Tudor Caranfil – Jurnal de Cannes: Amor intarziat, intre doi octogenari

de

Admiratorii lui Mungiu – constata cu tristete Figaro, “sunt mai numerosi in Europa decat in propria sa tara…” Sa ne resemnam cu zicala ca “Nimeni nu-i profet in tara lui?”

“O OPERA CINEMATOGRAFICA SERIOASA”!

Mai temeinice imi par elogiile aduse de revista Screen International: “Auster, distantat si filmat uimitor, filmul lui Mungiu este o istorisire neobisnuita a unui caz de exorcism romanesc si va scinda probabil opinia publicului si a criticii, unii considerandu-l o reusita majora, iar altii acuzandu-l de lungime si de senzationalism pretentios. Dar cu siguranta nu va trece neobservat…”
Pasind fara graba, Mungiu isi focalizeaza atentia pe detalii de plan secund ce potenteaza caracterul particular al povestii. In faimoasa revista americana Screen, criticul Dan Fainaru, originar din Romania, observa: “Tensiunile dintre spiritual si material, dintre grup si individ, sunt speculate în mod inteligent si insinuant, dar nu pe de-a întregul satisfacator. Acest portret al isteriei religioase, scrupulos echidistant si arzand la foc mic, rar mai atinge intensitatea grea a precedentului sau film, oferind pulicului o opera realizata, dar neospitaliera, ce va avea nevoie de tot sprijinul criticii pentru a gasi o nisa in cinematografele de arta. In “Cinema”, Christophe Narbonne recunoaste ca filmul ridica probleme pasionante despre responsabilitate dar… ii reproseaza cineastului “pesimismul, ca sa nu spunem nihilismul, ce sfarseste prin a fi demoralizant.”
In Hollywood Reporter, Stephen Dalton ne intoarce la mult discutata problema a duratei. “La mult peste doua ore, acestei drame psihologice austere îi lipseste muscatura politica si suspans-ul trepidant din precedentul mult apreciat thriller al lui Mungiu, 4 luni 3 saptamani si 2 zile. Dar va atrage cu siguranta un public international exigent, pe baza reputatiei solide a regizorului si a incontestabilei sale abilitatii tehnice. Dupa dealuri conchide Dalton e o opera cinematografica serioasa care-l confirma pe Mungiu ca un talent în curs de maturizare, cu mai multe povesti universale în tolba sa`decat cele legate de trecutul politic recent al Romaniei”.
Si o remarca dureroasa: Admiratorii lui Mungiu –constata cu tristete Figaro, “sunt mai numerosi in Europa decat in propria sa tara…” Sa ne resemnam cu zicala ca “Nimeni nu-i profet in tara lui?”

SI LA JUMATATEA FESTIVALULUI, “DUPA DEALURI” RAMANE IN CARTI.

24 mai: De trei zile ploua cu galeata, si ne e frig, dar te incalzesti daca urmaresti, de la Cannes cum se pot incinge si lua la harta, critici din diferite tari si orientari din cauza lui Cristian Mungiu. Filmul a provocat controverse infiebantate, si dezbaterea pare departe de a se stinge, cu atat mai mult cu cat “Dupa dealuri” “un concurent serios pentru Palmares”-cum scrie azi cotidianul Metro. In clasamentul la zi, alcatuit de un juriu international ad-hoc,instituit de revista americana Screen,dupa premiera primelor 12 filme din 22, Mungiu continua sa deschida plutonul, la egalitate cu Michael Haneke pentru “Love”.

“20 minutes” vede in noul film mungean “o fabula aspra” in care cele doua interprete “emotioneaza prin naturaletea si capacitatea de a transmite relatia dificila a doua idealuri divergente”. Revista “Slate” titreaza, semnificativ, “Au dela des collines – filmul de deschidere”, subliniind ca adevarata competitie n-a inceput cu productiile conventionale anterioare de festival,. “Si, totusi, iata –scrie Jean-Michel Frodon- exista si cinematograf cu forta mizanscenei lui Mungiu, capacitatea sa de a observa, de a lasa sa vibreze ceea ce umple corpul”…Dupa dealuri nu e un film despre religie sau despre secte, nici macar despre individ-colectivitate, ci deschide fiecarui spectator o deliberare complexa,… nu atat despre “subiectul” scenariului, cat , mai curand, cu propria sa relatie cu povestea, cu personajele si cu spectacolul. Este o deschidere pretutindeni in aceasta captivitate desavarsita…”
Dar, dupa aceasta explozie de entuziasm, dai in Le Point de titlul “Au dela des collines: deceptia Mungiu!” si afli ca autorul acestei note n-a gasit, in film, decat “simbolism inutil si un scenariu stingaci in doua ora si jumtate cat ti se vara in cap mesajul ca “religia face rau in numele binelui” ”Noroc ca in Telerama Pierre Murat semnaleaza ca religia, care pare a fi aici tinta atacului, poate evoca puterea politica dictatoriala, care a aruncat ani de zile tara in orbire si infantilism. In ambele cazuri renegatul sau dizidentul devin, prin forta lucrurilor, primejdioase pentru ordinea stabilita. Cristian Mungiu filmeaza totul intr-o tara fara varsta. Ne regasim in eterna confruntare dintre aspiratii spre salvare si atractia pierzaniei” – conchide autorul.
Si fiindca unii inclina sa vada in film un atac la adresa religiei, cautam comentariul mai aplicat din “La Croix” care gaseste frapanta remarcabila maiestrie formala, de o frumusete sumbra si epurata, absenta parti-pris-ului care-l prezerva de orice generalizare si condamnare facila”. “Un cinema adevarat”, conchidea Siegfried Forster, la RFI. In timpul asta, controversa lucreaza pentru Mungiu chiar cand regizorul e negat cu furie. Dea Domnul ca in cele 5 zile cate au mai ramas, sa nu intervina alte surprize si divergente, pentru ca pe teava mai asteapta Ken Loach, Walter Sales, Carlos Reygadas, Serghei Loznita, Im Sang-Soo. Dar chiar si luand in considerare aceste necunoscute, cu ceva tot ar trebui sa ne alegem…

27 mai.
Afara ploua cu galeata. Ascuns intr-un colt, scriu despre Cristi Mungiu care si-a gasit inca odata locul in palmares. Stiam ca juriul nu-si va permite sa-i ignore filmul. N-a fost plasat acolo unde il vazuseram noi. Nu neaparat la Palmierul de Aur dar, mai curand, daca nu la un premiu special al juriului, macar “ca un posibil premiu de regie” cum scria Cinemovies, acum cateva zile. Din pacate, s-a vazut ca premiul de regie era rezervat, cum am intuit inca din prima zi a competitiei, mexicanului Reygadas(Lucru pronosticat de mine,chiar in ziua deschiderii festivalului v. Catavencii nr. 19) Dar ar fi trebuit sa vedeti cat a fost de contestat (singurul din lista laureatilor, in aceasta situatie!) la conferinta de presa finala cu juriul. Presedintele Nanni Moretti, intrebat ce anume a apreciat la Post tenebras lux, a fost incapabil sa raspunda si i-a pasat stafeta colegului sau, scenaristului haitian Raoul Peck, care, in disperare de cauza, a produs o abila pledoarie teoretica, ocolind subiectul dat. Asa dar, cand Moretti a anuntat locul in palmares al lui Dupa Dealuri la cel mai bun scenariu, am ramas surprins. Voi reveni asupra acestui premiu, dar am simtit si am impartasit nemultumirea surda a lui Mungiu, cand si-a smuls, pur si simplu, diploma, ingaimand complezent cateva cuvinte conjuncturale de multumire.
Despre premiu in sine, n-as vrea sa speculez, dar am avut impresia, fie si din constructia topului stabilit de juriu, ca a fost rodul unor ezitari si dezbateri aprinse. Si sunt convins ca cel de-al doilea premiu i-a fost acordat, in compensatie, cinematografia romana fiind singura prezenta de doua ori pe lista laureatilor.
Ganditi-va, numai, intr-o intrecere la care participasera Marion Cotillard, Emmanuelle Riva, Sabine Azema, Frances Mcdormand Nicole Kidman, Juliette Binoche, Samantha Morton, Reese Withespoon, ca sa dau cateva exemple, s-au detasat doua necunoscute, una dintre ele gazetarita, cealalta pana atunci obscura actrita la teatrul din Sibiu. Sigur ca fetele au fost grozave, dar sa nu mi se spuna ca performanta lor a fost cea care a atras atentia juriului! Filmul lui Mungiu le-a urcat pe podium.
Cat despre scenariul, inspirat de doua romane “nonfictionale” ale Tatianei Niculescu Bran, e, fireste, valoros. Dar, daca de scenariu e vorba, atunci trebuie sa remarcam ca juriul n-a putut aprecia superba, inteleapta, limba romaneasca in care vorbesc toate personajele filmului, de la pacatoasa exorcizata, la preotul “terapeut”, nici fermecatoarea muzicalitate a accentului moldav pe care, nu numai din dragostea pentru meleagul de obarsie, le-a imprimat Mungiu hibernaleilor imagini ale lui Oleg Mutu. “Dupa dealuri” a decolat, la Cannes, cu un singur motor si cu calusul la gura. Din scenariu, doar dialogurile mute, mai presus de cuvinte, au mai ajuns la spectatorul strain. Destul ca sa-l sustina, si sa-i sustina, aprins, partea, numerosii fani care l-au ovationat la anuntarea deciziei juriului. Si intr-un palmares condus de Michael Hanecke cu al sau Liebe, langa care a alergat, la egalitate, atatea zile alaturi, conform Screen, realizatorul
nostru, este o placere si o onoare, sa te bucuri macar si de umbra frunzei de palmier.

29 mai.
In drum spre casa, ar fi momentul sa insemn ceva si despre AMOUR, Palme d’Orul lui Michael Hanecke. Amorul de care e vorba in filmul sau este unul intarziat, dintre doi octogenari. Muzicieni la pensie ei isi petrec batranetea într-un apartament somptuos. Sunt frecventati de tineri absorbiti de proiectele lor, înfierbantati de succese. Cei doi ii asculta ingaduitori si fericiti ca isi pot petrece si batranetea impreuna. Dar cand femeia, victima a unui atac cerebral, cu paralizie pe dreapta si pierderea partiala a graiului, nu se mai poate recupera, fidelul sot ii pune capat zilelor si se sinucide.
Ceea ce vedem este un “Umberto D” al decrepitudinii in care Haneke arunca o privire dureros ironica asupra situatiei, punandu-si eroii sa-si consulte horoscopul cand, evident, nu-i mai asteapta decat mai-raul. Haneke nu-si cruta publicul, îl pune sa asiste la un adevarat festival al dizabilitatilor, asumandu-si un stil bazat pe elipse repetate, din etapa în etapa, al prabusirii in oligofrenie.Cuplul batranilor e fascinant, mai ales Riva, careia, dupa întalnirea ei cu Resnais în Hiroshima, nu i s-a mai oferit nimic pe masura talentului ei. Aparitia ei, de stralucire stelara, culmineaza într-o secventa antologica demna de încheierea unei cariere glorioase: cu gura inclestata de boala, ea fredoneaza: “Sous le pont d’Avignon, On y danse, on y danse…”. E o ultima tifla rezervata de regizor si de actrita spectatorilor sai dotati cu simtul umorului (negru).
Sa mai adaug si un raspuns la conferinta de presa, in acelasi ton:
Reporter: “Suferiti cand faceti asemenea roluri?”;
Riva: Eu? Catusi de putin! Poate publicul!…
Palme d’Or si pentru raspuns!

 

Tag-uri:
· ·
Categorii:
Film

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *