Simona Catrina – Am mintit de cand ma stiu cerul verii straveziu

de

Tolerez boiereste marlaniile unora, pentru ca am si eu destule scame – am citit intr-un almanah ca nimeni nu-i perfect, deci am o scuza stiintifica. Mananc mult, pentru ca e singura mea placere care nu depinde de banii cuiva sau erectia altcuiva. N-o iubeste pe fonfaita asta, nu e pentru el, are maini cu vene, laba gastii in privirea ei paradoxal de vaca si scrie „nostrii“ si „albastrii“, asa ca intr-o zi el o sa-si traga pumni in capul lui cel prost. De altfel, daca ramaneam cu primul meu iubit, eram desteapta, acum am fi fost o familie bine chituita, cu circa doi copii.

Arhiva de minciuni

Apropo, n-am facut niciodata copii fiindca n-au vrut tatii aferenti – ce-i drept, o parte din ei n-au vrut numai fiindca nu le-au dat voie nevestele lor.
Fostii mei iubiti erau grozavi (in afara de vreo doi, care au fost mizerabili, in fine), am facut o prostie colosala ca m-am rupt de ei, azi as fi fost o doamna, nu doar o amarita de femeie libera si puternica.
In general, trag de timp si de nervi intr-o relatie, fiindca in ziua de azi e foarte greu sa gasesti un dobitoc mai bun.
Nu plec din casa celui care inca nu stie daca ma vrea sau nu, pentru ca oricum singura e mai rau, mai ales daca rasare coama vreunui soarece din gaurica.
Il sun pe fostul meu amant doar pentru ca am treaba cu el, nu pentru ca mi-ar mai tremura vreun zgirci de dorul mutrelor lui sau, Doamne fereste, de pofta vreunei nopti de amor in care se incinge patul ca tigaia sub ochiuri.
Il iert daca e sa ma implore vreodata, fiindca stiu ca-i pare asa de rau, de-i vine sa-si infiga un tirbuson in pupila, am macar satisfactia ca el stie ca a gresit si i s-a prajit inima suficient in untura regretelor.
Vreau sa ramin prietena cu el, orice-ar fi, pentru ca n-are rost sa tin dusmanie, o prietenie e ceva minunat, cu conditia sa facem si sex din cind in cind.

(Ati urmarit selectiuni din arhiva mea personala de minciuni, departamentul „daca doriti sa revedeti“, tertipuri pe care mi le injectez zilnic in teasta).

Detectorul de minuni

Acum citiva ani, o zi de-a mea ca oricare s-a transformat, pina-n amurg, in revelatia unei fascinante imbecilitati. Atunci am inteles citi roni face demnitatea mea de vrabie cu mot moale.
Daca in loc de ceas as purta un detector de minciuni, isteria zigzagurilor lui nervoase mi-ar face arsuri pe pielicica incheieturii.
Sa rememoram. Dupa ce-am infulecat artistic un prinz de 1200 de calorii – numai si numai fiindca am avut o zi proasta si ma scosese toata lumea din catarea mintii – l-am sunat pe fostul protagonist al plinsului meu din dragoste, sa-l intreb daca poate sa-mi dea si mie numarul de telefon al notaritei lui, ca am de facut o procura. Aveam pe dracu. Voiam sa-l zgindar un pic, sa vad ce toana mai are, cum face cind ma aude, sa ghicesc din scirtiitul laringelui sau daca noua amanta l-a adus deja in pragul nebuniei sau mai are putin de lucrat la asta. El a fost politicos cu mine, in primul rind ca mi-a raspuns la telefon. Iar eu am tras imediat concluzia ca actuala lui concubina il plictiseste si-l determina, prin gesturile si cotcodacelile ei ponosite, sa dezvolte nostalgii usturatoare legate de relatia mea cu el. Dupa ce el a strangulat galant convorbirea noastra, dar numai si numai fiindca l-a sunat cineva pe alta linie, delirul meu a continuat. Si, poate si pentru ca la final el imi spusese „mai vorbim“ si m-a topit, am plasmuit in minte tot filmul superb al ciondanelilor lui cu actuala lui timpita, precum si o viitoare impacare a mea cu el, in care se arata ca, desi eu accept aceasta cirpeala de compromis, ii pun lui un castron de conditii si devin instantaneu factor dominator in cuplu.
M-am trezit din acest puseu de temperatura o luna mai tirziu, cind el s-a insurat cu cutarica lui, iar eu, zguduita de socuri metafizice, n-am mai inteles nimic, fiindca doar cu trei zile inainte, cind il sunasem ca sa-i spun ca la mall exista niste reduceri mari la blugi si ca poate-l intereseaza, a fost deosebit de cald si apropiat cu mine, imi zisese „saru’mina“ si la final ma blagoslovise iarasi cu minunatul „mai vorbim“.

Vis fals si uz de vis fals   

Nu mai am incredere in mine, m-am mintit de prea multe ori. De cite ori vreun gind deschide discutia, bag nasul in ziar, ma fac ca nu-l aud. Incerc citeodata, prin viclenie, sa ma conving ca iertarea e un sentiment crestinesc, decupat din Biblie cred, si sint datoare moral sa rabd orice magnitudine a unui pocinog amoros. Ca femeia e facuta sa indure, inca de pe vremea cind sefele, masina de spalat si anestezia epidurala nu se inventasera. Ca, daca nu treci peste tradarile barbatului tau, locurile din Rai sint doar cu plata, nu la liber. Si sponsori pentru fericirea vesnica n-am gasit, n-am priceperi in marketingul de serotonina, abia daca am dibuit solutii pentru cite-o veselie provizorie (mai degraba stimulata de un whiskey bun decit de vreun extaz in carne si oase).
Ce mi-as mai putea spune ca sa am ceva credit in ochii mei, cind nici juramintele pe care mi le trintesc privindu-ma in oglinda vasului de inox (in care inca mai incerc sa aplic reteta perfecta de sos, pentru omul pe care-l iubesc ciudat) nu sint vreo garantie a consecventei mele?
La inceput, mi-era frica sa ma mint, stiam ca am sa ma prind cu minciuna. Prima data cind mi-am dat seama ca n-am nici o jena fata de propria-mi pace interioara a fost cind iubitul meu din liceu n-a sunat cind a zis, iar eu n-aveam curaj sa sun la Urgente dupa el, fiindca ma temeam ca suna el intre timp si gaseste firul ocupat. A fost un cerc vicios de aberatii frumoase.
Aveam o prietena care a gasit explicatii elocvente pentru fiecare avort pe care l-a facut, pentru ca la final sa gaseasca argumente, din aceeasi colectie, pentru dependenta ei de alcool si de minciuni-bumerang. Ma uitam atunci la ea cu ochi cind mici, cind mari, apoi in sfirsit i-am adus la dimensiunea standard, deoarece incepusem sa realizez ca agonia ei nu era decit traducerea rasolita a metehnelor feminine in speta clasice.
Nu incerc anumite fapte fiindca nu am nici o sansa – asta-mi racnesc in gind de cite ori vad ca a trecut o zi in care, nestiind ce sa fac mai intii din cele o suta de treburi presante, nu fac nici una. Nu ma rup de barbatul infam, n-am orgoliu, nu lupt, fiindca moliciunea e semn de noblete, mie asa mi s-a parut, din pozitia in care ma aflu (prin peluza intelepciunii). Asa am decodificat eu noroacele, dupa reguli cusute cu ata alba.

Sorin si copacul sub care m-am mintit mai intii

Mi-amintesc de prima minciuna pe care mi-am spus-o, cu o abilitate infricosatoare (un psiholog din Galati s-a oferit sa-si faca masteratul pe tema asta): aveam doi ani jumate, s-a nascut fratele meu si, cind l-am vazut, am cerut ostentativ pepene si am decis ca biziitorul din carucior imi va fi indiferent – pentru ca nu e asa frumos ca mine. Dar, in puful creierasului meu, stiam ca el era frumos, fiindca era gras – virtute care mie atunci imi lipsea si, in chip sarcastic, a aparut mult mai tirziu, cind ma puteam lipsi. Asa am invatat sa ma mint si, cu timpul, deprinderea a devenit artizanat, apoi arta veritabila.
La scoala, m-am mintit ca a fi destept e mai important decit a fi frumos. Aveam destui de zece, dar putine indrazneli populare. Iubeam un baiat care era genial la matematica, eu ma invirteam destul de bine la româna, dar cind a fost sa ne unim singuratatile si probele de examen pentru treapta, a iesit prost. Ca, tocmai cind credeam ca ma saruta si-o sa vad si eu cum e, a aparut in coltul strazii o colega al carei tata lucra in Libia si-i trimitea blugi bestiali. Si ea l-a cistigat pe Sorin la baraj, mai ales ca ea avea si par inelat, precum si pistrui in doze homeopatice, exact citi ii trebuiau ca sa iste primele fantezii ale unui adolescent placut derutat.
Am uitat Sorinul, am pastrat minciuna. Zeci de ani din viata am sperat ca sufletul si imaginatia pot alcatui un afrodisiac valid.
Daca beau ceva, mai cred si azi naluca asta. De cite ori vad militanti Greenpeace la televizor, imi dau lacrimile si astept o revolutie organica, o propaganda pentru valorile pitite-n dosul celulitei, in unghiul mort al sex-appeal-ului, adica acolo unde-mi ascund eu calitatile. Nu le vede multa lume, desi am lasat descuiat. Dar se pare ca lacatele incita mai mult decit balamaua indulgenta.
Sint cea mai mincinoasa femeie pe care o cunosc, dar am cel putin satisfactia ca infractiunea e furnizata de rotirea cadrelor. Provine din interior.
„N-am facut nici un copil fiindca n-au vrut tatii lor“ – asa spun de fiecare data cind doctorita la care ma duc sa efectuez pacatul strigator la cer ma avertizeaza ca ar fi cam ultima sansa. „N-am sa sufar niciodata din cauza ca n-am copii“ – asa spun, plingind in hohote, de fiecare data cind ies din cabinetul doctoritei.

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *