Viognier, renăscutul

de

Rar s-a întâmplat în istoria strugurilor ca un soi să se apropie atât de mult de dispariţia completă, pentru ca apoi să renască, plin de vigoare, şi să atragă atenţia asupra sa precum un soi de calibru, de genul Cabernet-ului sau a Chardonnay-ului, aşa cum s-a întâmplat în cazul Viognier-ului, strugure numit astfel, pare-se, după pronunţia latină a Gheenei, creşterea acestui soi fiind considerată „drumul spre iad al podgoreanului”.

Cunoscut din Antichitate, presupus a fi adus de romani din Coasta Dalmată până în Valea Rhône-ului, Viognier-ului nu i se cunosc părinţii, şi nici nu se laudă cu progenituri celebre, iar singurele rude genetice identificate până acum sunt Fresia şi Nebbiolo. Poate singurătatea sa provine din dificultăţile pe care le ridică viticultorilor: are nevoie de un o vară lungă şi caldă pentru a ajunge la maturitate, dar nu exagerat de caldă, altfel ajunge la maturitate aromatică înainte de a avea nivelul necesar de zaharuri. Nu poate fi cules nici prea devreme, nici prea târziu, în ambele cazuri pierzându-şi complet aromele, şi este extrem de sensibil la unele boli ale viţei-de-vie, mai ales făinare.

Alături de dificultatea de a îngriji plantaţiile de pe pantele abrupte ale văii Rhône-ului şi de recolta redusă cantitativ, aceste motive au contribuit la reducerea suprafeţelor cultivate cu Viognier până la un areal nesemnificativ, de doar 3 hectare în regiunea sa de confort, în nordul văii, dintr-un total de 30 de hectare în întreaga Franţă. Inventarul făcut de celebra „master of wine” Jancis Robinson găseşte 32 de hectare plantate pe tot globul în 1986, însă explozia producţiei în Lumea Nouă a vinului face ca strugurele să fie redescoperit şi plantat extensiv, mai întâi în SUA şi Australia, apoi în Africa de Sud, Noua Zeelandă, ba chiar Grecia şi Italia. Franţa îşi aduce aminte de acest tezaur ignorat, iar suprafaţa ajunge doar în Condrieu la 160 de hectare, cu un total de 300 de hectare doar pe Valea Rhône-ului.

În România, experimentele nu au adus rezultatele scontate, cu o singură excepţie – Domeniul Coroanei Segarcea. Solitar şi dificil, Viognier-ul s-a adaptat în inima Olteniei neaşteptat de repede şi de bine. Primul vin în care s-a făcut remarcat a fost cupajul alb Principesa Margareta, unde Viognier-ul s-a aşezat alături de Pinot Gris şi Chardonnay, dând naştere unui vin definit de densitate şi complexitate. Ajuns astăzi la cea de-a treia ediţie, acest cupaj a devenit unul dintre vinurile-reper ale Domeniului Coroanei Segarcea, marcând, de altfel, şi revenirea podgoriei în matca istorică predestinată, cea de furnizor al Casei Regale.

La un an după lansarea colecţiei Principesa Margareta, valoarea Viognier-ului a fost reconfirmată prin recrutarea vinurilor în colecţia superpremium Minima Moralia, mai exact în cupajul Sinceritate, unde aromele sale de fructe albe s-au completat fericit cu notele clasice de Muscate ale Tămâioasei româneşti. De curând, însă, profitând de vârsta viilor (care ies din adolescenţă şi se apropie de maturitate), Domeniul Coroanei Segarcea a propus şi prima variantă pură de Viognier, cu fracţii abia atinse de lemnul de stejar, lansată în gama Prestige (dedicată restaurantelor şi magazinelor specializate). Abia aici, iubitorii de vin din România pot face cunoştinţă cu acest soi remarcabil şi cu notele pe care aclimatizarea pe pământul şi sub soarele Olteniei le-a născut. În aşteptarea nedefinită a primăverii, acest vin cu adevărat solar reuşeşte să strecoare un pic de lumină printre mohorâtele ore de după-amiază…

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *