Tiberiu Soare: Datorez foarte multe femeilor din viata mea…

de

On parle donc de l’Amour… Bine, hai sa incercam: in primul rand, mie imi place foarte mult Charles Bukowski, asa ca dragostea poate fi si un caine venit din iad, de ce nu?…

Apoi, dragostea nu cred ca poate fi definita, lasandu-ne libertatea de a recurge la metafore: o frunza care cade pe asfaltul ud toamna, intr-un parc pustiu, de exemplu. Sau asociatii libere de ganduri si imagini: melancolia unui vers de Baudelaire, cerul Mediteranei, sentimentul de „Dimanche matin”- acea exaltare provocata de iminenta unui lucru miraculos a carui suspendare rafinata ne aminteste de vremurile in care oamenii aveau aripi si zeii umblau pe Pamant. Un gest aproape insesizabil, o privire surprinsa in treacat, un cuvant, Cuvantul…
Ma rog, e Paradisul la purtator, sa zicem.
Marea Dragoste ar fi suma tuturor starilor descrise mai sus (si multe altele) de care nu-ti dai seama cu adevarat decat dupa ce te-a lovit.
Acum, trebuie sa va spun ca eu cred in dragostea la prima vedere, numai ca asta se intampla foarte rar, poate o singura data in viata, si nu tuturor oamenilor. Las la o parte cazurile nefericite de auto-sugestionare, de copiere involuntara a cliseelor hollywoodiene (ba chiar si bollywoodiene!), sau a obsesiilor distructive.
Marea Dragoste este inaccesibila, cred eu, celor fara un dram de imaginatie creatoare, pentru ca ea presupune o proiectie mentala, o asociere de imagini in ceea ce priveste viitorul. Este echivalentul in cotidian al Operei Totale, creatia de geniu dintr-o viata traita. Mai mult, presupune o abandonare totala de sine pana la extaz, insotita de certitudinea ca esti nemuritor. Nu prea e la indemana oricui, trebuie sa recunoastem…
Femeia, pentru mine, este partea de splendid mister al vietii: nu cred ca o voi intelege vreodata pe deplin si chestia asta imi place la nebunie.
Datorez foarte multe femeilor din viata mea. Daca stau sa ma gandesc bine, aproape intreaga mea existenta de pana acum a fost, intr-un fel sau altul, determinata de ele. Si aici nu iau in calcul iubirile succesive de care are parte orice barbat, ci si acele prezente tutelare care, cumva, au contribuit la formarea mea: profesoare de exceptie, colege de breasla care m-au invatat prin simpla lor prezenta ca muzica poate fi privita si altfel, persoane din cercul de prieteni care au crezut in mine si in ceea ce incerc sa fac, etc.
Unele femei merita sa fie iubite numai si pentru faptul ca ne aduc aminte ca suntem mai mult decat un ghem de ambitii, dorinte si frustrari. Si pentru ca stiu sa accepte, cu un suras amuzat, ca noi, barbatii, suntem de cele mai multe ori niste copii care au crescut refuzand sa se maturizeze totusi pe deplin. Greu de explicat.
Sotia mea, Mihaela, este balerina prim-solista a Operei din Bucuresti, ne-am cunoscut „in campul muncii” si reprezinta doza mea zilnica de poezie si umor. Si, cel mai important lucru, este mama celui mai frumos si inteligent baiat din micul nostru univers: Alexandru, care are acum 5 ani. Este Marea mea Iubire, punct.
Cel mai frumos gest pe care un barbat il poate face din iubire este sa nu se schimbe (sa nu se „pre-faca”!): sa ramana acelasi barbat de care s-a indragostit femeia lui in illo tempore, ca doar pentru asta l-a ales!
Cel care iubeste cel mai mult intr-un cuplu este cel mai fericit, contrar opiniei populare telenovelistice (ganditi-va putin!), indiferent daca e vorba despre El sau Ea.
De Ziua lor Mondiala (wow, cum suna!) le doresc tuturor femeilor sa nu-si piarda nimic din magnetismul si misterul lor atat de natural. Numai asa, cred eu, vor reusi sa ne faca si pe noi mai buni.
Tiberiu Soare

 

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *