Stiu deja ca daca merg la o piesa a Liei Bugnar am sa plec ravasita, uimita, fericita. Deja am inteles ca exista teatru mare, superb, chiar si atunci cand nu se joaca pe scene ale unor sali somptuoase, cand piesa e “fara buget”, cum anuntau actorii, razand, in Noi 4, cand nu exista costume scumpe si butaforii cioplite indelung. E nevoie doar sa fie cuvantul si sufletul Liei Bugnar acolo si actorii mari, superbi, minunati, care stiu sa-i renasca povestile prin talentul lor. Tania Popa, extraordinara Tania Popa, cea care lumineaza orice loc in care apare, este unul dintre acesti actori.
Titlul piesei iti teleporteaza imaginatia catre taramul feeric al culorilor, catre cantec si zbor, aducandu-te in sala de spectacol cu asteptari si nadejdi pufoase. Cu atat mai mult lacrima te ia prin surprindere, cu atat mai uluit amesteci rasul cu plansul, cu atat mai mult te lasi dus de valul tuturor trimiterilor emotionante si dureroase pe care cuvantul si regia Liei Bugnar le aduna intr-o creatie care te obliga sa iti revezi intreaga viata, cu bunele si relele ei. Iar peste frumusetea compozitiei artistice se inalta talentul actoricesc ce-ti taie rasufarea al Taniei Popa, asisti fermecat la un one-woman-show incredibil, o asculti cantand rascolitor cantece rusesti de dragoste si moarte, plangi cu lacrimi innodate in barba mirandu-te cum poate Tania sa te faca sa plangi cand ea rade, cum poate sa iti spuna o poveste care n-are legatura cu tine si sa te faca sa te doara ca si cum ar fi a ta.
Am vazut Fata din curcubeu la Godot si l-as vedea inca si inca o data, oriunde s-ar juca. Aduc ca dovada lacrima mea fericita si fotografiile – marturii ale unei intalniri imposibil de uitat.
