De prea departe venea dimineața
Cu zorii roșii-mov, c-un brâu de dune,
Peste deșert se coborâse ceața
Fierbinte ca un ceai, la rugăciune.
Și iată că Iisus trecea-n pustiu
Aproape fără sine, aproape vânt,
Precum o șoaptă plânsă pe sicriu,
Pe un sicriu de rouă și cuvânt.
Aș vrea, o, Tată Sfinte!- spuse El
Când începu spre Domnul să se roage –
Ca diavolul să se preschimbe-n miel
Să fac, de Paști, din blana lui cojoace.
Și-aș vrea, dacă e timp, să fac ca grâul
Să fie alb, când spicul dă în rod,
Că-n galben și-a vărsat duhoarea răul
Și-mi amintește, veșnic, de prohod,
Iar apa din Iordan s-o speli de rele
Să se-mbăieze-n ea fecioare vara,
Și-un stol de duhuri sfinte, lângă ele
Fecund să le mângâie, ca ghitara.
Bărbaților, o altă bărbăție
Să le prezici – și-o altfel de iubire,
Și te mai rog, măcar în vis să fie
Pământul, Doamne, fără cimitire.
(Din volumul “Trecând prin veacul oarecare”, Editura Harvia, Tulcea, 2006)
Extrasă din revista Certitudinea, nr 100/2021, pag 11
Photo by Zac Durant on Unsplash