Viniciu Moroianu – A fi sau a nu fi pe scenă

de

Felul în care Viniciu Moroianu reușește să preschimbe notele muzicale în stări, în emoții, în clipe de lumină este absolut unic și m-a impresionat de fiecare dată când l-am auzit cântând, pe scena Ateneului sau acum, în ultima seară a festivalului I love Lipatti de la Casa Artelor. L-am întâlnit, însă, pentru a sta de vorbă, în Cancelaria Universității de Muzică din București, acolo unde, ca profesor universitar, conduce o clasă de pian.

De ce alegeți, totuși, să aveți și o carieră didactică, având un drum atât de strălucit ca pianist concertist? Pare, totuși, un fel de sacrificiu de la menirea dumneavoastră…

Viniciu Moroianu: E singura sursă de trai sigură pe care România mi-a oferit-o, de aceea… N-am putut obține un post de solist de stat niciodată, deși m-am zbătut timp de 30 de ani. Posturi s-au mai scos, dar de obicei cu adresă. Nicăieri în lumea largă nu se mai întâmplă așa, se trăiește prin contracte, prin proiecte și prin impresari.

Dar la noi nu există sistemul acesta, noi nu avem impresari…

Viniciu Moroianu: În perioada interbelică sistemul era, mai mult sau mai puțin dezvoltat, însă nu a renăscut, cel puțin în domeniul nostru, nu. În muzica ușoară, funcționează mai mult, în ideea organizării de spectacole, de show-uri pentru săli de mii de locuri, dar la noi, nu. Probabil că nu ar avea rost, pentru cei câțiva soliști pe care îi mai are România în țară, căci am rămas extrem de puțini. Generația noastră este descompletată la modul dramatic, iar puținele vârfuri care mai există, totuși, din rândul generației mai tinere, practic sunt condamnate să nu facă scenă, cel puțin nu în mod consecvent. Trebuie să facă învățământ, să facă corepetiție… Ideea de individualitate, de solistică, nu este încurajată, este încurajată mai mult ideea de ansamblu, de parteneriat cu mai mulți, de orchestră, de corist în legătură cu cei de la canto. Mentalitatea e proastă, merge în direcția de a nivela și de a tăia din start aripile celor care pot fi vârfuri și care pot ține prim-planul vieții muzicale românești. În felul acesta, ei sunt înlocuiți cu alții care monopolizează viața muzicală, sau cu străini, de obicei de la mâna a doua în jos, care sunt mai ieftini și pe care ni-i putem permite. Sau cu români din dispora care au de multe ori întâietate față de cei de aici. Noi, cei rămași, suntem considerați suspecți că nu am plecat – până aici s-a ajuns…

Și cei din străinătate de ce ar avea prioritate? Totuși, nu are nici un sens…

Viniciu Moroianu: Faptul că au ales această cale nu îi legitimează în sine, dintr-o dată, că ar fi mai buni, chiar dacă au trăit într-o lume într-un fel mai normală din punct de vedere artistic… Dar lupta a fost crâncenă și pentru ei, și parte din ei au fost nevoiți să găsească tot felul de supape să trăiască, tot din lecții sau corepetiții, și neavând sau nepreaavând unde să cânte pe scene, atunci România a devenit dintr-o dată bună pentru asta. Nu fac nici un fel de discriminare, cred că breasla noastră trebuie să fie unită, și toți cei buni trebuie să cânte, iar publicul trebuie să fie respectat și să li se ofere concerte de cât mai mare calitate. Din păcate, nu se întâmplă totdeauna lucrul acesta, sunt diverse alte criterii decât valoarea care fac să se umple viața muzicală de tot felul de oameni mai mult sau mai puțin chemați pentru asta. Și, în aceste condiții, accesul la sala de concerte este o zbatere continuă de care sunt oarecum scutiți doar cei care încă au statut de solist de stat.

Dar posturile din instituții nu se scot la concurs… Unde sunt?

Viniciu Moroianu: La Filarmonici. Posturi s-au mai scos în ultima vreme, iar unde nu s-au scos mi s-a răspuns că asta e o mentalitate revolută… Și atunci sursa de venit sigură a rămas învățământul. Sunt aici de 28 de ani, la Universitatea Națională de Muzică, încercând în paralel să intru într-o instituție de spectacol, dar asta nu s-a putut… Probabil că este târziu acum. Înainte mi s-a spus că sunt prea tânăr, acum probabil mi s-ar spune că sunt prea vârstnic, la 56 de ani.

Și atunci vă adresez o întrebare care n-ar trebui să existe în niciun interviu, și totuși, există, în toate. De ce n-ați plecat din țară?

Viniciu Moroianu: Există o presiune de fapt, să spunem a breslei, a sistemului, care acționează asupra celor pe care îi consideră potențiale pericole de a-i concura. Presiunea asta a existat pe criterii politice înainte de ’89 și există un anume sistem și o anume solidaritate, chiar puternică, a muzicienilor de rang mediu, să spun așa, și acum. Am avut ocazii să ies din țară, dar nu foarte dese înainte de ’89… În ultimii ani înainte de ’89 am ratat niște plecări pentru că nu am primit pașaport, iar niște compromisuri de ordin moral nu am vrut să fac…

Să intrați în partid sau să luați funcție de partid?

Viniciu Moroianu: Sau să torni. Erau tot felul de moduri de a te împrieteni cu cei de care depindea acest extraordinar de important contact cu lumea largă, dar eu nu am vrut să ader la sistem.

Iar după Revoluție, toți ne-am spus că va începe o epocă a libertății și a valorii.

Viniciu Moroianu: Revoluția m-a prins la 27 de ani, o vârstă nici prea de adolescent, nici prea înaintată, iar eu am fost un idealist și mi s-a părut că într-o lume care era într-o degringoladă așa de mare, extrem de descompletată ca valori și competențe în materie de muzică cultă, rolul meu este să construiesc aici cât mai mult. Mi s-a părut că rolul de constructor e cel pe care trebuie să mi-l asum când, după ’89, lucrurile păreau că intră pe un făgaș de normalitate. Dar nu a fost așa. O anume coaliție de oameni mediocri au devenit tot mai puternici și au pus mâna pe instituțiile muzicale, de prea multe ori. Generațiile s-au schimbat, cei care au venit acum au de multe ori alte criterii – like-uri pe internet, de exemplu!- funcțiile pe care le au cred că îi legitimează ca specialiști în sine, te programează în funcție de cât de des le telefonezi, eventual în funcție de ce le oferi la schimb, iar asta e tare trist, dar se întâmplă. Eu nu fac așa și atunci sigur că nu-i ușor de obținut scena de concert! Cine te programează nu vine apoi la concert să te asculte, că nu e în fișa postului lui, și, practic, data viitoare o iei de la capăt, încercând să le aduci aminte din când în când că mai trăiești și că eventual te menții… Sunt lucruri care poate că vă șochează…

Și noi trăim tot în felul acesta, dar, m-am gândit că, la nivelul nostru, modest, se poate întâmpla, dar la dumneavoastră chiar v-am spus că mă uit ca la un zeu. Din sala de concerte, așa vă văd, când cântați, ca pe un zeu.

Viniciu Moroianu: E un grup de oameni restrâns, pe care îi simt că au ochii vii și sufletul deschis și pentru ei merită să dăruiești. Sigur că mi-ar plăcea să fie mai mulți și să știe mai mulți despre aceia dintre noi care susținem viața muzicală, dar suntem de multe ori împiedicați să ne afirmăm… Mi-aș dori să se știe mai mult despre noi, din păcate e o politică destul de concertată de marginalizare, sunt forțe în viața muzicală care luptă ca unii să apară cât mai rar sau să fie un anume succes de public micșorat, fie prin cronici neutre sau pur și simplu prin tăcere. Totuși, e important să apari în mod ritmic, pentru drenarea emoțiilor, pentru gestionarea lor, în așa fel, încât muzica să te locuiască atât de adânc, încât să nu mai ai timp pe urmă pe scenă să te gândești la altceva.

Recunosc și asta, că m-am gândit că apăreți rar pentru că nu vreți mai mult, că marii artiști sunt dificili și apar doar când au chef sau inspirație, nu m-aș fi gândit niciodată că ați vrea să apăreți mai des și că vi se pun bețe-n roate!

Viniciu Moroianu: Sigur că aici trebuie făcut un echilibru foarte înțelept între a fi sau a nu fi pe scenă, între a apărea mult și a-ți îmbogăți mereu repertoriul, retrăgându-te în șantierul propriu pentru a șlefui tot ceea ce ai de făcut. Prea multe apariții pot fi nocive, și acesta e un risc major al unora din Occident care dau de glorie și de succes și intră pe o linie impresarială în care semnează contracte pe zeci de concerte și se supun riscului de a cânta ca niște automate. Ca muzician, trăind doar în hoteluri și avioane și cântând lucruri de succes, dar mereu-mereu aceleași, riști să nu mai ai prospețimea și creativitatea de a tot sonda în ele sau de a te diversifica sufletește abordând noi și noi partituri din toate stilurile. Dacă e să iau partea bună, cumva, aici, izolat în Estul cel mai estic al Uniunii Europene, am avut libertatea să mă supun eu însumi la provocări îndrăznețe și să pot propune publicului lucrări speciale, nu neapărat hituri, dar lucrări valoroase, chiar dacă greu de cuprins cu mintea și cu degetele. Și sper ca anii care urmează, dintre care să fie cât mai mulți de scenă, să pot să merg mai departe în același fel, cu răspunderea că oriunde aș cânta, pe o scenă mai mică sau mai mare, nivelul este cel mai înalt!

Proveniți tot dintr-o familie de muzicieni.

Viniciu Moroianu: Sunt dintr-o familie de iubitori de frumos, de iubitori de artă, direct în muzică a lucrat unchiul din partea tatălui, fratele tatălui, Bogdan Moroianu, care a fost compozitor și redactor muzical, fiind înainte medic. Tatăl meu, arhitect, a făcut muzică în perioda interbelică la un Conservator particular și a fost un om enciclopedic din punct de vedere al culturii muzicale. Este autorul a două cărți de muzicologie, a fost primit în Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor după ’90, înainte nu a putut fiindcă nu avea studii, asta conta, așa cum contează din păcate, în mod aberant, și astăzi, țidulele, diplomele, plagiatele și așa mai departe, care îți dau drepturi și legitimitate. În fine… Am avut acest mediu și de la tatăl meu și de la unchiul meu. Mama a fost și ea arhitectă, tot artistă, am avut arhitectura pe linie în mai multe generații, și legătura asta dintre muzică și arhitectură o simt, mi-a rămas cumva în felul de a fi…

Și în compoziție, în dirijat, până la urmă tot o arhitectură e și muzica?…

Viniciu Moroianu: Și în a admira casele frumoase, puținele care mai sunt… Datorită acestui mediu am avut privilegiul să am niște contacte importante de la vârste foarte mici, am studiat armonie cu Doru Popovici, tot armonie cu Pascal Bentoiu, de la vârste mici, acestea fiind discipline care nu se studiau la vârsta aceea.

Știu că ați avut concerte de la vârste foarte mici.

Viniciu Moroianu: Am început de la 7 ani, iar de la 10-11 ani am fost pe scenă, până în ziua de astăzi. Din clasa a III-a am studiat cu Marta Paladi. Cu maestrul Constantin Bugeanu am studiat dirijat, deși nu am profesat asta niciodată, și am compus mult până să intru în facultate, însă după aceea m-am restrâns, în ideea de a face mai puțin și mai bine. Iar scena m-a absorbit definitiv prin întâlnirea cu un mare profesor de pian, Gabriel Amiraș – fost student strălucit la Moscova, timp de șase ani, care a prins o mare generație de profesori, apoi a studiat la Viena- de la care am învățat foarte mult. Acest cult al perfecțiunii, al performanței, al multelor ore de studiat la pian l-am avut poate mai târziu ca alții, dar faptul că m-am împărțit în multe ca adolescent mi-a folosit, am avut un parcurs atipic, cumva, nu am stat numai în fața pianului, cu riscul de a fi văduvit de o cultură cât mai cuprinzătoare.

Iar după absolvirea Conservatorului unde ați fost repartizat?

Viniciu Moroianu: Am avut o repartiție obligatorie, fiindcă am terminat în ultimii ani ai dictaturii, în ’85, și am mers la Școala Populară de Artă din Târgoviște. Am fost navetist timp de patru ani. Nu am făcut pian, am făcut corepetiție de canto, pentru toate genurile, iar între elevi am avut pe cineva de care cu siguranță ați auzit, Laura Stoica. Ea a început cu clasicul, și toată educația solidă a făcut-o la Târgoviște, inclusiv cu mine. A fost un om foarte școlit, în afară de faptul că a fost un om foarte talentat. A făcut toată viața muzică ușoară la un foarte înalt nivel, dar din păcate nu a avut zile prea multe pentru talentul ei, însă a fost unul dintre oamenii pe care m-am bucurat să îi cunosc. Am stat acolo până în iunie ’89, mi-am dat un definitivat care nu mi-a folosit la nimic după aceea, apoi am găsit în ultimele luni din ’89 un post la Teatrul Evreiesc, un post pentru studii medii, de corepetitor. După ’90 am fost cu ei într-un turneu la Berlin, înainte să cadă Zidul, am prins un moment istoric… Coada celor din Est de a vedea ce era de fapt dincolo, la conaționalii lor de aceeași limbă, a fost o imagine pe care nu o să o uit niciodată, o imagine istorică. Zidul avea să cadă 11 luni mai târziu, în noiembrie ’90…

Deci ați trăit experiente interesante, oriunde ați fost.

Viniciu Moroianu: Am fost pe stradă și la Revoluție, și la mineriade, am fost aproape de baricade, iar asta nu o spun ca să mă laud, am simțit nevoia ca cetățean, ca ziarist cumva, să văd aceste lucruri și să particip. Am prins evenimentele de la Târgu Mureș în prima zi, s-a întâmplat să fiu acolo, mergând la Filarmonică pentru o eventuală angajare ca solist. Nu a fost să fie, până la urmă, angajarea, dar am prins prima zi a confruntărilor violente, am prins niște momente cu mare încărcătură istorică, nu le-am prea povestit, dat odată am să scriu despre asta. După aceea, în ’90 s-a deschis în sfârșit și în orașele mari învățământul, și am intrat aici, în instituția pe care o absolvisem cu cinci ani înainte, ca tânăr asistent la muzică de cameră. La pian nu era loc în momentul acela, însă au fost patru ani foarte interesanți ca experiență. Practic am intrat în învățământ printr-o conjunctură neașteptată, nu am crezut ca adolescent că am vreun talent în sensul ăsta, mai ales că instrumentul te obligă cumva să te închizi în tine, te îmbie mai mult la solitudine, la un dialog cu tine însuți, nu te ajută neapărat să te faci înțeles prin cuvânt, nu doar prin sunet.

Și sunteți căsătorit tot cu o muziciană, unde v-ați cunoscut?

Viniciu Moroianu: Ne știm de foarte mult timp, din clasele primare, ea e mai mică decât mine cu doi ani, violonistă eminentă și foarte serioasă, Mioara Moroianu. Ea a lucrat în orchestre, a fost trei ani la Ploiești, din ’90 este la Filarmonica George Enescu la vioara întâi. Cântăm împreună cât de des reușim, facem un cuplu vioară-pian, chiar de curând am avut un recital împreună la Ateneu, acum mai puțin de o lună.

Cum e să cânți cu soția?

Viniciu Moroianu: E o completare a armoniei vieții. În orice caz, dacă partenerul împărtășește sensibilitatea și afecțiunea reciprocă, este erudit pe linie profesională sau găsește căi de comunicare prin aceeași probitate și modestie de a sluji arta în adânc, atunci sigur că este un lucru ideal să faci dialog și prin muzică, nu numai prin armonia vieții. Ne-am căsătorit de 24 de ani, iar în curând facem nunta de argint, aceasta este iarăși o împlinire de viață frumoasă.

Nu aveți copii?

Viniciu Moroianu: Nu, așa s-a întâmplat.

Nici Dinu Lipatti nu a avut copii, sunteți specialist în opera și cred că și în biografia lui Lipatti.

Viniciu Moroianu: În 1943, pe când Dinu Lipatti avea 26 de ani, i s-a declanșat deja boala. Iar viitoarea lui soție, Madeleine Cantacuzino, era măritată atunci, și a obținut divorțul cu mare greutate, cu mare întârziere. S-au căsătorit nu cu mulți ani înainte de moartea lui prematură. A avut o viață grea, dar a lăsat în urmă lucruri de mare valoare, însă din păcate nu îndeajuns de mult studiate și cunoscute…

 

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Toata admiratia pentru acest mare interpret/solist roman !!

    Ionel mai 31, 2018 9:45 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *