Pe Alex. Ștefănescu, prozator, poet și critic literar, probabil cel mai dedicat și îndrăgostit cercetător al operei lui Mihai Eminescu, l-am rugat să ne spună mai multe despre relația sa cu opera celui mai mare poet al limbii române. Pentru acest dialog, am acceptat invitația distinsului meu interlocutor de a ne spune pe nume și am pornit împreună într-o călătorie a amintirilor despre poezie și iubire.
Interviu realizat în august 2018.
Alice Năstase Buciuta: Îți amintești care a fost prima ta întâlnire cu Eminescu, în copilărie?
Alex Ștefănescu: Mi-aduc aminte clar. Mi-amintesc tot ce este legat de Eminescu, și pentru că am o memorie bună, chiar uimitoare pentru vârsta la care am ajuns, dar și pentru că am o memorie afectivă. Toate momentele emoționante pe care le-am trăit, de la primul sărut cu o fată și până la momentul pe care l-am trăit pe 21 decembrie 1989, când am văzut, am trăit, am participat la dezlănțuirea aceea împotriva dictaturii, le țin minte pe toate. Prima dată tatăl meu mi-a citit cu glas tare versuri de Eminescu, înainte ca eu să fi învățat să citesc. Aveam șase ani neîmpliniți (am mers la școală la 7 ani neîmpliniți). Tatăl meu ar fi putut să mă învețe să citesc, însă i-a explicat cineva că, dacă mă duc la școală știind să citesc, o să fiu lipsit de entuziasm, de curiozitate și se poate crea o distanță între mine și colegi. De aceea, a zis să învăț odată cu ceilalți, dar, înainte de a merge la școală, mi-a citit cu glas tare versuri de Eminescu.Țin minte și strofa care m-a emoționat cel mai mult… Crăiasa din povești se numește poezia, și strofa este de la început, unde descrie peisajul în care are loc întâlnirea dintre o fată și băiat, „Lângă lac pe care norii/ Au urzit o pânză fină,/ Ruptă de mișcări de valuri,/ Ca de bulgări de lumină”.
M-a uimit faptul că toate cuvintele din această poezie îmi erau cunoscute, cuvinte simple, accesibile oricui, dar care, dintr-o dată, parcă printr-un act de magie, s-au întrețesut într-o atmosferă de basm, o atmosferă de o frumusețe ireală. Asta m-a făcut nu numai să țin minte numele lui Eminescu, dar m-a făcut ca de atunci înainte să mă gândesc mai atent la cuvinte. Până atunci, foloseam cuvintele fără să le dau importanță, așa cum respiri aerul fără să te gândești la aer… Cuvintele astea le știam și eu, dar nu mi-ar fi trecut prin minte să le combin astfel: „ruptă de mișcări de valuri” ‒ suprafața apei…‒ „ca de bulgări de lumină”. Și, cu mintea mea de copil, dar având o anumită experiență de explorator al naturii, mi-am dat seama cât de adevărată este imaginea, nu numai că este feerică. De fapt, o suită întreagă de imagini: „norii au urzit o umbră fină”, în realitate norii se oglindesc în suprafața lacului și imaginea lor seamănă cu o pânză fină, dar pânza este ruptă de ușoare văluriri, „ca de bulgări de lumină”. Eu nu eram cu totul citadin, trăiam cu părinții și frații mei la Suceava ‒ Suceava e un orășel cu farmec istoric, cu pitorescul lui, dar seamănă în unele privințe și cu un sat, pentru că are livezi, flori, iazuri și pâraie. Asta a fost prima întâlnire cu Eminescu. La acea vârstă literatura m-a fermecat din prima clipă. Tata mi-a mai citit și povești de Petre Ispirescu, de Frații Grimm, mi-a citit și câteva cărți de Jules Vernes, și, după aceea, când am învățat să citesc, am continuat să citesc de unul singur singur. Literatura mi s-a părut ceva atât de frumos, încât cu un egoism de copil am hotărât să nu spun nimănui că există, ca să rămână numai a mea, așa cum ține un copil o jucărie la piept și nu vrea s-o dea altuia. Acum, am ajuns la extrema cealaltă, să fac tot ce se poate face pentru ca și alții să aibă acces la frumusețea literaturii, parcă a fost o ironie a sorții.
Aceasta este adevărata dragoste, în care vrei să dăruiești frumusețe tuturor…
Alex Ștefănescu: Da, să ne bucurăm împreună… Când m-am dus prima dată la Paris, prima și ultima oară, simțeam că mă îmbăt de frumusețea Parisului, dar îmi părea rău că nu e cu mine soția mea Domnița sau altcineva cu care să împărtășesc ceea ce simțeam. Cum poți să te bucuri de unul singur, vizitând Parisul?!
Cum ai continuat să aprofundezi cunoașterea operei lui Eminescu?
Alex Ștefănescu: Am citit biografia lui Eminescu, în primele clase. Numele mi-a rămas în minte și mă obseda. Aveam la dispoziție trilogia lui Cezar Petrescu, un roman patetic, cu un exces de poetizare, dar pentru mine la vârsta aia era impresionant am avut citindu-l revelația ideii de geniu, și ulterior am citit și romanele despre Eminescu ale lui Eugen Lovinescu. De-abia în ultimul an de liceu am citit Viața lui Eminescu de Călinescu. Tot ce am citit m-a influențat foarte mult, și poezia lui Eminescu, dar și ce am citit despre Eminescu. Eminescu mi-a făcut educația sentimentală. De la Eminescu, de exemplu, am învățat să iubesc pădurea. Pădurea pentru un copil e un loc tenebros și primejdios, în care pot fi șerpi, pot fi lupi, dar de la el am învățat că e un loc prietenos și că poți să I te încredințezi pădurii, de la el am învățat să mă culc pe marginea unui izvor să aud cum apa sună încetișor. Aș fi stat la nesfârșit să mă las cuprins de farmecul pădurii. De la el am învățat cum să iubesc o femeie, și anume nu doar să o iubesc, ci să o idolatrizez. De la el am învățat și o anume voluptate a nefericirii în dragoste. De exemplu, urmând modelul lui Eminescu într-un mod aproape caraghios, stăteam și eu sub balconul unei fete, mă uitam la ferestrele luminate și sufeream că mă ignoră, dar era o situație falsă, pentru că a doua zi o întâlneam la școală și nu mă ignora deloc. Dar și Eminescu inventa nefericirea. De ce?! Pentru că trăia în felul ăsta iubirea mai intens…
Intensitatea trăirii vine din neîmplinire?!
Alex Ștefănescu: Te instalezi în situația de nefericit, ca să trăiești mai intens iubirea. Bineînțeles că e foarte frumos să fie reciprocă dragostea, să te îmbrățișezi, să te plimbi cu iubita de mână. Și Eminescu a cunoscut asta, însă după ce te desparți de iubită, dragostea devine mult mai intensă, aproape nebunească, pentru că se asociază cu imposibilitatea de a o mai atinge. După părerea mea, în dragoste cel mai important lucru e prezența celuilalt. Eu am și o definiție pentru dragoste: dragostea este nevoia arzătoare de prezența celuilalt, nu contează, în sens fizic, metafizic, psihologic, prezența, nimic nu ține loc de prezență, amintirile nu țin loc, ci răscolesc suferința. De fapt, nu ține loc nimic, nici sms-urile de astăzi, nici e-mail-urile, căci dragostea înseamnă să te bucuri de prezența celui iubit. Faptul că nu ai parte de prezența celuilalt este, așa cum o numea Eminescu, o suferință dulce, o suferință voluptuoasă, pentru că de fapt accentuează dragostea până la tragism.
Dragostea și suferințele ei…
Alex Ștefănescu: Tot de la Eminescu am învățat ceva care astăzi nu-mi place, și anume: să o acuzi pe o femeie care te înșală că e frivolă. Este o reacție incorectă pe care o practica Eminescu… Toate femeile din lume sunt frivole, totul se prăbușește fiindcă o femeie l-a înșelat pe el! Este, totuși, o naivitate frumoasă, este un mod copilăros de a reacționa la faptul că iubita ta nu te mai iubește.
