Veniți, privighetoarea cântă și stresul nostru e-nflorit – de Simona Catrina

de

Când vezi mugurii dospind pe cracă, îți aduci aminte că e primăvară și că toată lumea normală la cap se îndrăgostește cu sete. E semn că începe un nou anotimp al iubirii belalii și al revelației că puteai și tu să fii fericită, dacă nu-ți aruncai amorurile în capul celui mai nepotrivit bărbat. Sau, mă rog, potrivit, dar nu pentru tine, ci pentru nevasta lui.

Eu, fetița, adorându-l pe bădița

N-am văzut pe nimeni care să țopăie de fericire când iese din pușcărie. Nu pentru că ar fi prins drag de gratii, dar, după o vreme de captivitate, nu mai știi să fii liber. Ești un canar care sforăie în colivie, deși are ușița deschisă. Respectând proporțiile, după o iarnă care te-a ținut înghesuită în cojoaca senzației de inutil, venirea primăverii este, de multe ori, o imensă derută. Faci fotofobie, soarele îți toacă ochii. Apoi trece la inimă, acolo are de lucru. Dezghețul doare ca o colică, iar capilarele sunt forțate să primească viață din nou, taman când renunțaseră să mai spere.

Nu știu cum se face, însă cele mai frumoase iubiri mi s-au stricat primăvara. Bărbații pe care îi adoram căpiau frumos, în timp ce eu uram ghioceii, păcătuiam dorindu-mi să vină mai repede arșița. Sau gerul. Sau orice mi-ar omorî panica, nedumeririle, înfrângerile.

Prima dată când m-am amorezat tun aveam venerabila vârstă de 14 ani. (Bine, de fapt, prima oară m-am îndrăgostit la 12 ani. Dar bădița era un văr de-al meu. Iar dacă povestesc aici acest episod înduioșător, risc să iau o scatoalcă de la mă-sa, adică mătușă-mea. Plus că bulversez tot neamul, inclusiv pe nevasta actuală a acestui om nevinovat).

Bun, să revenim. Eram în clasa a opta și mi-a cășunat pe un coleg frumos și bun la matematică. Era primăvară, zilele se lungeau, vorb-aia, nopțile se piperniceau, păsările călătoare țipureau în drum spre casă. Renunțasem la pantalonii purtați stupid pe sub sarafanul de la uniformă. Umblam cu ciorapi de mătase, pe care îi agățam în cuiele din scăunel. Pubertatea îmi făcuse cadou niște picioare cam dolofane, pacoste de care am scăpat abia prin liceu, când m-am apucat de gimnastică. Dar când m-am îndrăgostit eram pufoasă, iar ținuta de primăvară nu lucra în favoarea mea. Ce bine fusese iarna, când paltonul acoperea, tandru, urmele dezastrului provocat de faptul că mâncam câte-o pâine întreagă la o masă…

Micșunele, minciunele și grădinărașul cel viteaz

Și cum spuneam, m-am îndrăgostit. Sorin ăsta nu mă iubea, normal. Adică mă iubea un pic, dar ca pe un hamster, deci mă puteam lipsi de această formă de afecțiune. El era înalt cât plopul, frumos ca un împărat roman și deștept ca un Confucius mai mic. Și o iubea pe premianta clasei, care era totodată și frumoasa clasei, și bogata clasei, și cârlionțata clasei. Aș fi ucis să am corpul ei. Sau măcar stiloul ei cu peniță de platină sau de nestemate sau așa ceva. Sau norocul ei, că ăsta le includea pe toate. Am suferit un an de zile, până în primăvara următoare. Ce am desprins eu din această operă? Că e mult mai rău să nu fii iubită primăvara decât să nu fii iubită în celelalte anotimpuri.

În altă primăvară, doi ani mai târziu, m-am îndrăgostit de un student din orașul meu. Avea ochii albaștri ca… Doamne, dacă scriu acum „ca marea”, ajung șomeră, fiindcă nimeni n-are nevoie de redactori nătăfleți. În sfârșit, Andu era perfect, cu excepția unui amănunt fără importanță: era cel mai neserios băiat pe care îl întâlnisem vreodată, umbla cu vreo patru fete și multă vreme n-am aflat una de alta, într-atât de bine jongla cu noi. Dar și când mi-a ajuns, în sfârșit, la urechea mea bleagă cum că dragostea vieții mele mai are vreo trei mândruțe, am crezut că o să-mi pocnească inima ca o coajă de ou.

Am plâns în pernele de-acasă până au mucegăit toate. Aveam ochii umflați, ziceai că-mi cărase cineva pumni în căpățână. Țineam un jurnal secret (în sensul că-l citise toată casa, dar se prefăceau toți că nu l-au văzut ascuns în lada de unelte – bietul tata, Dumnezeu să-l ierte, n-a bătut un cui în viața lui, deci cutia cu ciocănele era cea mai deșteaptă ascunzătoare, credeam eu)

Tot într-o primăvară, când eram studentă, iubitul meu m-a înșelat pentru prima oară – mă rog, așa cred eu, că era prima oară, dar acesta va rămâne un mister mumificat temeinic. Cică să te bucuri de mărțișoare! Apropo, nu mi-a adus nimic de 1 martie, motivând că la el, în Ardeal, fetele dăruiesc mărțișoare băieților. I-am zis că știu, dar că eu, în caz că i s-au lichefiat mințile, proveneam din municipiul Buzău. Unde, nu-i așa, bărbații mai cumpărau câte-un muțunache cu șnur alb-roșu, pentru fetele pe care le cât de cât iubeau. Așa, deci m-a înșelat, dar a fost un gentleman, i-a dus amantă-sii un buchet de viorele, căci pe ea o chema, ați ghicit, Viorica. Iar el îi spunea Ica, i se topea gingia de drag când îi pronunța numele.

Știu povestea trădării chiar de la el, s-a spovedit la un șpriț – căci, în scopul de a face față tirului meu acuzator, avea nevoie de o substanță de protecție. L-am iertat pentru viorelele, Icile și Vioricile lui, dar am uitat să-l iert anticipat și pentru Narcisele, Margaretele, Brândușele și Crenguțele cu care m-a înșelat mai târziu, până când m-a părăsit definitiv tot pentru o plantă: Lăcrămioara (cu care s-a și însurat, nu de alta, dar isprăvise de culcat cu toate florile și se hotărâse să se așeze la glastra… pardon, la casa lui).

Pentru a susține CAMPANIA Alături de Simona Catrina, vă rugăm să faceți donații AICI.

Ba nu, primăvara se numără bobocii!

E primăvară, ar cam fi cazul să ne îmbobocească iubirile, nu? Pentru cine e deja îndrăgostit, zic să-i trăiască fericirea, să crească mare și frumoasă. Pentru ceilalți, începe marea cursă. Când iese din bârlog, prima grijă a ursului e să-și caute o ursoaică desperecheată, ca să și-o facă soață. De fapt, prima grijă e să mănânce o oaie, că n-a mai mestecat nimic de vreo trei luni, dar următoarea grijă e întemeierea unei familii. Noi, oamenii, tânjim mai degrabă după partea complicată a amorului. Ce haz are să ne frecăm nasurile unul de altul și să ne jurăm credință preferabil veșnică? Nu e mai interesant să înnebunim? Să păcătuim memorabil? Să avem ce le povesti… era să zic „nepoților”, dar urechiușele lor pure ca petăluța de panseluță nu pot recepționa asemenea grozăvii sentimentale, a căror protagonistă e mamaia lor. Bunica să facă bine să coacă turte, nu să-și turuie trecutul erotic.

A nu se înțelege, din acest rechizitoriu sentimental, că n-am avut și primăveri țăcănit de frumoase. Mă îndrăgosteam și trăiam anticipând ceva splendid, care de multe ori nu se concretiza. Dar gândul parfumat mă trecea puntea către vară, când scăpam de astenie și de iluzii șontoroage.

Din toată viața mea de până acum, îmi amintesc limpede vreo șase toamne, vreo patru ierni, vreo nouă veri. Dar toate, absolut toate primăverile.

Pentru a susține CAMPANIA Alături de Simona Catrina, vă rugăm să faceți donații AICI.

 

Categorii:
Dosar · Simona Catrina

Comentarii

  • Of Simona draga?! Cat o sa îmi lipsească scrierile tale unice în presa româneasca.
    Dumnezeu sa te odihnească în pace!

    Aniron martie 25, 2017 4:33 pm Răspunde
  • Sunt o străină. …doar un fir de oarbă pe pământul rece a acestei primăveri târzii si acum…incolora,inodora,insipidă. … Îmi pare atât de rău!!! Simona… sa te odihnește in pace! Fac îngerii hora in jurul tau,cantandu-ti fericire a si lumina care te asteapta dincolo… Du-te cu pace… 😢😢😢

    Laura Frincu martie 23, 2017 8:56 pm Răspunde
  • Draga mea…. nu am cuvinte.

    Aura martie 23, 2017 8:37 pm Răspunde
  • Poate ar trebui să îi publicați toate textele din reviste necuprinse in volumele aparute pina acum .

    Gratiela martie 23, 2017 6:17 pm Răspunde
  • Și trebuia să fie o primăvară, cea în care pleci. Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău cel frumos.

    apolga martie 23, 2017 11:10 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *