Motto: „Mi-ar placea sa fiu un fulg in palma ta, sa nu o poti deschide de frica sa nu ma pierzi.“
(mesaj sters din memoria telefonului).
Raman pe vecie fascinat de complexitatea creierului feminin, dar nu-mi pot reprima convingerea ferma ca numarul de barbati tristi de pe glob este direct proportional cu cel al femeilor de peste 30 de ani, care – desi inteligente – prefera sa doarma in bascheti, lamentandu-se la nesfarsit de nestatornicia si superficialitatea sentimentelor masculine. Va asigur, doamnelor, ca gresiti! Unul dintre cele mai frecvente si statornice sentimente ce brazdeaza sufletul unui barbat este TRISTETEA. O sa va intrebati (justificat) de unde atata sange pentru a hrani si aceasta minora depresie, cand este de notorietate ca la barbati sangele de abia ajunge pentru parcurgerea traseului clasic: cap-stomac-madular. Orice femeie, chiar sumar instruita, impartaseste ideea ca atunci cand un barbat incepe sa-si ignore falusul in favoarea creierului, sistemul lui de gandire se dezmorteste, isi reia functiile, ba chiar uneori eclateaza! Si atunci, de unde tristetea?
Marturisesc sincer ca sunt adesea trist, dar arareori nefericit. Oricum, fac parte din categoria celor care stiu ca lipsa nefericirii nu echivaleaza cu fericirea si ca mai cumplita decat suferinta din dragoste nu este decat lipsa ei.
E trist cand ni se sugereaza ca viata e ceea ce ni se intampla in timp ce facem planuri. Pentru mine ieri este trecut, azi este un dar, iar maine este bonus. Desi gandesc, uneori ma indragostesc. Atunci fac dragoste, deci traiesc. In rest, fac sex, deci exist.
E trist ca ceea ce numim viata nu este adesea decat balacarirea si adancirea in nimicurile cotidiene. In mod bizar, asta face ca, din exterior, propria existenta sa ni se para perfect organizata, desi este doar ordinar de dependenta. Unii au o slaba toleranta la incertitudine, uitand ca si nesiguranta are farmecul ei: poti planifica mereu cate ceva pe care nu trebuie neaparat sa-l duci pana la capat!
E trist ca fericirea devine inspaimantatoare, ba chiar insuportabila la
gandul ca durata ei este minuscula in comparatie cu amintirea ei. Cand si amintirea dispare, inseamna fie ca ai murit, fie ca poti s-o faci linistit. Cei mai multi mor intre 20 si 30 de ani, dar sunt ingropati dupa 70 de ani. In acest timp continua sa existe, se casatoresc, fac copii, dar uita sa traiasca!
E trist cum viata poate deveni o tortura zilnica atunci cand iubesti pe cineva care pare mereu sa astepte altceva sau pe altcineva. Asta confirma teoria conform careia iubesti cu atat mai puternic atunci cand dragostea nu-ti este impartasita, sau ca iubesti cu atat mai disperat atunci cand iubirea este imposibila. Paradoxal, cand unul iubeste prea mult, celalalt primeste prea putin.
E trist ca exista o atat de mare diferenta intre a face sex si a face dragoste, chiar daca sondajele plaseaza pe primul loc in topul fanteziilor sexuale tot pe cele cu propriul partener. E la fel de trist si faptul ca adulterul devine uneori o simpla compensatie la lipsa de tandrete, ramanand in acest caz o banala declaratie de dragoste conjugala.
E trist si sordid ca distanta dintre a te indragosti si a iubi coincide cu amploarea vanitatii eului fiecaruia si ca, odata indragostit, nu poti ramane perpetuu in aceasta stare (vestea buna e ca nici daca ar fi posibil acest lucru, nu ar aduce fericirea).
E trist ca la sfarsitul drumului comun, in loc de „au trait fericiti pana la
adanci batraneti“ se potriveste mai bine „au trait doar casatoriti si nefericiti“. Ba chiar unele doamne vaduve ce incep prin a ingriji cu ravna ostentativa un mormant, sfarsesc prin a face pentru aceasta activitate o pasiune mai mare decat cea avuta pentru defunct. Inca nu am intalnit pe nimeni care sa fi avut orgasm la fiecare rotire a verighetei pe inelar.
E trist cand cererea de separare este mai pasionala decat cea in casatorie, confirmand, totusi, existenta vietii dupa primul divort. In aceeasi ordine de idei, dupa al doilea divort se vorbeste de „triumful sperantei asupra experientei“, iar dupa al treilea, de „victoria nesabuintei asupra intelepciunii“. De multe ori, inlocuirea canapelei cu patul dublu matrimonial nu imbunatateste in mod simtitor confortul.
E trist cand esti nevoit sa refuzi inima cuiva care nu vrea decat o bucata din sufletul tau, asezonata cu veranda, balansoar, pisica si multe carti, dar e si mai trist sa constati ca tocmai atunci sufletul tau apartine altcuiva (care nici macar n-are nevoie de el).
E trist cand incepi sa te simti vintage, chiar daca ti se recunosc valoarea design-ului si calitatile pur (sange) masculine. Oare ce femeie matura si fara prejudecati ar aprecia cu adevarat un second-hand? Va parea originala si boema in ochii societatii, sau doar o disperata? Personal, ma doare undeva de parerea celorlalti, eu am o problema cu mult mai dificila: de unde naiba pot sa fac rost macar de 10 ani, chiar daca nu mai pot sa ma intorc in timp? Simt cum am deschis cutia Pandorei si nu stiu ce sa fac: sa stau? Sa fug? Daca stau, exista posibilitatea de a trezi curiozitatea unora, ceea ce poate fi extrem de magulitor pentru orgoliul unui barbat, dar si extrem de periculos! Cand te dai trist e mai rau decat a iesi voluntar pe piata! Intotdeauna apare de undeva si o femeie care va dori sa te inveseleasca intai cu blandete si entuziasm, apoi cu forta si insistenta posesiva. Of! Daca as fi avut de ales, cel mai mult mi-ar fi placut nu sa fiu barbat, ci o insula scaldata egal de soare, mari si uragane.
E trist ca am atins asa un nivel de experienta, incat pot spune ca ceea ce ma mai poate soca este deja o surpriza. Ma oripileaza Craciunul care vine cu imbulzeala febrila a cumparaturilor ce transforma magazinele in obiective de pelerinaj. Urmeaza amorteala ghiftuita a creierului, fuga sangelui spre matele dilatate de sarmale, sorici, toba ori caltabosi, plutind fecaloid in lichide bahice. Si cand te gandesti ca unii confunda asta cu fericirea!
E trist ca mereu am fost cea mai buna alegere, desi am oroare de sentimente „muncite“, care nu fac decat sa-ti transforme amintirile clipelor de dragoste iresponsabila in ochiuri murdare de geam aburit. Dar e reconfortant ca tocmai cea care m-a tratat asa a reusit sa ma responsabilizeze, ridiculizand cu ardoare autovictimizarea existentei mele. Din acest motiv ii sunt recunoscator. Atunci cand ajungi sa recunosti moartea din tine, nu mai are rost sa te sinucizi. Orice barbat care renunta la dragoste sau pune benevol sexul in cui ar trebui declarat tampit. Despovararea de balastul si deseurile trecutului certifica atat vindecarea, cat si inceputul umplerii spatiilor goale din viata cu vise realizabile. E semn ca poti si vei renaste!
E trist ca cei care ar trebui sa ne initieze in arta de a trai (parinti, educatori) ne invata de fapt cum sa ne distrugem viata: angajeaza-te, fa-ti o cariera, casatoreste-te, fa-ti o casa, castiga bani… Toate astea sunt doar multiple feluri de a muri. Cat de putini sunt cei care iti spun: viseaza, nu te teme, fii sincer cu tine, revolta-te, fii liber!
Sunt trist pentru ca m-am razvratit prea tarziu (din prostie, naivitate si indolenta) si nu mai stiu cat din neincrederea in oameni se numeste, de fapt, frica de oameni.
Sunt trist pentru ca oricat de mult am iubit, reciprocitatea nu a fost pe masura. Dar cel mai dezolant mi se pare constiinta faptului ca a tanji dupa cineva care nu te mai iubeste e mai rau decat a fi singur. Cand esti singur, ai timp sa te gandesti – ceea ce te face si mai trist –, dar daca ai tupeu, poti apela la placeri ocazionale, cochetand cu ideea ca acestea aduc linistea in locul fericirii. Bineinteles, daca vrei sa iti fie bine cu adevarat, ramai singur si mai ales evita locurile publice (baruri, restaurante), intrucat, ca un facut, toate mesele vor fi ocupate de cupluri giugiulindu-se. Ba mai mult, daca sunt acceptate animale de companie, si acestea vor fi perechi.
Sunt trist pentru ca am demisionat temporar din viata cuiva doar pentru
a-l astepta sa oboseasca.
Sunt trist pentru ca amintirile cele mai frumoase sunt si cele mai dureroase, ca si complimentele de genul „orice tip cu jumatate din anii tai si-ar da fara sa clipeasca o mana si 10 ani de viata pentru a atinge in pat performantele tale“.
Oricum, iti multumesc si tie, cea care ai locuit cu chirie in inima mea, pentru ca mi-ai amintit ce tip grozav sunt!
Sunt trist pentru ca telefonul nu mai suna, pentru ca e intuneric si pustiu fara tine…
Sunt trist pentru ca as vrea sa-ti scriu si nu indraznesc: vino, hai, mintile si trupurile noastre au atatea sa-si mai spuna, vino, mana ta alba a alungat tot, a curatat tot. Uite, sunt din nou limpede ca apa unui izvor de munte, ia-ma, sa mergem spre soare-rasare – apune – in tinutul sperantei unde anii se duc, dar nu ninge niciodata…
Sunt trist pentru ca nu stiu daca ma mai simti, ma mai auzi?
De undeva, din praful stelelor, doar vocea Mortului razbate stinghera: „Cand nu mai ai nici vise/Si nu stii cum sa te ridici/Tine minte, sfarsitul nu-i aici/Nu-i aici, nu, nu-i aici“…
