai mers pe spectacolele de copii. Și studioul de operă s-a desființat atunci și o groază de spectacole foarte bune – chiar noi avuseserăm într-un an de zile 80 și ceva de spectacole pentru copii- nu as-au mai ținut.

Cred, însă, că nu mai e nici un copil din echipa de atunci din 2012?

Smaranda Morgovan: Ba da, mai avem vreo șapte copii, dintre cei care erau foarte mici atunci. Spectacolul acesta sper să aibă mai mult noroc și să se joace mereu, pentru că cerere sunt absolut convinsă că există. Pe 20 martie a fost premiera, sunt spectacole până în iunie și vă așteptăm cu drag, să vedeți că avem dreptate și o să vă placă!

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *