Tudor Caranfil: EU, LARS VON TRIER SI MELANCOLIA MEA

de

Relatia dintre mine, spectatorul Caranfil si cineastul danez Lars von Trier a fost mai intotdeauna incordata. De la Europa, din 1991, exercitiu de cinema hipnotic, asociativ si rafinat, nimic din ceea ce a urmat in filmografia bardului “Dogmei” nu m-a mai satisfacut. Ba, catre ultimele sale filme, traiam chiar senzatia ca omul acesta isi desconsidera publicul.

Imbinand abil, in Breaking the Weaves elemente elitiste cu romantismul german, danezul nu se mai dorea decat inovator violent al cinematografului distrus de uzura, un –zicea el-  „masturbator al ecranului” Din acest moment, pe mine, unul, ma pierduse din clientela sa, foarte numeroasa de altfel. Idiotii sunt oamenii viitorului, spunea el, intr-o ”dogma” consacrata idiotiei, regn in care ii suspectam aflati si pe adulatorii sai neconditionati. Pentru ei parea sa lucreze cineastul, cu devotat cinism. Dupa Dancer in the Dark, o melodrama impinsa indecent pana la executia eroinei, si cele doua filme, Dogville si Manderlay, flecareala generala de o insuportabila teatralitate, Seful sefilor, in care si-a predat scaunul regizoral, computerului,  renuntand la orice creativitate, m-a imbolnavit de o furie neputincioasa. Intr-un fel avea si dreptate! “Cei care au primit ce si-au dorit, atat au meritat!” – a declarat sarcastic.

            Contestatar tenace al autorului unui Antichrist, pe care l-am huiduit voluptuos la Cannes, n-am vizionat, in primavara, Melancholia decat in ultima zi a festivalului, consacrata reluarii tuturor filmelor din concurs. Aerul inca mai era incarcat de praf de pusca, in timp ce autorul buclucas fusese expediat in tara lui sub pecetea defaimatoare a titlului de persona non grata, nu din cauza filmului, ci a unor raspunsuri provocator nechibzuite, la conferinta de presa.

            Cat despre film, autorul insusi era nemultumit de el, si-i era anevoie sa si-l recunoasca:… Prea mult sirop. Parca e un film facut de o femeie! Sunt gata sa-l resping ca pe un transplant gresit de organe…Sunt confuz si ma simt vinovat… Ce am facut?  

            Ce facuse? Impresia mea a fost ca Trier, care si-a dispretuit mereu publicul, isi dorise sa-si daruie un film sie-si. Un film grav, despre sfarsitul lumii, dar nu catastrofic cum se facusera pana atunci cu sutele, de la La fin du monde al lui  Abel Gance, la atatea blockbusteruri moderne, ci o captivanta dezbatere metafizica. De la primele imagini uvertura sa, pe muzica din Tristan si Isolda de  Wagner, m-a incremenit prin frumusetea ei ravasitoare. A urmat apoi povestea despre  despre doua surori, una realista, care-si construieste o viata normala (Charlotte Gainsbourg), si cealalta, melancolica, Isolda interpretata de Kirsten Dunst (premiu de interpretare) cea care, la nunta, e coplesita de indoieli, sub ochii invitatilor pusi pe sarbatorire. Cati miri nu au trecut prin acest proces al melancoliei, punandu-si verigheta cu frica-n san?. Pe Justine nici ritualurile, nici fastul n-o anesteziaza. Jenat de splendoarea ceremoniei nuptiale (ea sa fie “siropul” la care se referea?), ironicul Trier isi trimite frumoasa mireasa sa se lase pe vine, in faldurile rochiei immaculate, pentru a urina pe gazon, viziune tipica amatorului de scandaluri, desi nu de aici avea sa porneasca tevatura.  

Pe scurt,  a doua parte intima, psihologizanta scade intrucatva ritmul filmului, dar Trier mai ascunde in maneca rezerva decisiva a inventiei sale. De fapt, pentru cei initiati, pericolul este anuntat inca din noaptea feerica in care nuntasii privesc fascinati steaua din Antares. Apoi disparitia ei din constelatie anunta dezastrul. Vai, cat se insela poetul nostru cand nota ca „mii de ani i-au trebuit luminii ca s-ajunga”! In cazul de fata, teatrul ceresc e sincron cu cel pamantean si filmul insusi pare facut pe buza prapastiei, ca limuzina care nu poate parca, la inceputul povestirii.

A treia parte anunta, asadar, doua lucruri importante: boala implacabila care o destrama pe mireasa si inevitabila coliziune a globului cu planeta Melancholia, de zece ori mai mare decat el. Oricum „Pamantul e malefic!” spune Trier prin gura unuia din personajele sale… “Nimeni n-o sa-i simta lipsa. Si poate ca exista viata si pe alte planete.”  Dar aici nu e vorba de moartea unui individ sau a unui grup. Terra moare impreuna cu umanitatea. Moartea anihileaza pana si amintirile despre pamanteni. Nu mai ramane decat neantul si –cine stie?- un nou inceput.  Nu e o coliziune, cum se credea.. Planeta Melancholia pur si simplu inghite, flamanda, Pamantul. Niciun alt sfarsit nu putea fi mai definitiv. Dar viziunea acestei imbratisari apocaliptice este nestapanit de frumoasa.

O coincidenta a facut ca, in acelasi an 2011, si Trier si Terence Malik sa incerce, fiecare pe vocea lui, o viziune cosmogonica replica la obsedanta Odisee a lui Stanley Kubrik. Dar in timp ce Malik a lasat-o, inginereste, pe seama creatorilor de frigide efecte speciale (v. The Tree of Life), trimiterea lui Trier are fior, originalitate, densitate. Trier preia  impresii vizuale de unde poate, din Fellini, Bergman, din avangarda picturala moderna, dar filtrandu-le prin sine, le adauga propriilor sale deliruri. Chiar un contestatar tenace, ca autorul acestor randuri, nu poate nega ca a fost fascinat de amplitudinea registrului Melancholiei, cel mai bun film din cariera lui Von Trier si unul dintre cele mai bune ale deceniului.

Si n-as da uitarii spectacolul salii de proiectie. Crepusculara si onirica, opera, a fost urmarita intr-o tacere de piatra, spectaculoasa, religioasa. Insasi acea sala de proiectie, muta, strivita intr-o tacere intr-adevar de sfarsit de lume, este o experienta in sine, un spectacol despre ce inseamna forta unui cineast, despre splendoarea sa vizuala si relieful sau psihologic, desi reflexul sau de a arunca provocari l-a impins in cea mai  nefericita conferinta de presa din istoria manejului de la  Cannes. Melancolia a dominat, de la distanta, ultima editie a festivalului de pe Croazeta si iubitorii nostri de film n-ar trebui sa rateze prilejul intrarii ei pe afisul bucurestean. De regula, productiile de asemenea anvergura se disipeaza la noi cu iuteala meteorica.

Exista primejdia ca abia cand „nu va mai fi”, sa se auda de ea. Fiindca un asemenea film nu se vede la TV si nici macar la “cinematograful de acasa”.

CITESTE SI http://www.revistatango.ro/lars_von_trier_orgasmul_ferrari_si_alte_placeri_versus_melancholia_moarte_si_suferinta-2221.html

 

 


 

Categorii:
Film

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *