Varstele tineretii- Albertina Ionescu, Daniela Nane, Beatrice Rancea

ALBERTINA IONESCU – Naturaletea va invinge mereu

Fata care s-a lansat acum cativa ani la rubrica Meteo este astazi prezentatoarea Telejurnalului de pe TVR2. Am remarcat-o cu totii, mai intai pentru frumusetea ei speciala, pentru fragezimea tineretii sale, insa, in timp, Albertina si-a afirmat calitatile de jurnalist, de om de cuvant, de femeie care, desi are doar 28 de ani, stie incotro merge si ce isi doreste de la viata.

Tango: Cu cine semeni ca infatisare? Mama, bunica ta sunt, tot asa, femei frumoase?
Albertina Ionescu: Cred ca am, in mare parte, infatisarea mamei, cu parul lung si fata rotunda. Am imprumutat insa si din trasaturile tatalui meu. Intotdeauna am privit-o pe mama ca pe o femeie foarte frumoasa si vreau sa cred ca am dobandit blandetea si bunatatea ei, puterea si darnicia pe care le are si ea.

Tango: Iti amintesti cand ti se spunea, in copilarie, ca esti frumoasa?
Albertina Ionescu: In copilarie, din pacate, nu mi s-a spus niciodata ca sunt frumoasa. Evolutia mea spre adolescenta a fost un fel de paradox pentru cei apropiati, asta pentru ca, din cauza vestimentatiei si a parului scurt, deseori eram confundata cu un baietel.

Tango:  Ai zile in care te simti atragatoare si altele in care nu-ti place cum arati?
Albertina Ionescu: In fiecare zi ma simt Eu, eu insami, fara sa fiu neaparat frumoasa. Nici nu trebuie sa fac din asta un scop care sa imi consume existenta, sunt multumita cu ceea ce sunt si asta imi aduce fericire. Daca prin tot ceea ce reprezinti tu, prin tot ceea ce iti apartine ajungi sa fii apreciata si indragita de ceilalti, atunci esti cu atat mai valoroasa si mai frumoasa si asa vei avea mereu rezerve pentru a te pastra… Aceasta este parerea mea.

Tango:  Crezi ca exista anumite detalii foarte importante ale unei infatisari atractive?
Albertina Ionescu: Atitudinea si increderea in sine sunt elementele cele mai importante, iar cunoasterea propriilor limite iti arata intotdeauna ce trebuie sa pui in valoare pentru a avea o imagine cat mai buna. Pentru mine nu exista detalii principale in acest tablou, toate elementele trebuie sa fie importante, el trebuie sa fie un tot unitar, individualizat si capabil distins. In viziunea mea, naturaletea va invinge mereu, firescul va atrage aprecierile de partea lui, dincolo de artificial sau conventional.

Tango: Folosesti deja creme, ai ritualuri ale ingrijirii, mergi la cosmetica, faci sport?
Albertina Ionescu: Cremele nu trebuie sa lipseasca niciodata din „anturajul“ unei femei, este o regula de la care nu trebuie sa ne abatem, indiferent de circumstante. Crema hidratanta pe care o aplic in fiecare dimineata este cea care are grija de pielea mea pe toata perioada zilei si care imi pastreaza tenul proaspat, ea este o componenta importanta din programul meu zilnic de ingrijire. Periodic, atunci cand consider ca este nevoie, merg si la salonul de cosmetica, desi nu sunt un client permanent al acestuia. Imi place sa alerg, sa merg cu bicicleta si, in perioada verii, merg la sala de sport in fiecare zi.

Tango: Cand trebuie sa inceapa ingrijirea o femeie tanara?
Albertina Ionescu: Pentru mine, termenii „femeie“ si „ingrijire“ sunt foarte inruditi, consider ca ingrijirea face parte din natura noastra, a femeilor. Cred ca din perioada adolescentei, in jurul varstei de 15 ani, fetele trebuie sa fie mai preocupate de tot ce inseamna ingrijirea tenului si a corpului, pentru a avea cumva control pe viitor asupra evolutiei lor sanatoase. Trebuie avut insa in vedere faptul ca produsele cosmetice destinate acestei varste trebuie sa contina cat mai multe elemente naturale, si nu de natura sintetica.

Tango: Ce pierdem si ce castigam o data cu trecerea anilor?
Albertina Ionescu: Cu siguranta pierdem din noi, putin cate putin, etapele sunt ireversibile, iar timpul isi va spune intotdeauna cuvantul. Pierdem din prospetime si vitalitate, din perseverenta si vointa, si suntem din ce in ce mai incercati. Dar castigam poate mai mult echilibru, maturitate si puterea de a privi viata dintr-o alta perspectiva.

Tango: Te temi de o viitoare sarcina, de pierderea siluetei?
Albertina Ionescu: Nu ma gandesc atat de departe, insa consider ca, atunci cand te hotarasti sa fii mama, prioritatile ti se schimba, iar problema siluetei nu mai este una dintre cele mai importante.

Tango: Crezi ca frumusetea este intotdeauna un dar sau poate fi si o povara?
Albertina Ionescu: Frumusetea este un dar pe care il primesti de la natura, iar daca esti unul dintre destinatari, atunci trebuie sa confirmi intr-un fel sau altul aceasta alegere. Frumusetea exterioara isi poate pierde usor valentele atunci cand nu este sustinuta de cea interioara, iar daca faci eforturi pentru a fi altceva decat ceea ce esti, cei din jur vor simti cu siguranta asta. Frumusetea ta, in orice forma a ei, trebuie daruita cumva si celorlalti, prin modul in care interactionezi si in care ii faci sa zambeasca. Si vreau sa cred ca increderea de sine m-a determinat sa transmit intotdeauna semnalul corect catre cei din jur.

Tango: Ce ai vrea sa schimbi la infatisarea ta?
Albertina Ionescu: Probabil ca micile imperfectiuni, dar asta ar insemna sa tind spre perfectiune, ceea ce ar fi un demers imposibil. Asa cum am spus, sunt fericita cu ceea ce sunt si intotdeauna mi-a placut sa cred ca, dimpotriva, micile defecte ne fac unice.

DANIELA NANE – Azi stiu ca nu trebuie sa fiu perfecta ca sa fiu fericita

Daniela Nane are frumusetea marilor actrite ale lumii, dar si politetea si generozitatea sufletelor speciale, care au schimbat, prin gesturile lor, mersul omenirii prin univers. O iubesti pentru zambetul ei deschis si pentru inima sa fara oprelisti. Pentru finetea liniilor chipului sau si pentru delicatetea caracterului ei nobil. Pentru jocul sau minunat de actrita si pentru naturaletea profunda, valoroasa, a gesturilor sale de fiecare zi. O intalnire cu femeia superba, de 38 de ani, iti readuce in suflet bucuria frumusetii si a tineretii fara granite.

Tango: Care este prima ta amintire legata de frumusete? Cand ti s-a spus, pentru prima oara, ca esti frumoasa?
Daniela Nane: Prima amintire dateaza din copilaria mica, atunci cand bunicul meu ma legana pe genunchi si-mi canta „Danuca frumusica, cand bunelu’ nu-i acasa, sade cu bunica“ si „Danucu frumuselu’, cand bunica nu-i acasa, sade cu bunelu“. Acum imi amintesc doar starea de pace si de siguranta pe care o a aveam atunci. Probabil ca nu eram mai frumoasa decat orice copil de trei-patru ani, dar pentru parintii si bunicii mei eram o printesa…

Tango: In ce imprejurari te-ai simtit tu frumoasa, fara sa ai nevoie de confirmarile celor din jur?
Daniela Nane: Nu-mi amintesc sa fi avut nevoie de confirmari, stiam ca eram frumoasa. Nu stiu sa spun de unde, am crescut cu ideea ca asta e ceva ce-mi apartine in mod firesc. Nu ma comparam cu alte fete, insa stiam ca sunt frumoasa. Parintii mei nu au insistat pe acest aspect, nici nu-mi amintesc ca ei sa-mi fi spus vreodata ca sunt frumoasa, dar au avut grija sa-mi ofere o educatie serioasa si sa-mi formeze o scara de valori de care ma folosesc si azi. Imi amintesc acum o intamplare din primul meu an de teatru la Bulandra, cand am tinut mortis sa-mi vopsesc parul blond. Era la doua zile dupa schimbare si inca nu-mi asumasem ca sunt blonda. Eram in piata, alegeam fructe, purtam o rochie alba, de vara si am auzit soptind pe cineva: „Uite cat e de frumoasa blonda aia!“. M-am uitat si eu discret in dreapta, curioasa sa o vad pe blonda cea frumoasa, m-am uitat in stanga si nimic – abia atunci am realizat ca eu eram blonda frumoasa si m-a umflat rasul. „Uite ca incep sa ma si comport ca o blonda“, spuneam in gand. Am revenit la culoarea mea naturala dupa trei luni, lamurita ca ma simt mai bine asa decat blonda.

Tango: Ce detalii ale infatisarii si tinutei unei femei crezi ca sunt importante?  La ce sa fim neaparat atente?
Daniela Nane: Nu ma pricep sa dau sfaturi de frumusete, sincer iti spun. Si asta pentru ca la mine n-a fost niciodata nevoie de artificii, de farduri puternice sau tinute sofisticate. Eram asa de inalta si frumoasa, incat nu trebuia decat sa-mi hidratez pielea, sa-mi prind parul lung si sa imbrac o rochie simpla si se facea liniste cand intram undeva. La propriu se facea liniste, cand paseam undeva unde era rumoare, urmau cateva secunde de tacere si avem prieteni comuni care iti pot confirma ca asa era. Si acum, la maturitate, imi sta mai bine nefardata, un pic de mascara pe gene si un gloss pe buze imi sunt de ajuns. Si un strop de parfum amarui…

Tango: De ce crezi ca sunt diferente ca de la cer la pamant intre femeile care traiesc la oras si sunt ingrijite, si cele care locuiesc la tara si nu se impotrivesc deloc naturii?
Daniela Nane: In primul rand nu trebuie sa facem niciun fel de comparatii, asta e un obicei nociv. Indiferent daca acea comparatie iti e favorabila sau nu, faptul ca esti tentata sa o faci denota incapacitatea de a te accepta asa cum esti. Ori te devalorizezi, ori devii critica si lipsita de toleranta, oricum acest obicei iti afecteaza, evident, fericirea. Cand esti centrata pe legatura cu scanteia divina din tine, nu mai e nevoie sa te compari cu nimeni. Stii ca esti unica si desavarsita exact asa cum esti, ca ti s-au pus in traista toate insusirile de care ai nevoie pentru propriul drum. Ai tot ceea ce iti trebuie pentru implinirea misiunii tale personale, asa cum toti ceilalti au ceea ce ei au nevoie pentru drumul lor. Comparatia nu aduce nimic bun, duce la diminuarea nivelului de acceptare a ceea ce esti. Sunt persoane care ma compara, si chiar daca pe moment ma flateaza ce spun, in inima mea nu ma simt bine, pentru ca stiu ca e o lipsa de bunatate fata de ceilalti, o lipsa de dragoste. Iar eu stiu ca ne aflam aici, pe Pamant, pentru a trai experiente, a observa si a creste prin ele, si nu pentru a judeca sau a ne compara experientele cu ale celorlalti.

Tango: Ce s-a schimbat in felul tau de a vedea lumea si de a te arata lumii mergand spre 20, spre 30, spre 40 de ani? In care dintre aceste etape de varsta te-ai simtit cea mai frumoasa, cea mai echilibrata, cea mai stapana pe tine?
Daniela Nane: Mai am cativa ani pana la 40, dar ma simt mult mai bine decat la 30 si cu siguranta si mai bine decat la 20, cand aveam tot felul de nemultumiri legate de aspectul fizic. Da, sa nu te miri, asta venea din permanenta dorinta de a fi perfecta, inoculata din pruncie. Azi stiu ca nu trebuie sa fiu perfecta ca sa fiu fericita, am invatat sa ma cunosc si sa ma accept cu toate particularitatile si preferintele mele si simt ca am crescut mult in cunoastere si in putere sufleteasca. Un copac se inalta in fiecare an, cand inceteaza sa mai faca asta, moare. Asa si oamenii, si noi trebuie sa crestem, numai ca noi crestem in interior. Cand ne oprim din crestere, murim…

Tango: Ce pierdem si ce castigam o data cu trecerea anilor?
Daniela Nane: Pierdem prospetimea obrajilor, candoarea din privire si inocenta, dar, in functie de dimensiunea eforturilor pentru evolutie, castigam capacitatea de a trai plenar, autentic, de a simti gustul si frumusetea vietii.

Tango: Nu ti-a fost greu, uneori, sa fii frumoasa? Nu i-a facut pe cei din jur sa te perceapa gresit? Nu te-a ispitit si pe tine, vreodata, superficialitatea?
Daniela Nane: Traiesc de aproape 20 de ani intr-o lume in care granita dintre superficialitate si autentic e foarte fina, evident ca au fost situatii in care a contat doar aparenta. Insa mi-am vazut de drumul meu, fara sa strig cu ostentatie ca eu sunt altfel. Am avut mult de luptat cu prejudecata ca o femeie frumoasa este ori modest mobilata intelectual, ori usuratica, ori si una si cealalta, dar acum nu ma mai lupt cu nimeni, creada cine ce-o vrea. Era amuzant sa vad barbati ramasi in tacere dupa vreun raspuns de-al meu. Pentru ca am fost Miss Romania, pentru ca vorbesc putin si arat cum arat, nu-mi acordau prea mult credit si ramaneau surprinsi de multe ori de felul in care gandesc.

Tango: Ce revelatie, ce proces, ce miracol, ce truda te-a facut sa fii, in ciuda frumusetii tale, un om eminamente spiritual? De ce nu te-ai multumit sa fii vedeta frumoasa si atat?
Daniela Nane: Cred ca a contat intelegerea faptului ca frumusetea mi-a fost data deoarece aveam nevoie de ea pentru drumul creionat de sus, ar fi fost trivial sa ma impaunez cu asta. Nu e vorba de modestie aici, Goethe scria „modesti sa fie prostii, ca au de ce“. Eu nu sunt modesta, eu muncesc sa fiu smerita. Incerc sa-mi evaluez corect valoarea, insa stiu si ca nimic nu se poate realiza fara ajutorul lui Dumnezeu.

Tango: In ce context iese cel mai bine in evidenta frumusetea unei femei? Cand se asaza langa o femeie urata? Cand sta la bratul unui barbat frumos?
Daniela Nane: Cand e fericita.

Tango: Ai schimba ceva in infatisarea ta de azi?
Daniela Nane: Am avut pana acum favoarea de a avea o silueta frumoasa fara prea mare efort, fiind doar atenta la ce, cat si cand mananc, insa de acum ar trebui sa-i acord mai multa atentie. Am in plan sa-mi ofer gimnastica de doua ori pe saptamana, insa tot aman, din pacate. Nu-i nimic, cand motivatia va fi suficient de puternica o sa ajung si acolo, asta e…

BEATRICE RANCEA – Munca, perseverenta, dorinta de a iesi totul perfect ma tin in forma

A strabatut toate etapele frumusetii, pornind de la o copilarie baietoasa, in care a fost complet lipsita de preocupari pentru infatisare. A ajuns apoi in epoca de splendoare si delicatete a anilor in care, balerina consacrata fiind, a urcat pe scenele lumii etalandu-si gratia, parul rosu, zborul navalnic. Si a ajuns astazi, la 49 de ani, in era iubirii sale implinite si a incontestabilei sale consacrari ca regizor, la o imagine puternica, remarcabila, speciala, unica.
Beatrice Rancea este femeia care, fara sa-si fi propus asta vreodata, n-a semanat cu cei din jur…

Tango: Care este primul lucru, legat de frumusete, pe care ti-l amintesti din copilarie?
Beatrice Rancea: Mi s-a povestit ca, in sambata in care m-am nascut, bunicul meu astepta la poarta spitalului, pentru ca pe atunci nu era voie sa se intre in spital. El isi dorea foarte tare o fetita. Dar  mama, pana in ultima secunda, a crezut ca sunt baiat, pe baza intuitiei ei, ca ecograf nu exista pe atunci. Iar cand a vazut ca n-a fost asa, a iesit la geam si a strigat „Tata, este o fetita!“. Si bunicul a zis: „Vai, ce bine, sa vezi ce fata frumoasa o sa se faca!“. Insa mama i-a raspuns: „Nu, taticule, e atat de urata, e ca o broasca!“. Asta pentru ca ma nascusem prematur si eram ingrozitor de galben-negricioasa, pentru ca aveam si icter, si m-au bagat in incubator. Asa ca prima informatie legata de frumusete pe care o am din copilarie tine de uimirea mamei fata de cat de urata eram!

Tango: Dar dupa aceea te-ai transformat intr-o fetita frumoasa?
Beatrice Rancea: Dupa aceea, pentru ca mama mea este blonda cu ochii albastri, am fost obsedata toata copilaria mea de ochii albastri, voiam sa-i am si eu asa. Si m-au prins de nu stiu cate ori cu creionul chimic in ochi, incercand sa-mi colorez ochii. Nu m-am considerat o fetita frumoasa, pentru ca, evident, fetitele frumoase sunt blonde, sunt delicate, eu am fost baietoi de mica, m-am batut cu baietii, am jucat fotbal… Eram ingrozitor de inchisa ca si culoare a pielii si foarte, foarte slaba. De cand aveam 4 ani, mama mea a inceput sa ma dea la dans, impotriva intregii familii, dar nici in scoala sau liceu n-am fost considerata o persoana frumoasa. Frumos e mult spus, nici macar nu intram in categoria celor care-ti sar in priviri, persoane cu un magnetism aparte, care te atrag cumva, chiar daca nu sunt foarte frumoase. Eu eram bruneta, si toata scoala de dans mi-am dorit roluri lirice, sa fiu lebada alba, dar eu, evident, dansam lebada neagra din Lacul lebedelor.
Dar nu m-a obsedat niciodata lucrul acesta, si poate de aceea n-am suferit niciun complex din aceasta cauza. Pentru ca sunt foarte multi copii care sunt complexati de mici, mai ales daca despre prietenii lor lumea zice vai, ce frumusica e, sau ce frumusel, iar ei sunt intr-un colt si nu-i baga nimeni in seama. Eu n-am avut problema asta, poate pentru ca am fost baietoasa si nici nu consideram ca ar trebui sa fiu o fetita frumoasa.

Tango: Dar cum s-a-ntamplat sa ajungi balerina, dintr-o fetita baietoasa?
Beatrice Rancea: Dansul m-a mai modificat, dar tot pe calitatile pe care le-am avut de mica –  am fost o dansatoare de tehnica, de caracter, nu am fost o lirica, asa cum sunt Julietele, cum e rolul Giselle, pe care n-as fi putut sa-l fac niciodata, pentru ca sunt roluri care cer o anumita conformatie, o anumita structura interioara…

Tango: Nu ai fi putut sau nu te-ar fi distribuit intr-un astfel de rol?
Beatrice Rancea: Nu m-ar fi distribuit, pentru ca-ti trebuie anumite date fizice. Cum exista si o partitura, in dans, numita „silfidele“. Eu nu am fost o silfida niciodata, chiar daca am tinut foarte mult la silueta mea si nu m-am urcat pe scena cu mai mult de 48 de kilograme. Este ca si in canto, unde sunt mai multe tipuri de voci, unele sunt soprane, altele mezosoprane, si atunci trebuie sa te incadrezi intr-o anumita calitate a corpului si a segmentelor apropo de inaltime, de calitatile fizice pe care le ai.

Tango: Si cum ti-ai descoperit pana la urma frumusetea, cum ai ajuns la imaginea pe care o ai acum, de femeie celebra si frumoasa, cu o imagine speciala?
Beatrice Rancea: Toate lucrurile astea le datorez in primul rand dansului, pentru ca fiind de o anumita structura si crescand in personalitate pentru anumite roluri, rolurile acelea m-au format foarte tare, fiind niste roluri foarte puternice, ca si caractere de personaj. Au contribuit si datele fizice personale, dar si personajele. Se spune ca tu aduci ceva fiecarui personaj pe care-l joci, dar si ele, personajele, pun ceva in sufletul tau, te marcheaza, intr-un fel.

Tango: Deci se poate sa-ti gasesti frumusetea interpretand un personaj? Sau, formandu-ti personalitatea, sa iti schimbi si exteriorul?
Beatrice Rancea: Eu cred ca da. Am primit un rol extraordinar la numai 24 de ani: mama Aase din Peer Gynt. Si, in perioada aceea, cand ma pregateam foarte mult pentru rolul asta, ma comportam altfel decat de obicei. Era o partitura extraordinara, la inceput personajul era la tinerete, iar in tabloul sase era batrana si-si astepta copilul, dupa foarte multi ani. In afara de faptul ca eram foarte machiata, trebuia sa capat o altfel de atitudine de-a lungul spectacolului, sa ma misc si sa gandesc ca personajul respectiv. Si asta te marcheaza. Si cand asculti o anumita muzica pe partitura respectiva, si asta te influenteaza. Una e sa asculti tot timpul Wagner (ca atunci cand am lucrat „Olandezul zburator“,
si-mi puneam muzica de cand ma trezeam, de la micul dejun, de-mi ziceau toti: lasa-ne in pace, ca nu putem manca pe Wagner!) si altceva daca asculti Mozart. Te pregatesti altfel, te motiveaza in alt fel, lucrul asta lucreaza in tine si e imposibil sa nu se vada pe fata ta ca, de exemplu, altfel te simti cand pregatesti Mama Aase din Peer Gynt si altfel cand pregatesti Esmeralda sau Carmen. Am avut un alt rol extraordinar, in „Gura lumii“, in care interpretam o femeie complexata, foarte rea. „Gura lumii“ insemnau de fapt opt ciori, noi eram dansatoare imbracate in ciori, si eram relele satului. Era foarte frumos conceput spectacolul. Cea imbracata in alb se indragostea, insa barbatul ei pleca si ea ramanea cu noi. Si pana la urma eu eram cea mai rea dintre babe, si toate ajungeam s-o omoram. Nu mai stiu exact, parca Orson Wells spunea ca nu mai vrea sa joace o perioada personaje negative, pentru ca il influenteaza.

Tango: Deci dansul si rolurile pe care le-ai avut ti-au format personalitatea…
Beatrice Rancea: In primul rand dansul mi-a dat o anumita tinuta, o anumita atitudine, un anumit mod de a vedea lucrurile, viata, de a comenta persoanele din jur. Pentru ca se spune ca poti sa cunosti personalitatea sau problemele unui om si dupa tinuta. Si daca-l vezi din spate cum merge, iti poti da seama ce fel de om este. Un om vesel are o atitudine, un om cu probleme are alta atitudine. Eu inteleg oamenii dupa miscare, dupa cum merg sau danseaza.

Tango: Cum ai invatat sa te machiezi, sa te imbraci? Ai un stil aparte…
Beatrice Rancea: Mie mi-a placut sa ma machiez singura pentru fiecare rol. Eu de vreo treizeci si ceva de ani imi dau cu un singur parfum, dar, cand dansam, aveam parfumuri pentru fiecare rol. Si tot aspectul exterior mi l-am gandit pentru personajele pe care le-am interpretat. Ajutam chiar si pictorul de costume, ii spuneam cam cum vad eu personajul. Bineinteles, acolo unde se putea, in spectacolele nou montate, pentru ca in partiturile clasice fiecare are acelasi costum.

Tango: Dar cum ai ajuns la independenta asta privind frumusetea, in ce fel de familie ai crescut? Majoritatea femeilor fac ce fac toate, se iau dupa moda, ajung sa poarte un fel de uniforma.
Beatrice Rancea: Nu mi-am propus niciodata sa fiu altfel decat altcineva, tot timpul mi-a placut sa ma simt eu bine in pielea mea. De exemplu, imi plac foarte mult culorile si nu stiu cum am ajuns sa ma imbrac numai in negru – asta se intampla exact in momentul in care am renuntat la dans, din cauza unui accident grav pe care l-am avut chiar pe scena. In perioada in care dansam aveam parul lung si rosu, pentru ca rosul este o culoare speciala pe scena. Apoi, dupa accident, mi-am vopsit si parul in negru. Si am inceput sa ma imbrac numai in negru.

Tango: Dar n-ai mai incercat sa te imbraci si altfel, in alta culoare?
Beatrice Rancea: Nu pot. Nu suport. Si rochia de mireasa am avut-o tot neagra. Este ca in cazul parfumului, de multi ani ma dau numai cu unul singur, desi iubesc si altele…

Tango: Cu ce parfum te dai?
Beatrice Rancea: Cu Ysatis, de la Givenchy. A fost o perioada, de vreo doi ani, in care s-a scos de pe piata. Atunci am incercat sa gasesc altul cu care sa-l inlocuiesc, dar de fiecare data cand imi dadeam cu alt parfum, mi se parea ca e altcineva lipit de mine. Si e valabil si pentru culoare. Nu ma mai pot imbraca in altceva.

Tango:  Are legatura cu faptul ca se spune ca negrul te face sa pari mai slaba? Ai avut vreodata ingrijorari legate de silueta?
Beatrice Rancea: Evident, cat am dansat m-am preocupat foarte mult de felul in care arat pe scena. Mai mult de 48 de kilograme nu am avut in perioada aceea.

Tango: Si ce anume mananca o balerina?
Beatrice Rancea: Nu mare lucru… Eu am renuntat la dans la 30 de ani, si apoi am revenit pe scena, dupa 15 ani. Iar pentru a putea sa revin am tinut un regim foarte drastic, am avut zile in care nu am mancat absolut nimic, pentru ca a trebuit sa slabesc 8 kilograme in mai putin de 3 saptamani. Deci trebuie sa faci un efort mare ca sa iti revii, mai ales ca, o data cu varsta, metabolismul e tot mai slab, nu se mai ard caloriile ca la 25 de ani…

Tango: Ai revenit acum, din nou pe scena, in spectacolul de la Iasi. Cum de ai luat decizia sa revii?
Beatrice Rancea: Este un spectacol de teatru-dans, „Bal“, in coregrafia lui Yvette Bozsik, o artista extraordinara, de la Budapesta, cu care am avut o experienta nemaipomenita, pentru ca am putut sa interpretez un rol foarte important in coregrafia si regia ei. Daca nu era Yvette, nu as fi revenit pe scena. Dupa ce am renuntat la dans si am intrat la Regie, am mai avut propuneri sa colaborez cu teatre, ca dansator sau ca actor, dar am refuzat. Insa n-am vrut, n-as fi putut sa ratez aceasta intalnire, cu Yvette, si datorita ei am revenit pe scena. Si nici nu mi-am imaginat cat de mult simteam, sufleteste, nevoia de emotie si senzatia de implinire pe care le ai pe scena, ca interpret.

Tango: Deci nu este acelasi lucru ca regizor!
Beatrice Rancea: Nu! Senzatiile sunt complet diferite! Pe mine de foarte putine ori m-a implinit sufleteste un spectacol de teatru pe care l-am facut, pentru ca niciodata nu mi s-a parut perfect, niciodata nu mi s-a parut bine… Ganditi-va ca, avand o distributie cu cel putin 30 de actori pe scena – mai ales ca eu, in general, am facut spectacole cu lume multa -, tot timpul am avut senzatia ca nu se intampla ceva bine, sau ca lumina nu a functionat in secunda in care am vrut, sau ca actorul nu a facut ce trebuia, deci niciodata nu am fost implinita ca regizor cum am fost ca interpret. De foarte multe ori imi spuneam: Doamne, ce bine era cand dansam eu, pentru ca stiam ce am de facut cu mine, cum imi iese mie bine! E greu sa ai grija de atata lume. Reusita depinde de foarte multi oameni si sunt prea multi factori ca sa spui ca, intr-adevar,  ai avut o seara perfecta ca regizor.

Tango: Esti un soi de perfectionista, probabil, si in general oamenii te dezamagesc. Cum, in general, ne dezamagesc oamenii cand le cerem prea mult.
Beatrice Rancea: Da, sunt exact genul asta de regizor, spre disperarea interpretilor si a echipei tehnice cu care lucrez. Sunt prezenta la fiecare spectacol, adun echipa inaintea intrarii in scena, sa le spun ce ne propunem in seara respectiva, vorbim despre cum a fost spectacolul ultim, ce a mers bine, ce nu a mers bine. Nu sunt un regizor comod. Dar nici nu as putea fi altfel.

Tango: Munca te tine in forma?
Beatrice Rancea: Da, munca, perseverenta, dorinta de a iesi totul perfect ma tin in forma. Eu sunt genul de om care nu poate sa stea fara sa munceasca.