Am iubit intotdeauna basmele. In care nu mai exista nimic altceva decat ”si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Caci basmele m-au facut sa caut mereu, in fiecare eu si in fiecare tu, cate o fila din poveste.
Nu am castigat mereu gandind asa, simtind asa. As fi vrut, adesea, sa ma desprind de vise si sa traiesc realitatea vazuta de toti ceilalti. Caci da, m-am pierdut pe alocuri, in ceas de singuratate, fiind adesea neinteleasa si mai mult decat ar fi trebuit, naiva. Dar continuu sa fiu asa, in acel fel cum mi-am asternut mereu, in suflet, promisiuni.
Acum, te port spre cele mai puternice valuri, gasind impreuna limanul. Te port spre curcubeu si visare, gasind impreuna un crez. Te acopar cu litere ascunse in suflet si te dezvalui cu citate din carti. Iubindu-ne, dam sens vietii… impreuna.
Sunt sigura ca, pe langa noi, traiesc si altii povestile lor. Dar parca nu la fel de bine creionate, la fel de mult adorate. Imi ofer, de aceasta data, un egoism al fericirii. Un egoism al acelui “tu” si “eu”. Al acelui “impreuna” de basm.
Zambesti…caci stii ca te-as asterne iar, a nestiuta oara, intr-un citat al sufletului meu.
