Este întruchiparea idealului masculin pentru multe femei: șarmant, dar îndeajuns de distant cât să creeze mister; cu o ținută impecabilă – parcă mereu la costum, dar cu priviri ce te topesc pentru că au strâns în profunzimea lor întreg albastrul cerului. Are părul ușor grizonat și, de ani buni, vorbește despre milioane. Iar asta se știe că-i inspiră oricărei femei siguranța pe care și-ar dori-o la partenerul de viață. În plus, are ca pasiune muzica, e fire de artist. Dar suprema calitate a lui Virgil Ianțu este lumina care îi apare pe chip atunci când vorbește despre fiica lui, Jasmina. Virgil Ianțu este tată, înainte de toate!
Interviu de Eveline Păuna;Fotografii de Alex Gâlmeanu
EVELINE PĂUNA: Să începem povestea ta de la „a fost odată”…
VIRGIL IANȚU: Sunt născut și crescut în Timișoara. Tatăl meu a fost preot, iar mama funcționară la o întreprindere. Cred că acei ani ai copilăriei au fost perioada cea mai importantă în formarea mea. Eu recent am început să descopăr ce înseamnă perioada aceasta de șapte ani, amintită deseori. Mi-am dat cu adevărat seama de când am o fetiță, care acum are 8 ani și jumătate. Este important să îi acorzi atenție copilului, să fii lângă el chiar și atunci când n-ai timp și faci altceva! Orice e mai puțin important decât atenția asupra copilului, pentru că el are niște repere – părinții! Am un frate cu zece ani mai mare decât mine. Văd oameni ajunși la o anumită vârstă, frați, care se ceartă pe averi. Noi, nici când eram copii, nu puteam să concepem să ne certăm, să nu împărțim lucruri pe care le primeam. Nu exista să ascundem ceva unul de celălalt, dar asta vine tot de la educația pe care ne-au dat-o părinții.
Cum era situația financiară a familiei?
VIRGIL IANȚU: Era bună, dar nu cred că de acolo a plecat ideea aceasta, pentru că eu am întâlnit oameni simpli cu valori morale mult mai frumoase și mai curate decât atâția oameni cu posibilități financiare!
Te-ai gândit vreodată să te faci preot?
VIRGIL IANȚU: Nu. Niciodată. Nici tatăl meu nu se gândise să se facă preot. El era un tip foarte… avea o viață laică. Acasă nu era o atmosferă habotnică, ci relaxată, dar valorile erau foarte clare. Și acum mă alimentez din ceea ce am învățat în copilărie și în familie. Tatăl meu juca și fotbal, și rugby. Inițial, el a lucrat într-o întreprindere. Treaba cu preoția a venit mai târziu, dar o făcea cu toată credința și nouă ne insufla cu măsură din ceea ce credea el că trebuie să știm.
Când l-ai întâlnit prima dată pe Dumnezeu? Când a apărut această noțiune în viața ta?
VIRGIL IANȚU: Nu-mi dau seama de un moment anume, dar cred că L-am întâlnit mult mai devreme decât am realizat. Nu știu. Nu am discuții foarte dese pe subiectul acesta cu altcineva. Le am cu mine și cu Cel în cauză. De aceea nu îmi plac oamenii care se bat cu pumnii în piept când fac un gest frumos, când au o acțiune caritabilă. Eu înțeleg că acțiunile caritabile trebuie să atragă atenția asupra unor fenomene, pentru a se constitui în exemple, dar cred totuși că un gest de bine ar trebui să fie o chestiune intimă.
Am cântat în Corul Madrigal
Ai copilărit cu cheia de gât?
VIRGIL IANȚU: Nu, pentru că aveam foarte puțin timp să port cheia aia de gât. Eu, făcând vioară de la cinci ani și jumătate, am avut foarte puțin timp de joacă. De vioară m-am apropiat din întâmplare. La grădiniță am fost trecut din grupa mică în grupa mare, fără să trec prin cea mijlocie și atunci când a venit rândul colegilor mei să meargă la școală, eu trebuia să mai stau un an. Și atunci au zis ai mei să nu simt că mi se întâmplă ceva nedrept și au hotărât să mă ducă la un test. Am fost repartizat neoficial la Liceul de Muzică, mi-au dat un test, am stat la coadă cu toți copiii și, când am plecat de acolo, un domn a oprit-o pe mama. Acel domn i-a propus să facă cu mine vioara un an, până ajung la clasa I, cu condiția ca atunci să mă înscrie la clasa lui. Și cu acel profesor am terminat și liceul!
Mai știi să cânți la vioară? Ai vioară acasă?
VIRGIL IANȚU: Da, sigur. Din când în când mai iau vioara. Mă surprinde faptul că încă mai cânt foarte curat. Dar e greu, îmi obosește mâna, nu mai am aceeași tehnică.
Ai început cu vioara, ai ajuns la Liceul de Muzică din Timișoara, apoi la Academia de Muzică din București și… Grupul The 50’s.
VIRGIL IANȚU: Înainte de Grupul The 50’s, când eram în anul întâi de facultate s-a organizat un concurs la Corul Madrigal. Am fost tras de mânecă să mă duc la concurs. Eu nu îndrăzneam. Îl vedeam pe maestrul Marin Constantin pe hol și îi vedeam și pe cei din Corul Madrigal… pentru că repetau la Conservator. După niște teste multe și grele am ajuns să fiu membru în Corul Madrigal. Eram cel mai tânăr de acolo. Am muncit foarte mult, mi-a plăcut foarte tare ce am făcut acolo. La Madrigal cred că am atins apogeul profesional. Ce am trăit acolo, fie și la o simplă repetiție, nu poate să acopere absolut nimic din tot ce am făcut în viața mea la nivel de muzică. Acolo arta era dusă la un nivel greu de explicat. Întotdeauna am ascultat în jurul meu, am fost foarte docil și am progresat foarte tare atunci. Și ajunsesem, la un moment dat, în unele concerte, să am câte patru solo-uri, ceea ce nu-mi imaginasem până atunci. Am fost primit foarte bine de către colegii mei, iar Marin Constantin m-a iubit foarte tare.
Când s-a încheiat colaborarea?
VIRGIL IANȚU: După nouă ani. Maestrul Marin Constantin ajunsese la o vârstă la care repetițiile prea dese nu îi făceau bine. Deja repetițiile le făceau alți oameni, iar eu, avându-l pe maestrul Marin Constantin în minte și în suflet, am spus că e mai bine să rămân cu acești nouă ani foarte frumoși.
Cum a fost relația cu fetele în perioada aceea? Erai un tip interesant, cu ochii albaștri, cântai în Corul Madrigal…
VIRGIL IANȚU: Eu îmi vedeam de școală, în primul rând. Am venit în 1990 în București și… da, nu știu ce să zic… Eu nu am avut relații de lungă durată. Nu am avut relații stabile. Am avut o viață foarte faină și eram destul de mult plecat, ba în turnee, ba…
Prima iubire?
VIRGIL IANȚU: Nu am notat-o.
N-o fi fost, dacă nu ți-o amintești?
VIRGIL IANȚU: Ei… nu pot să o marchez clar. E greu! E greu de interpretat și cuvântul acesta!
De ce crezi că ai avut așa de târziu o relație oficială, stabilă?
VIRGIL IANȚU: Așa am lăsat să se întâmple. Am primit lucrurile în viață la timpul lor și n-am forțat niciodată. Nu mi-am propus neapărat să fac un lucru la un anumit moment. Și, oricum, nu-mi doream un copil, nu m-am gândit că o să am vreodată un copil, am zis că o să fiu întotdeauna singur și că e bine așa. Dar omul se mai schimbă și întâmplările din viața lui îl mai schimbă. Și sunt fericit că am o fetiță super tare!
Colaborarea cu Madrigalul îți oferea îndeajuns de mulți bani cât să poți să trăiești din muzică?
VIRGIL IANȚU: Trăiam… la un anumit nivel. Strângeam din turnee, când câștigam mărci și dolari. Dar nu era o viață roz, adică salariul era destul de mic. Dar, oricum, eram plătiți mai bine decât alte formații din perioada aceea, condițiile de turneu erau cu totul speciale.
Cum ai ajuns în Grupul The 50’s?
VIRGIL IANȚU: Trupa asta a lui Ștefan (n.r. – Ștefan Bănică Jr.) s-a format la masă. Ne-am cunoscut la petreceri, am început să cântăm împreună și i-a venit ideea lui Ștefan să facă o formație din care, în primă fază, eu n-am făcut parte pentru că nu îmi permitea Madrigalul. Adică Marin Constantin nu accepta colaborări. Așa a fost o vreme, până când am avut niște discuții cu maestrul Marin Constantin și, până la urmă, a acceptat, văzând că nu îmi afectează nici programul și nici glasul. Pe la sfârșitul lui 1995 am intrat în The 50’s. Și acolo am avut un ciclu de nouă ani.
Cum era relația cu admiratoarele? Erați, cum se spune, o gașcă de băieți mișto.
VIRGIL IANȚU: Era fain. Turneele erau faine, ne distram…
Ușor golănași?
VIRGIL IANȚU: Nu. Eu nu! Nu știu de ceilalți, nu pot să-mi dau cu părerea. A fost o perioadă faină, în care toți am experimentat ce înseamnă viața de turneu, deși fiecare știa asta, din povești separate. Mai aveam doi colegi care erau din Corul Preludiu, al lui Voicu Enăchescu. Eu mă învățasem de la Madrigal cu o rigoare extraordinară. Și dacă erau 40 de grade afară, în nu știu ce țară, nu aveai voie să faci baie în mare sau în ocean. Eu, de atunci, aproape zilnic dorm după-amiază. Mi-am format un reflex și e foarte sănătos, mai ales pentru glas. Partea cu turneele cu băieții… acolo ne eliberam cumva, eram mai relaxați și ne distram. Avem amintiri…
Stăteam încă în gazdă, mergeam cu metroul și vedeam la oameni ziare cu reclama cu fața mea pe toată pagina. Mă gândeam în ce m-am băgat!
Cum a apărut televiziunea în viața ta?
VIRGIL IANȚU: Întâmplător, ca toate celelalte lucruri. Am fost, tot așa, tras de mânecă. Povestea a pornit de la o petrecere a unui amic de-al meu, Laurențiu Niculescu îl cheamă. El a fost în Școala Vedetelor, acum face partea de regie muzicală la tot felul de emisiuni. Era ziua lui. Noi am cântat la un moment dat la Festivalul Mamaia o piesă de-a lui Petru Mărgineanu, la Creație, cu băieții din Grupul The 50’s și cu el și ne-am apropiat. Și ne-a invitat la el, de ziua lui. Stăteam destul de aproape – el stătea la o iubită de-a lui aproape de locul în care eu stăteam în gazdă. Și nu aveam bani să îi iau cadou. Și am insistat că nu vin. Mă tot suna, mă tot chema… Și m-am împrumutat de la gazda la care stăteam. M-am dus la gazdă, la etajul doi și m-am împrumutat cu o sumă mică. I-am luat o sticlă de șampanie, nici nu mai știu… o prostie, îți dai seama. Și la petrecere era cineva din echipa de producție a emisiunii „Vrei să fii miliardar?”. Ne-am distrat toată seara și a doua zi m-a sunat Laurențiu și mi-a spus că o să merg la un casting. I-am spus să mă lase în pace, că nu-mi trebuie televiziune. Dar am cedat insistențelor. Mi-au spus să merg doar să stăm de vorbă. Dar, când am ajuns, m-au băgat direct la probe cu camera, mi-au dat niște texte de citit și am mai avut după aceea încă o probă că erau treizeci și ceva de candidați și am rămas doi și, până la urmă, m-au ales pe mine. În momentul acela a început coșmarul – îți dai seama, aveam pe umeri o povară încât nu dormeam nopțile gândindu-mă la ce o să mă fac.
Coșmarul sau cel mai frumos vis?
VIRGIL IANȚU: A devenit vis frumos în timp. Dar până să intru în prima emisiune a fost ceva cumplit. Pentru că nu știam dacă pot să fac asta!
Vorbim de emisiunea „Vrei să fii miliardar?” – atunci, „Vrei să fii milionar?”- acum.
VIRGIL IANȚU: Da. Și acum când prezint îmi vine să spun… miliardar.
Formatul era un fenomen, nu-ți permiteai să greșești.
VIRGIL IANȚU: Era o responsabilitate enormă. S-au investit atâția bani… Stăteam încă în gazdă, mergeam cu metroul și vedeam la oameni ziare cu reclama cu fața mea pe toată pagina. Mă gândeam în ce m-am băgat! Mă gândeam „îți dai seama câți bani au băgat oamenii ăștia, ce fac dacă îs prost?! Dacă nu pot să scot două vorbe?!”. Eu nu începusem încă. Am făcut pregătire și cu un finlandez foarte fain care implementa prin lume formatul. A fost mult de muncă: lecții de dicție, atitudine, improvizație. Aveam o mică pregătire pentru că lucrasem la radio, dar acum era cu totul altceva. Și m-am bucurat că am avut oameni în jurul meu care m-au pregătit pentru asta, pentru că îmi dau seama cât de important a fost și încă simt că învăț din experiența acestei emisiuni!
Cât de grea e eticheta acestui format? Pe stradă oamenii spun că ești… cel de la „Vrei să fii milionar?”…
VIRGIL IANȚU: M-am gândit de multe ori la asta. În toamna anului trecut am refuzat să mai fac emisiunea aceasta la un alt post tv pentru că am spus că sunt formate noi și am propus să nu rămânem ancorați în „Vrei să fii milionar?”… Deci am refuzat. Bine că am refuzat acel post. După care a venit schimbarea asta de la Prima tv, în care au revenit oamenii importanți cu care am și început în 2000 și m-au chemat să facem Milionarul. Le-am propus și lor să facem altceva, le-am spus că vin cu drag, dar să facem altceva. Dar au făcut studii și a ieșit foarte bine formatul, ca brand. Se duce greu eticheta, dar e o etichetă faină, adică nu-mi pare rău. Deși am făcut zece formate diferite, „Copiii spun lucruri trăsnite” și „Vrei să fii milionar?” au rămas etichete.
A mai încercat cineva să facă emisiunea cu copiii. Ai văzut varianta cu altcineva în rolul prezentatorului?
VIRGIL IANȚU: Am văzut la un moment dat cinci minute, n-am putut să mă uit mai mult pentru că eu tocmai în perioada respectivă voiam să iau licența emisiunii și mi-a luat-o cineva înainte, deși promisiunea mi-era făcută din America și m-a deranjat foarte tare atunci! Dar e foarte greu pentru oricine ar veni după o perioadă de 10-12 ani în care un om a făcut un format. E foarte greu pentru cel care vine, indiferent de cât de bun ar fi… Mereu va exista comparația.
Dacă sunt singur, sunt foarte timid în public
Televiziunea ți-a adus bani cât să nu mai stai în chirie?
VIRGIL IANȚU: Da. Mulțumesc lui Dumnezeu, duc o viață foarte ok.
De miliardar în lei vechi sau milionar în lei noi?
VIRGIL IANȚU: Ei, nu intrăm în detalii acum!
Formatul emisiunii „Vrei să fii milionar?” te-a prezentat publicului ca fiind un tip scorțos, sigur pe el, poate îngâmfat ar spune unii. Ești, de fapt, timid și vrei să ascunzi asta?
VIRGIL IANȚU: Dar eu nu am atitudinea asta! La emisiune nu sunt nici scorțos, nici îngâmfat, nici arogant. Nu știu de ce se întâmplă chestia asta.
Poate pentru că ești mereu la costum, mereu impecabil, atent la detalii…
VIRGIL IANȚU: S-a format mitul acesta. Mie îmi place să umblu sport, îmi place să mă îmbrac relaxat. Se întâmplă să fiu catalogat așa în public. Dacă sunt singur, sunt foarte timid în public, stau în colțul meu și caut ceva cunoscut să mă agăț… Dar dacă sunt cu cineva sunt foarte în regulă. Poate că lumea se așteaptă să interacționezi că ești cel cunoscut…
Când ți-au spus părinții tăi că sunt mândri de tine? Când te-au văzut la televizor?
VIRGIL IANȚU: Nu. Erau mândri din școală, aveam foarte multe apariții pe scenă ca elev, de foarte mic. Veneau la audiții, la recitaluri, la concerte.
Trăiesc amândoi?
VIRGIL IANȚU: Nu. Tata nu mai trăiește din 1995.
Deci, nu a văzut cum ai evoluat. Nu a văzut emisiunea „Vrei să fii milionar?”.
VIRGIL IANȚU: Nu. M-a văzut cu Madrigalul și pentru el a fost așa, ceva special…
O auzi pe mama spunând, acolo unde locuiește, „băiatul meu e la televizor”…
VIRGIL IANȚU: Da, îți dai seama, se uită și în ghidurile tv să vadă dacă e poza mea în dreptul emisiunii… E fericită.
„Tati e timid și te cer eu în locul lui…”
„Miliardarul” ți-a mai adus ceva – marea dragoste. Roxana ți-a fost producător…
VIRGIL IANȚU: Da. Noi eram și foarte buni prieteni și colegi. Ieșeam în gașcă, povesteam absolut orice și mă cunoștea foarte bine. De aceea mă și acceptă așa.
Vă știți de atunci, din 2000?
VIRGIL IANȚU: Da.
Ce e greu de acceptat la tine?
VIRGIL IANȚU: Nu știu…trebuie întrebată ea. Nu sunt totuși un tip dificil…
De când sunteți împreună?
VIRGIL IANȚU: De prin 2002. Doi ani am fost simpli colegi. În cei doi ani a reușit să știe exact cum sunt.
Cine a făcut primul pas pentru relația voastră?
VIRGIL IANȚU: Chiar nu știu. S-a întâmplat atât de firesc, fără nicio apăsare, fără nicio încărcătură maximă. Ne-am trezit așa… și avem o fetiță de 8 ani și jumătate.
E cea mai importantă femeie din viața ta?
VIRGIL IANȚU: Jasmina, da, fetița mea. (Râde)
Și Roxana?
VIRGIL IANȚU: Da, absolut! Normal.
Din câte știu, nu ești căsătorit.
VIRGIL IANȚU: Nu.
De ce? Vei face pasul acesta? Te sperie?
VIRGIL IANȚU: Nu știu…
Ea ce părere are?
VIRGIL IANȚU: Acest subiect este și închis și deschis…ea a fost cerută, a acceptat…
Cum ai cerut-o de soție?
VIRGIL IANȚU: E frumoasă povestea. La maternitate, când s-a născut Jasmina și i-a adus-o asistenta să o vadă, copilul avea la mână un bilet pe care scria: „Tati e timid și te cer eu în locul lui…”
Și răspunsul?
VIRGIL IANȚU: Da, imediat. Și așa a rămas și mai râdem că ne mai întreabă mamele noastre ce avem de gând… Mi-e și groază de tot tămbălăul acela, cu nunta, cu mese, cu aranjamente… lumea nu e mulțumită… Las-o așa cum e!
Jasmina ți-a schimbat viața? Te-a responsabilizat? Ce înseamnă să fii tată de fată?
VIRGIL IANȚU: Da, un copil te adună un pic mai lângă casă și te așază cu picioarele pe pământ și e bine așa! Îți dă un sens! Din momentul în care am aflat că o să se nască, brusc mi s-au conturat toate în cap și am găsit sens fiecărui lucru pe care îl fac.
Cum i-ai ales numele?
VIRGIL IANȚU: Nu l-am ales eu. Mama ei a visat, când era mică, că o să aibă o fetiță care o să se nască de ziua ei și pe care o să se cheme Jasmina. La doctor calculul i-a dat ziua exactă, ziua ei de naștere…
Cum e relația cu fetița ta acum?
VIRGIL IANȚU: Este foarte faină. Sunt foarte relaxat cu ea și mă joc foarte mult. Suntem foarte buni prieteni. Ea știe unde este limita aceea. Este un copil foarte bun. Am lucrat la acest lucru amândoi, de când era foarte mică. Alți părinți nu înțeleg acest lucru… și spun că o să facă ce trebuie atunci când o să crească. De când avea câteva luni… nu era legănată dacă plângea, pe la doi ani când copilul se dă cu fundul de pământ că vrea nu știu ce, era pedepsită. La doi ani era pedepsită două minute la ea în cameră… așa am ținut-o și a dat roade. Chiar este un copil foarte bun. Își permite cu mine ceea ce nu-și permite cu prietenii ei, cu anumite limite. Este respectuoasă chiar dacă suntem foarte buni prieteni!
Vă mai doriți copii?
VIRGIL IANȚU: Nu, deocamdată. Sunt atât de concentrat asupra ei, încât nu simt acest lucru. Aș accepta bineînțeles și probabil m-aș bucura, dar deocamdată nu accept o altă prezență în afara ei.
La școală îi este greu să fie fiica ta? La ședințele cu părinții…?
VIRGIL IANȚU: Nu am prea fost la ședințele cu părinții. Nu e greu. Întotdeauna am încercat să nu aibă atitudinea asta, că e fata nu știu cui. Tot timpul îi explicăm să nu povestească ceea ce alți copii nu pot… că a fost în Thailanda… îi explicăm pentru ca să nu fie răsfățată. Nu îmi plac copiii răsfățați.
Este la o școală de stat?
VIRGIL IANȚU: Da.
Iar numele din catalog este Gătăianțu?
VIRGIL IANȚU: Da, Ianțu este o poreclă a mea. A plecat de la cei de la marketing, de la Prima, care au spus că nu o să rețină nimeni numele meu. Și le-am dat varianta cu Ianțu. Numele meu este Gătăianțu, numele tatălui meu. Prietenii mă știu de Gătăianțu, unii îmi spun Gătă.
Conduci?
VIRGIL IANȚU: Nu, nu am avut carnet de conducere niciodată.
De ce? Nu-ți plac mașinile?
VIRGIL IANȚU: Nu că nu-mi place, am mașină, am un șofer angajat. Nu m-a atras. Am încercat să fac școala, dar nu am finalizat. Nu-mi imaginez viața cu carnet de conducere.
Fumezi?
VIRGIL IANȚU: Nu.
Ce vicii ai?
VIRGIL IANȚU: Nu am vicii. Am plăceri mai vinovate sau mai puțin vinovate. Îmi place să stau mult cu prietenii, nu-mi place să merg neapărat la restaurant. Îmi place să am seri, ori la mine, ori la prieteni, să stau de povești. Îmi place mult vinul roșu bun și am avut ocazia să învăț ce înseamnă un vin bun. Recunosc că îmi place și whisky-ul.
Nu am cum să mă despart de muzică
Te-ai apropiat din nou de muzică, cu un proiect inedit. Ce dorești să demonstrezi?
VIRGIL IANȚU: Nu vreau să demonstrez nimic. Nu e un lucru pe care îl fac să demonstrez ceva. E o bucurie pe care mi-o fac mie și pe care trebuie să o fac și altora, celor care iubesc muzica românească, celor care cred în ea. Trebuie acordată atenție muzicii românești mai vechi și mai noi. Nu cred în chestia asta că numai muzica veche era bună. Cred că există muzică bună și nouă, dovadă este repertoriul de pe disc și din concerte. Am mai multe piese reorchestrate și din cele de după 1990 până în 2013. Respect tot ce este de valoare în muzică și de aici a și plecat ideea proiectului. Am trecut-o printr-un filtru personal și cu ajutorul lui George Nansis pentru album și al lui Sebastian Burneci pentru reorchestrarea celorlalte piese din concert. Am făcut împreună un lucru minunat. Eu sunt foarte mândru de acest album.
Muzica ți-a rămas atunci când televiziunea te-a trădat?
VIRGIL IANȚU: Da, muzica a rămas mereu. Televiziunea nu m-a trădat. Eu am decis. Nu văd de ce aș face televiziune oricând, chiar și pentru bani mulți sau mai puțini… Nu aș putea, fizic, să fac un lucru care nu mă reprezintă. Muzica rămâne, mai ales când faci acest lucru de mic, nu ai cum să te desparți de ea. Am mai avut colaborări, mai mici, mai mari, aranjamente vocale, pentru piese de teatru… Nu am cum să mă despart de muzică.
Pentru cine ai fi în stare să spui „clipă ești așa de frumoasă, oprește-te!”, pentru cine ai opri timpul?
VIRGIL IANȚU: Pentru cine aș opri timpul?! Pentru fetița mea, pentru familia mea aș opri timpul. În momentul când vine ea să mă ia în brațe să mă pupe… este cel mai frumos moment pe care îl poate trăi un tată.
Ce ai vrea să spună copilul tău peste 10 ani despre tine, atunci când se va întâlni cu gașca?
VIRGIL IANȚU: „Pot să-l iau și pe tati cu noi?”. Aș vrea să rămânem la fel de prieteni. Este clar că se va mai depărta un pic de mine, sper că nu prea tare. Am un prieten cu o fiică de 20 și ceva de ani și se înțeleg foarte fain, ies împreună. Este un exemplu pentru mine. Mi-aș dori să rămână relația asta cu fiică-mea.
Cum acceptă un părinte faptul că-i crește copilul, că ușor-ușor nu-i mai încape în brațe?
VIRGIL IANȚU: Ei!… Când vezi că e tot mai mare și faci un calcul că mai ai foarte puțin timp… și acum, nu o mai pot ridica așa cum aș vrea eu… ai așa o nostalgie în suflet. Dar tot nu simt nevoia să o iau de la capăt cu un alt copil. Clar, mi-e dor de momentele când era mică!…
Care a fost cea mai tristă experiență din viața ta?
VIRGIL IANȚU: Atunci când mi-am pierdut tatăl. În rest, nu am avut evenimente triste în viața mea. M-a ferit Dumnezeu.
Ți-e frică de trecerea timpului, de neprevăzutul vieții?
VIRGIL IANȚU: Nu. Mă simt tot mai bine, cum trece timpul, mie îmi place tot mai mult. Am făcut 43 de ani și am rămas cu mintea undeva pe la 28, 29 de ani. Mi-e foarte bine și îmi place când trece timpul.
Este important pragul de 40 de ani?
VIRGIL IANȚU: Eu nu l-am simțit. Sper să nu fiu privit ca un om din acela sobru…sunt încă băiat, în mintea mea.
Ce pasiuni ai? Pe ce cheltuiești banii? În ce investești?
VIRGIL IANȚU: Am investit de-a lungul timpului în casa în care stau. În rest… în vinuri bune, călătorii, acolo cred că am cheltuit cei mai mulți bani.
Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai din vremea în care stăteai cu chirie? Poate gândul că într-o zi vei avea o casă a ta?
VIRGIL IANȚU: O, câte amintiri am! Stăteam undeva pe la Diham, în Titan, și veneam de la Unirii, de la niște repetiții pe Călărași cu tramvaiul și mă uitam și admiram blocurile și mă gândeam ce bine ar fi fost să am apartament acolo. Mă gândeam cât o să mai stau în chirie. Primul meu apartament s-a nimerit să fie pe Călărași, înspre Muncii, în anul 2000.
Dacă ai câștiga premiul cel mare de la „Vrei să fii milionar?”, ce-ai face cu banii?
VIRGIL IANȚU: I-aș pune de-o parte pentru fiică-mea, dar nu i-aș spune. Vreau să învețe și să muncească pentru fiecare lucru.
Îți urmează pasiunea pentru muzică, pentru televiziune?
VIRGIL IANȚU: Are doar 8 ani și jumătate. Are ureche foarte bună, cântă și dansează toată ziua, dar a încercat varianta cu pianul și la un moment dat a zis că nu mai poate, că are și lecții multe. Am spus că o sun pe doamna profesoară și îi spun că din acel moment nu mai face pian, dar trebuie să știe că totul se face cu muncă. Știam că i-ar plăcea să cânte la pian și i-am spus că nu are cum, dacă nu muncește, dacă nu depune efort.
Care este cea mai importantă lecție de viață pe care ai învățat-o tu de la fiica ta?
VIRGIL IANȚU: De la ea și de la copii, în general, am învățat că nimic nu trebuie să fie mai important decât copilul tău și omul de lângă tine. Oamenii sunt cei mai importanți! Concepeam câte un text la calculator pentru site-ul meu și Jasmina mă chema să-mi arate ceva și eu îi spuneam să mă lase puțin să termin ce am de făcut. Acum nu aș mai face așa, aș lăsa-o încolo de idee și i-aș acorda copilului atenția atunci când o cere. Am participat la o campanie „Telefonul copilului”, pentru copiii care aveau probleme acasă. Un copil a sunat și a spus că a scris o compunere și că ar vrea să o citească cuiva pentru că părinții lui nu au timp să-l asculte. Foarte trist! De fiecare dată mă gândesc le ce simțea copilul acela când a avut pornirea să sune pentru că nu avea cine să-l asculte.
Jasmina este un copil fericit. Ce înseamnă, însă, fericirea pentru tine?
VIRGIL IANȚU: Pentru mine fericirea înseamnă liniște. Mă gândesc destul de des, de câteva ori pe zi, că ar trebui să ne bucurăm când suntem sănătoși, să ne bucurăm de tot ce e în jurul nostru, sunt minuni în jurul nostru. Eu sunt foarte atent la astfel de lucruri, mai ales în ultimul timp. Mă bucur de normalitate, de liniște.
Poți să mai treci pe stradă fără să fii recunoscut?
VIRGIL IANȚU: Nu, dar nu mă deranjează, ci îmi face plăcere. Când sunt singur, din timiditate, îmi pun șapca. Ar fi mai trist să vezi că te uită lumea!
Care este principala ta calitate?
VIRGIL IANȚU: Onestitatea.
Dacă ai putea da timpul înapoi până într-un moment din viața ta, ce ai schimba?
VIRGIL IANȚU: În afară de un lucru pe care nu am cum să-l schimb pentru că așa e lăsat, pierderea tatălui, nu aș schimba nimic din ce am făcut. M-a ferit Dumnezeu, nu am avut niciodată probleme!
Ce le-ai spune oamenilor despre tine, astfel încât să te descopere într-o altă lumină, ceva ce nu ai avut posibilitatea până acum să transmiți?
VIRGIL IANȚU: Uneori sunt infantil, îmi place să mă joc foarte mult. Cu prietenii… încă ne mai dăm bobârnace peste urechi.
