Pomii cei tineri, in dimineata de marte,
unii langa altii au stat sa se roage –
fruntile lor straluceau inspirate deasupra
pamantului inca-n zapezi.
Si-n aerul in care nu erau zboruri,
pomii, ale caror umbre nu se nascusera,
cantau un imn pentru viata,
ca niste oameni goi si frumosi ei cantau:
„Soare de-arama, zeu popular printre plante,
priveste oastea noastra-ndrazneata;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
ca viitoarele fructe acolo vor sta…
Noi nu ne-nchinam de fel si nu plangem,
ci pregatim un loc cat mai inalt pentru cuiburi
si pregatim o orga de brazi pentru vanturi,
soare de-arama, zeu totdeauna rotundt…
Ni s-a povestit despre tine-n pamant,
cand nu cunosteam dimensiunile cerului;
mi s-a povestit despre tine-n leaganul cald.
Semintele-n somn visau ca exista colori,
rosu, albastru si gri, minunate colori.
Tu, peste fruntile noastre, soare, cobori.
Si noi vom da fructe, si noi vom fi hore de flori.
Gloria noastra toata-n varf se presimte…”
Si-un curcubeu pe deasupra tulpinelor stramte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri in dimineata de marte…