În ultimii șase-șapte ani am citit (și recitit) toate poeziile lui Eminescu, în diferite ediții; am citit și manuscrisele lui pe care le am în ediția anastatică făcută de Academie, unde sunt reproduse toate cele 15.000 de pagini de manuscrise din lada pe care Eminescu i-a încredințat-o lui Titu Maiorescu, iar Titu Maiorescu înainte de a muri a încredințat-o Academiei. Acolo am găsit lucruri surprinzătoare, chiar și bilete prin care poetul îi răspunde lui Titu Maiorescu că nu poate da curs invitației la masă. De ce avem acest noroc? Pentru că Eminescu făcea ciornă la orice. De exemplu, ca să scrie un bilețel, „Da, vin la masă”, făcea ciornă, nu ca să aibă un document, ci ca să fie sigur că mesajul este bine scris și frumos. Avea o obsesie și transcria totul. Scrisul caligrafic al lui Eminescu este o legendă, de fapt, căci Eminescu scria neglijent, uneori ininteligibil, dar când transcria, când trecea pe curat, scria foarte clar și elegant. Deci când scria pentru sine scria grăbit ca să înregistreze mișcarea ideilor, dar când urma să citească textul altcineva, scria foarte îngrijit.
Ai avut vreodată senzația pe care mulți creatori din orice domeniu artistic o mărturisesc că Eminescu ar fi primit de sus, ca o inspirație divină, o temă, un ritm?
Alex Ștefănescu: Îți spun sincer, nu, în cazul lui Eminescu nu, era un alt mod de a crea, la el fiecare poezie stătea în stadiul de șantier trei, șapte sau chiar zece ani, Luceafărul a stat zece ani, asta înseamnă că nu avea momente de inspirație explozive, ci avea o viziune asupra poemului respectiv și lucra la el un timp, apoi aparent îl abandona, dar îl purta în minte alături de alte poeme în stadiul ăsta incipient; îl continua după un timp, își scotea lada cu manuscrise și continua acel poem, sau altul, sau altul, exact ca un șahist care dă un simultan și joacă la 24 de mese dintr-o dată. Așa și Eminescu, lua o poezie la care lucrase în urmă cu câțiva ani, exact unde se oprise, știa ce voia de la acea poezie și o continua și, dacă obosea, o lăsa mai departe să stea în așteptare și a doua zi lua aproape la întâmplare un alt manuscris și lucra tot cu sentimentul ăsta de continuitate.Totul pare scris dintr-o dată, dar totul este scris prin reluări succesive uimitoare, care depășesc capacitatea noastră de a ne imagina energia creatoare a unui om. Sincer să fiu, mi se pare aproape supraomenesc ceea ce făcea, faptul că avea simultan în minte sute de poeme și despre fiecare știa în ce stadiu a ajuns.
O capacitate intelectuală ieșită din comun.
Alex Ștefănescu: Partea de inspirație nu era o formă de spontaneitate, ci o formă de elaborare, dar partea metafizică a creației poate fi căutată în viziunea pe care Eminescu o avea de la început asupra poemului. Poemul nu i se dicta, dar îl avea în minte ca și cum cineva i l-ar fi transmis într-o clipă de grație, apoi îl lucra sârguincios, cu tenacitate ca să se ridice la înălțimea acelei viziuni. Munca propriu-zisă era chinuitoare, o muncă sisifică. Eminescu cred că n-avea talent, avea geniu.
Ce diferență este?
Alex Ștefănescu: Talentul te face să improvizezi, să găsești ușor soluția, adică să rezolvi ușor orice problemă de comunicare. Zice Eminescu în Criticilor mei: „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume or să poarte,/Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte”. Lumea crede, în mod greșit, că el se referă la autorii care intră în competiție ca să se afirme și că mulți se dovedesc a fi lipsiți de talent. Nu, de fapt, mulți critici și istorici literari nu l-au citit atent pe Eminescu, au comentat ce știau din auzite sau au repetat citatele date de alții.De fapt, cine citește atent poezia își dă seama că este o descriere a procesului de creație. Multe idei din mintea poetului bat la poarta vieții ‒ cer să fie exprimate ‒ iar în mintea lui Eminescu exista de fiecare dată o supraofertă de idei. Problema era să aleagă, iar cele nealese erau flori care se scuturau, rămâneau neexprimate, nu este vorba despre competiția vulgară pentru succes între diverși autori. Aș putea să vorbesc ore întregi despre idei greșite referitoare la poeziile lui Eminescu ‒ care n-a fost citit niciodată atent.
Ești unul dintre oamenii care știu cele mai multe lucruri despre Eminescu, cu siguranță ești unul dintre cei mai pregătiți oameni, simți că stăpânești domeniul sau că încă mai ai de explorat în ceea ce-l privește pe Eminescu?
Alex Ștefănescu: Nu mai am. Nu m-aș plictisi niciodată să citesc Eminescu sau să citesc despre Eminescu, dar de completări ale cunoștințelor nu prea mai am nevoie, am ajuns la o anumită edificare, chiar și în ceea ce privește viața lui, știu ce s-a întâmplat cu el nu doar în fiecare an, ci în fiecare lună, iar uneori în fiecare zi. Unele zile au ceva dramatic, de exemplu, ziua de 28 iunie 1883 când el a avut primul acces de nebunie și când soția lui Slavici – el stătea în gazdă la Slavici – i-a trimis o scrisoare lui Titu Maiorescu: „Eminescu a înnebunit, scăpați-mă de el!” Cum să spui asta?! Eu aș fi stat în genunchi să-l aud pe Eminescu, chiar și nebun, ‒ să folosești expresia asta atât de brutală, „Scăpați-mă de el!”?
Eminescu era un om care merită toată admirația, dar nu era un înger. Era un om complet, știa și să râdă, și să facă farse unor prieteni. De exemplu e celebru momentul când la un restaurant, pe vremea când era student la Viena. Eminescu le-a zis colegilor lui flămânzi, care voiau să intre într-un restaurant, dar nu aveau bani: hai, intrați în restaurant, comandați tot ce vreți și vin eu în scurtă vreme, mă duc să fac rost de bani și plătesc eu masa.. Ei, destul de sceptici, totuși au intrat și au comandat toate bunătățile. Eminescu, care era prieten cu Teodor Ștefanelli încă de pe vremea când erau amândoi elevi la gimnaziul din Cernăuți, locuia și la Viena în gazdă împreună cu Ștefanelli. S-a dus la locuința lor, a luat o pereche de pantaloni a lui Ștefanelli, a vândut-o, sub preț, ca să o poată vinde repede (oricum, niște pantaloni de stofă atunci erau scumpi), a venit, a plătit și pe urmă ei au întrebat: „De unde ai avut banii?” Iar el le-a răspuns: „Am vândut pantalonii lui Ștefanelli”. Stefanelli, stupefiat, a întrebat: „Ai mei?! Dar de ce nu i-ai vândut pe ai tăi?!” Răspunsul lui Eminescu este de neuitat: „Pentru că tu ai două perechi de pantaloni, eu am una singură!”
Ai învățat, deci, și să râzi de la Eminescu…
Alex Ștefănescu: Nu doar asta… Ziceam că Eminescu mi-a făcut educația sentimentală, dar m-a și învățat să prețuiesc limba română, pentru că Eminescu cunoștea cele aproximativ 200.000 de cuvinte ale limbii române, după cum reiese din traduceri și din publicistica lui, dar în poezie folosea 700-800 de cuvinte, atât. Toată opera sa monumentală, comparabilă cu o catedrală de cuvinte, este făcută din 700-800 de cuvinte, rar apare câte un cuvânt mai exotic. De ce? Cu un instinct artistic sigur, el voia ca poezia pe care o scrie să aibă stabilitate în timp, să fie înțeleasă de toate categoriile sociale, de la omul cel mai simplu și până la Regina Elisabeta. Știi că a fost la un moment dat introdus la curtea regală de Mite Kremnitz – el a iubit-o timp de trei luni și pe Mite Kremnitz, a fost o iubire furtunoasă, iar faptul acesta nici nu se poate ascunde, fiindcă ea, vanitoasă, a menționat, în jurnalul ei intim, succesul pe care l-a avut la Eminescu.
Deci Eminescu era Cineva, dacă Mite Kremnitz și-a notat vanitoasă relația lor…
Alex Ștefănescu: Se presimțea că este. Nu era o convingerea la nivelul opiniei publice, dar Mite Kremnitz era cumnata lui Titu Maiorescu și Titu Maiorescu probabil i-a spus: „Eminescu este cel mai mare poet român!” Titu Maiorescu, cu competența lui de critic literar, știa, dealtfel a făcut afirmația și în scris: „După cum se poate omenește prevedea, secolul XX va începe sub auspiciile poeziei lui Eminescu.” Știa. Când îl așază în ierarhie după Alecsandri, o face numai din politețe față de Alecsandri. Eminescu voia ca poezia lui să ajungă la oameni din toate categoriile, indiferent de pregătirea lor, indiferent de poziția în societate, și a găsit această formulă de utilizare a vocabularului. În poeziile și în celelalte texte ale lui Mircea Cărtărescu sunt folosite toate cele 200.000 de cuvinte ale limbii române și altele în plus, pentru că Mircea Cărtărescu recurge de multe ori și la terminologia științifică de dată recentă. Nu e nimic rău în asta, sunt multe moduri de a face poezie. Poți să faci poezie cu puține cuvinte și să ajungi la sublim prin combinarea lor ingenioasă, așa cum Eminescu scoate maximum din aceste cuvinte prin asocierea lor uimitoare! Altă metodă este să faci o risipă de cuvinte, și Nichita Stănescu făcea o risipă de cuvinte, și Mircea Cărtărescu, deci nu sunt niște reguli fixe, sunt multe moduri de a face poezie, contează doar rezultatul. Dacă textul te emoționează există poezie, dacă nu, nu există. Dar el m-a învățat că până și cuvintele care ți se par modeste au niște resurse uimitoare de expresivitate, trebuie să te gândești asupra lor. M-a învățat Eminescu să reflectez asupra cuvintelor, să fiu, implicit, mândru de limba română! Cum să n-o consider importantă, dacă Eminescu a considerat-o importantă, el care știa și germana foarte bine, din moment ce a tradus din Schopenhauer și din Kant, știa relativ bine și franceza, știa și ceva latină și greacă veche, și sanscrită a învățat la un moment dat, ca să traducă Rig-Veda, Imnul creațiunii. Și totuși el a iubit limba română, a considerat-o suficientă ca să-i dea posibilitatea să se exprime! Las la o parte faptul că a și forțat-o puțin, uneori se simte cum trosnesc cuvintele limbii române, obligate de el să exprime mai multe decât exprimau în mod curent. Eminescu are o autoritate bărbătească în folosirea cuvintelor, dar și un respect foarte mare față de ele.
Am citit undeva că Eminescu ar fi cântat și că ar fi avut o voce frumoasă de tenor…
Alex Ștefănescu: Am auzit odată un concert dat de un mare violonist român stabilit în SUA, Sherban Lupu, cu cântece despre care se știe că îi plăceau lui Eminescu. A fost ceva emoționant, o adevărată călătorie în timp. Unele dintre aceste cântece pe care Eminescu le asculta cu plăcere, cântece lăutărești, le cânta și el, dar numai când era cu Ion Creangă. Parcă i-aud (și îi și văd, la o masă de la „Bolta Rece”): „Eu sunt Barbu lăutarul,/ Starostele și cobzarul/ Ce-am cântat pe la domnìi/ Și la mândre cununii…” Cei de la „Junimea”, în perioada cât a stat la Iași unde (până la sfârșitul lui 1877, când s-a mutat la București, decizie nefericită pentru viața lui, din punctul meu de vedere) cei de la „Junimea”, deci, erau intrigați că poetul, care făcea parte din elita intelectuală a Iașilor, se întâlnea periodic cu un om relativ simplu, Ion Creangă. Împreună se duceau la „Bolta Rece” și stăteau până a doua zi dimineața.Toți se întrebau ce-și spun cei doi, iar cineva a povestit că i-a auzit cântând. Cântau! Ce duet! Dar nu numai asta făceau, povesteau tot felul de istorii, vorbeau despre literatură, era o bucurie nesfârșită de a fi împreună. Bine, și la „Junimea” găseau audiența de care aveau nevoie, de exemplu, după ce plecau cucoanele, citeau texte mai deocheate, Creangă în primul rând cu Povestea poveștilor și Ionică cel prost, două povești licențioase, pline de grație, dar și Eminescu, de exemplu poemul Antropomorfism, o comedie-fabulă, despre viața amoroasă a păsărilor din curtea unui țăran.
Deci se poate până la urmă și limbajul licențios să-l duci într-o zonă a grației?
Alex Ștefănescu: Talentul salvează totul! Arta salvează totul! La „Junimea” Eminescu a citit și o poezie politică, celebra sa Doină, în 1883, pe care era pregătit s-o citească atunci când s-a dus la Iași la dezvelirea unui monument al lui Ștefan cel Mare. S-a dus acolo și, ca surpriză, pregătise această poezie pe care s-o declame sub cerul liber la inaugurarea statuii domnitorului. Acolo a fost foarte dezamăgit de modul cum s-a desfășurat ceremonia, de faptul că au venit tot felul de oameni politici să își facă capital politic și nu le-a mai citit Doina. (Apoi, a povestit cum s-a desfășurat ceremonia într-un pamflet din ziarul Timpul, peste câteva zile, nu i-a iertat.) În ziua dezvelirii monumentului s-a dus la „Junimea” și a citit poezia în fața celor prezenți, care s-au ridicat în picioare și l-au aplaudat, și, pentru prima oară, l-au sărutat pe frunte pe Eminescu.
Este Eminescu astăzi, la 169 de ani de la nașterea lui, cunoscut și iubit așa cum merită?
Alex Ștefănescu: Nu este cunoscut. Este idolatrizat, uneori din spirit mimetic. Am citit în ultimii șase-șapte ani poezii de Eminescu. Au rezultat două cărți de comentarii ale mele, una referitoare la antume, care a apărut în 2017, și alta la postume, care va apărea în 2019. Mulți cunoscuți ai mei, știind că în biblioteci s-au adunat, de-a lungul a peste un secol, sute de cărți despre Eminescu, mă întrebau de ce mai scriu și eu una (era în vremea când o scriam pe prima). „Nu s-a scris destul despre Eminescu? Crezi că o să găsești interpretări mai originale ale operei lui decât cele dinaintea ta?” Dar eu nu-mi doream să fiu, cu orice preț, original. Dorința de originalitate i-a făcut pe mulți exegeți să se îndepărteze de textul eminescian. Este ca și cum, la un concurs de tir, după ce primii participanți au nimerit ținta, următorii ar trage intenționat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintâi! S-a ajuns la aberații, la considerații critice cu totul străine de poeziile lui Eminescu. Multe cărți de specialitate, până și manualele școlare sunt pline de ele. Inițiativa mea critică s-ar putea numi „întoarcerea la text”. Să citim încă o dată, cu atenție, poeziile lui Eminescu și să încercăm să înțelegem ce anume ne emoționează și prin ce mijloace. Am avut surprize revizitând (cum se spune azi) poemele eminesciene și bibliografia critică. Am descoperit, de pildă, că părți considerabile din poemele eminesciene sau chiar poeme întregi n-au fost examinate și comentate niciodată de criticii și istoricii literari. Dar mai mult decât orice altceva m-a surprins, încă o dată, frumusețea fără seamăn a poeziei lui Eminescu. Știam de multă vreme ce putere de seducție are această operă, dar admirația mea îmi rămăsese în minte ca o idee pasivă. Recitind-o acum cuvânt cu cuvânt, vers cu vers și poem cu poem, mă întrebam cu oarecare îngrijorare: o să mai simt ceea ce am simțit pe vremuri, când am descoperit-o? A fost mai mult decât mă așteptam. În timpul lecturii, m-am simțit nu numai entuziasmat, ci și intimidat de ceea ce a putut să facă un tânăr din secolul nouăsprezece din cuvintele limbii române. Le-a combinat cu o artă care seamănă cu magia. Tocmai de aceea stângăciile din unele texte ale sale (în special din cele scrise în anii adolescenței) au făcut emoția mea și mai vie, dovedind că autorul a fost un om, nu un supraom. Spun și eu (parafrazându-l prin inversare pe Marin Sorescu): Eminescu nu este un personaj de legendă. Eminescu a existat! Un om real a creat o operă de o valoare neverosimilă. Și a avut ca mijloc de exprimare o limbă pe care noi, azi, o vorbim atât de prost! Poate învățăm ceva de la el. Sau poate ne dăm seama, măcar, că suntem în stare să realizăm ceva extraordinar, dacă unul de-al nostru a realizat ceva extraordinar acum un secol și jumătate.
CITATE:
Eminescu mi-a făcut educația sentimentală. De la Eminescu, de exemplu, am învățat să iubesc pădurea.
Eminescu are o autoritate bărbătească în folosirea cuvintelor, dar și un respect foarte mare față de ele.
Am auzit odată un concert dat de un mare violonist român stabilit în SUA, Sherban Lupu, cu cântece despre care se știe că îi plăceau lui Eminescu. A fost ceva emoționant, o adevărată călătorie în timp
Totul pare scris dintr-o dată, dar totul este scris prin reluări succesive uimitoare, care depășesc capacitatea noastră de a ne imagina energia creatoare a unui om. Sincer să fiu, mi se pare aproape supraomenesc ceea ce făcea.
