Lovitura de pedeapsă. Fault în careul de 11 iluzii – de Simona Catrina

de

Mi-am dat seama că-l iubesc la nebunie în ziua în care am petrecut împreună, ochi în ochi și inimă-n inimă, patru ore de vis în magazinul de piese auto. De dragul lui, am pipăit relieful misterios al cauciucurilor expuse, am sortat fascinată trusele de șurubelnițe descrescătoare, am slobozit opinii despre aromele mele preferate de brăduți de mașină – avånd mare grijă să nu le contrazic pe-ale lui. Luată de valul auto-moto, l-am întrebat cu glas mătăsos, de femeie îndrăgostită: „Motorul tău are trei cilindri, nu?”. Nicicånd nu l-am văzut mai amăråt. M-a privit cu ochi umezi, de căprioară rănită, și mi-a spus: „Să nu te mai audă cineva… Numai Trabantul are trei cilindri… Eu am șase…”. M-am îndrăgostit de vocea lui, de cilindrii lui, de priceperea lui virilă de a sorta huse, aspiratoare de mașină, etili și metili și tolueni de curățat covorașele de la picioare. Mi-a propus apoi să mergem la electrice, să-și cumpere alternator. Iar mie mi s-au înmuiat ligamentele de emoție. Făceam deja parte din viața lui: mă lua cu el să scotocim împreună în lada cu prelungitoare.

 

Incredibilă ratare, stimați visători…

 

Am urmărit campionatul mondial de fotbal cap-coadă, împreună cu el, neîndrăznind să sparg semințe – așa cum mi-ar fi dictat răgetul galeriei și plictisul strict secret – pentru că el nu spărgea și mă temeam că meschinul meu crănțănit i-ar fi maculat bucuria degajării la centru.

A fost plecat în delegație și, în acest timp, i-am promis că notez meciurile pe un caiețel, scorurile, clasamentul, golurile și punctele din grupe. Într-o zi, am uitat de partidă și tocmai atunci m-a sunat, a vrut să știe ce-a făcut Italia. Mă făceam că nu aud bine, alo, alo, timp în care mitraliam cu o månă pe Google.

N-am îndrăznit să spun că uitasem de acest moment crucial din viața noastră, fiindcă ar fi avut și el motiv să uite, în viitor, de ziua mea sau de ziua când ne-am cunoscut. Că atâta mă rugase și el, să văd ce face Italia. Nu s-ar fi supărat pe mine, însă scopul meu nu se limita la liniștea cuplului. Ideea era să înțeleagă el cât suntem noi de potriviți și ce microbistă fermecătoare sunt eu.

Și chiar la finala campionatului, cånd mă uitam la arbitrul crăcănat și realizam cât de îndrăgostită pot să fiu dacă am ajuns să aștept cornerele cu sufletul la gură, mi-am adus aminte de Iozefina.

Nu de Iozefina lui Napoleon, ci de Iozefina lui Andu, un tip care-și făcuse toată facultatea ajutat și înscripețit de femeia care-l iubea așa de îndârjită, încât nu se apuca de referatele ei până nu i le termina pe-ale lui. El a terminat școala printre primii din an, de nu știa nici pe ce lume era, iar ea a nădăjduit că nopțile grele de desen tehnic și calcule infernale, cu acoladă și matrice, aveau să-și arate răsplata, în sfârșit. S-au logodit în iulie, după lucrarea de diplomă, la o beție. În decembrie, a venit Revoluția și Andu i-a spus că, date fiind noile realități socio-culturale, el nu se mai însoară.

Cred că nu întâmplător viața mi-a catapultat-o în minte pe Iozefina, după atâția ani. A rămas, în amintirile mele, prototipul de femeie care nu și-a oferit ei nimic, a umblat ani de zile cu bucurii peticite, ca să aibă el, Andu, un destin fără cusur. Toată facultatea i-a gătit cu sos, pe reșou, l-a păstrat spălat, apretat, călcat. I-a oferit și modestele, dar curatele și ospitalierele ei servicii sexuale, a luat fiecare sacrificiu ca pe o investiție în iubirea lor.

Iozefina a fost, asemeni tuturor, o ființă căreia revoluția i-a schimbat viața. Doar că virajul s-a produs în sens invers. Și azi mai stă în Târgoviștea ei natală (culmea ironiei) și-l regretă patologic pe Ceaușescu.

 

Despre cât de nostime pot fi aceste râme

 

La fluierul final al campionatului de fotbal, când zăpăciții ăia bălăngăneau cupa și răcneau pe gazon, nu eram sigură cine câștigase, dar eram sigură că, la ea, la Târgoviște, și Iozefina ofta în aceeași poziție ca și mine. Pentru că vocația ei de cârjă vie e dospită genetic, nu e tratabilă. Sunt absolut convinsă că un surogat de Andu s-a lăbărțat ca o iederă pe destinul ei, între timp.

Viața femeii vulnerabile e un campionat al concesiei. Trăim pentru grupe, șaisprezecimi, FIFA, formula 1, cârlige de undiță, bere rece, filme cu lunetiști în Vietnam.

Vreți un test de personalitate, vreți să știți cât de îndrăgostite sunteți? Dacă știți cum probează un bărbat nivelul uleiului la mașină, înseamnă că deja nu mai puteți trăi fără el. Eu pot să vă furnizez aceste detalii oricând, m-am uitat la testul uleiului ca la prima clonare umană. A băgat sârmulița-n rezervor, a scos-o cu dramatică încruntare, a șters-o hamletian cu o cârpă special amenajată, apoi a repetat operațiunea până când am simțit că viața mea fără acest bărbat nu mai are sens.

O prietenă m-a anunțat că se mărită cu un tip pe care, până cu patru zile-n urmă, nu știa dacă-l iubește. Dar după ce el i-a cerut o râmă s-o pună-n cârlig și ea i-a dat, femeia a înțeles că acela și nu altul era bărbatul vieții ei. Pentru că, până în acel moment sublim, dacă vedea o râmă, pungea fața, strângea ochii și intra în moarte clinică.

Au trecut de-atunci niște ani buni, în care ea a practicat diferite ritualuri conjugale: a păzit instalatori, fiindcă el era ocupat și n-avea timp să stea după fundul lor – textual. A făcut sex numai când avea el acea stare propice – fizică, dar mai ales intrinsecă. S-a nutrit numai cu rădăcinoase crude și pește fiert, fiindcă el, cu ochiul căscat în televizor, a constatat odată că gimnastele sunt cam grase – știut fiind faptul că nici o gimnastă din lot n-are mai mult de 38 de kile. Iar ea a priceput aluzia și-a trecut la dieta cu mâncăruri care conțin orice în afară de mâncăruri.

Noi când iubim avem mințile zdrențe. Ne împachetăm viața și-o trecem pe raftul de sus, la hainele de iarnă. Băgăm naftalină-n ea și legăm punga la gură. În locul pasiunilor și-al visurilor noastre, depozităm noile apucături, false plăceri pe care le cultivăm imbecilizant, pentru ca ei, aleșii paranoicei noastre imagini despre soartă, să ne vrea, să ne ceară, să ne păstreze. Nu mai contează ce ne place și după ce ne-a lăsat gura apă cândva. Cărțile proaste sunt scrise pentru proști, noi trebuie să învățăm doar din cărțile bune – care se termină prost, că de-aia sunt bune.

 

Ne place la nebunie să nu ne placă nimic

 

Iluziile se întăresc și crapă, ca plastilina pe care-o uitam la soare și bâzâiam să-mi ia alta. În locul puzderiei de scenarii dulcege, adoptăm o infinitate de planuri B. Dacă iubim un tip, tot ce-i place lui devine prioritate pe agenda noastră. Peste tot sunt tăieturi cu pixul, dorințele noastre sunt cărcălite și deasupra se buclează concludent dorințele lor.

Femeia vrea să placă deșucheat de urgent, să creeze dependență. Iar ea știe că sexul, inteligența sau succesul personal sunt doar atribute accidentale, care pot determina un bărbat să te dezbrace, dar nu să te și îmbrace – mai ales în alb.

Dacă un bărbat te înșală atunci când nu-i dai ce vrea, este pentru că știe să ceară. Știe să amenințe indirect, fie și mut ca un calcan, fie și îmbrăcându-se dubios de curat într-o zi. E suficient să-l vezi zâmbind singur, după ce și-a dat cu parfum pe ceafă, că ziua ta e spartă.

Mi-e ciudă că ei reușesc să ne șantajeze, fără a avea aerul că efectuează vreo nesimțire, iar noi renunțăm la aproape tot ce ne place pentru ca bărbații să nu ne creadă incompatibile cu ei, să nu constate vreo găurică suspectă în țesătura mătăsoasă a concepției lor despre lume și viață.

Dacă ar fi să ne purtăm și unii, și ceilalți așa cum ne vine, am fi o planetă de gay, unde industria eprubetelor ar fi mai tare decât cea petrolieră. Printr-un paradox al cărui farmec suspect încă nu mi-a ajuns până-n urechea internă, ci încă mă mai gâdilă neplăcut prin zgârciul pavilionului, suntem două sexe care nu au nimic în comun. Și-atunci, natura a rânjit sardonic: ne-a delegat pe noi, proastele, să renunțăm la plăcerile moștenite ereditar, răsădite în propriul genom-kamikadze, pentru a ne înrola în bucurii contrafăcute, artificiale, simulate impecabil.

Pe nimeni n-am invidiat mai tare decât pe o colegă pe care, într-o joi seara, am văzut-o la mall. Eu tocmai mă abandonasem în nemaipomenita plăcere de a cerceta, alături de iubitul meu, care e cel mai bun adaptor de volți. Iar ea treiera sutiene și bărbac-su o urma spășit, o aștepta și-o încuraja să petreacă oricât de mult timp vrea ea la chiloțăria de lux.

N-am știut dacă să extrag din asta plăcuta concluzie că miracolele există sau să admit că, de cele mai multe ori, adorăm să fim nefericite.

 

Susține Campania Alături de Simona Catrina!

  • Credit: Getty Images
  • Title: 200502559-005

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *