Toate se trec sub bolţi şi pe lume:
stea ce se naşte şi codru bătrân,
oştire, şi tron, şi slavă, şi nume.
Şi totuşi cărţile… Ele rămân.
Lângă casa mea păşteau nişte miele,
cu behăit angelic, nedefinit.
Pe câteva le-am pus în poemele mele…
Numai cele de acolo nu au murit.
Ninsorile care cădeau pe colnic,
însoţite de-al iernii fagot,
mă rugau să le-aşez într-un vers cât de mic,
ca să nu se topească de tot.
Pe o femeie iubită-n juneţele mele,
după ani o revăd, ea-mi râde crispată,
frumuseţea i-a rămas toată-n poemele mele –
acolo ea nu va-îmbătrâni niciodată.
.
Photo by Hanna Morris on Unsplash
Categorii:
Cea mai frumoasa poezie
