EMINOVICI ȘI EMINESCU. Primele poezii scrise de Eminescu – pe vremea când semna Eminovici – sunt modeste ca valoare și n-au nimic eminescian. Încă adolescent, poetul îi imită într-un mod exterior pe diverși autori din epocă.
Străină de eminescianism este și poezia La mormântul lui Aron Pumnul, compusă în grabă de tânărul în vârstă de 16 ani la moartea profesorului său iubit de la K.K. Ober-Gymnazium din Cernăuți. Această poezie conține un singur vers demn de interes Am să revin asupra lui. Deocamdată trebuie spus că toate celelalte versuri, greoi-bombastice, lipsite de capacitatea de a emoționa, nu anunță prin nimic un poet:
„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea!” etc.
Poetul dezvoltă o retorică barocă, folosind cuvinte mari și serii sinonimice care eșuează în tautologii. Rezultă o odă funebră cu caracter oficial.
Afirmam la început că există un singur vers în artificioasa poezie a tânărului Eminovici care te poate face să te gândești că autorul are simț poetic. Este vorba de versul următor:
„Metalica, vibrânda a clopotelor jale”
În acest vers, poetul dă dovadă de curaj artistic. Deși oamenii sunt aceia care își comunică tristețea prin dangătul clopotelor, el își imaginează că și clopotele înseși deplâng moartea lui Aron Pumnul. În plus, individualizează jalea clopotelor, calificând-o drept metalică, vibrândă, cu o finețe a observării realității care va fi parte constitutivă a eminescianismului.
Există o mărturie conform căreia – în mod straniu − tocmai acest vers nu-i plăcea lui Eminovici atunci când a încredințat poezia tiparului. Iată ce povestește Teodor V. Ștefanelli despre acest moment (în Amintiri despre Eminescu, 1914):
„Seara m-am dus iarăși la Eminescu și l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăogia, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins.”; „Mi-a citit apoi întreaga poezie.”; „ După cetire îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adică „Metalica, vibrânda a clopotelor jale”, nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia căci trebuie să o predea”.
Îți vine să crezi, gândindu-te la acest moment evocat de Ștefanelli, că Mihai Eminovici, încă neformat ca poet, a tresărit el însuși auzind sunetul nemaiauzit al poeziei eminesciene și primul lui impuls a fost să-l respingă. Era ca și cum ar fi vrut să-și refuze destinul de geniu.
Stând pentru o clipă față în față cu Eminescu, Eminovici nu s-a recunoscut.
*
EMINESCU ȘI PLOPII FĂRĂ SOȚ. Identificarea străzii pe care se aflau plopii fără soț evocați de Eminescu în cunoscuta lui poezie Pe lângă plopii fără soț i-a preocupat și chiar obsedat pe istoricii literari ca demonstrarea teoremei lui Fermat pe matematicieni. Nu te prea puteai numi istoric literar dacă nu aveai o contribuție la rezolvarea acestei probleme detectivistice. Nicolae Manolescu mi-a povestit că Alexandru Piru, polemizând cu August Z. N. Pop, i-a dat următoarea replică ironică decisivă (citez din memorie): „Singurul dv. merit ca eminescolog constă în faptul că ați descoperit plopii fără soț într-un depozit de lemne.”
Poezia a rămas în memoria culturală a românilor datorită și faptului că a fost pusă pe muzică, devenind o romanță de mare succes (interpretată, în mod curios, nu numai de cântăreți, ci și de cântărețe, deși personajul liric este în mod evident un bărbat: „te privesc nepăsător”). Încă de la prima strofă este enunțat subiectul:
„Pe lângă plopii fără soț/ Adesea am trecut;/ Mă cunoșteau vecinii toți −/
Tu nu m-ai cunoscut.”
O iubire lipsită de reciprocitate – iată o situație în care s-au recunoscut foarte mulți cititori ai poeziei sau ascultători ai romanței. Și, inevitabil, au apărut întrebările: Ce femeie l-a inspirat pe Eminescu? Pe ce stradă locuia? Mai există plopii fără soț pe lângă care trecea poetul ca să ajungă la casa ei și să-i vadă silueta proiectată, noaptea, pe perdeaua de la geamul „ce strălucea”?
Luând în considerare și numărul din Convorbiri literare în care a apărut pentru prima dată poezia (august-septembrie 1883, după o perioadă de elaborare de doi-trei ani) , s-a presupus că femeia care nu înțelegea ceea ce înțelegea o lume întreagă era Veronica Micle însăși.
Iată și argumentele aduse în discuție: Veronica Micle și soțul ei, Ștefan Micle, locuiau pe atunci într-o casă de pe Șoseaua Bucium din Iași. Pe acea șosea se aflau 29 de plopi albi (din care în prezent au mai rămas 15, păstrați cu sfințenie de municipalitate; în preajma lor a fost amplasat și un bust al poetului).
Unii ar putea să spună că Veronica Micle nu corespunde rolului din poezie întrucât, în realitate, ea îl iubea pe poet și îl înțelegea. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. În realitate, Eminescu avea o predilecție pentru nefericire. El trăia dragostea cu maximă intensitate tocmai atunci când își imagina o femeie inaccesibilă.
În ediția Perpessicius, la note, sunt enumerate și alte ipoteze: muza ar fi putut fi actrița Cleopatra Poenaru-Lecca, cu locuința pe strada Cometei din București, stradă pe care de asemenea existau plopi (teoretic, fără soț). Sau ar fi putut fi o studentă de la Litere, din mahalaua Lucaci.
Ne amuzăm făcând asemenea presupuneri pentru că, în realitate, valoarea poeziei nu depinde de identitatea celei care l-a inspirat pe Eminescu. Așa cum nu depinde nici de plopii (cu sau fără soț) de pe strada iubitei. Ca dovadă, în numeroasele variante ale poeziei, păstrate în arhiva poetului, apar și alte specii de arbori: „Pe lângă casa dintre tei/ Adesea am trecut/ Mă cunoșteau vecinii tăi/ Tu nu m-ai cunoscut.” Sau „Pe lângă casa din arini.”… etc.
Urmează ca istoricii literari să se pună din nou în mișcare și să caute în Iași sau în București tei fără soț, arini fără soț și, cine știe, poate și corcoduși fără soț…
*
Puținele poezii eminesciene de inspirație creștină sunt citate cu entuziasm de cei dornici să demonstreze creștinismul poetului. În realitate, Eminescu – judecând după opera lui, nu pe baza unor presupuneri – este structural un necredincios, deși nu-i lipsesc vocația metafizică și religiozitatea. El are o semeție ireductibilă, chiar și când se autoflagelează (ca în Rugăciunea unui dac). Atitudinea lui este aceea a unui om singur, fără apartenență, care se gândește pe sine în relație directă cu Universul: eu și Universul.
Creația lui lirică interferează de câteva ori cu mitologia creștină exclusiv din rațiuni estetice. Un exemplu îl constituie poezia Colinde, colinde! (1878), compusă din sonorități delicate, evocând clinchetele de clopoței. Poetul valorifică elemente ale tradiției luând în considerare expresivitatea, nu sacralitatea lor. Face din religie poezie:
„Colinde, colinde!/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Și tremură brazii/ Mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele.// Se bucur’ copiii,/ Copiii şi fetele,/De dragul Mariei/ Îşi piaptănă pletele,/ De dragul Mariei/ Ş’a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului.”
Versurile scurte și săltărețe, care dau o sugestie de voioșie, rimele rare, festive, repetarea melodiosului plural „colinde”, prezența unor cuvinte cu accentul pe antepenultima silabă (ceea ce le face să pară… scuturate în aer, ca niște clopoței) – întreaga muzică a poeziei reconstituie ceva din atmosfera de bucurie naivă și curată din ajunul Crăciunului. Foarte subtil este modul cum rimează „colindelor” cu „oglinzilor”, făcându-l pe cititor să-și aducă aminte, ca prin vis, de o formă mai veche, „oglindelor”. Alte rime uimesc prin ingeniozitate: brazii/ azi-i, copiii/ Mariei. Aceste rime „scumpe”, care se deosebesc de rimele obișnuite ca șampania de vin, instaurează un regim de sărbătoare
Cât privește steaua care lucește pe ceruri călătorului, ea nu poate fi decât aceea care îi conduce pe craii de la Răsărit (Gaspar, Melchior și Baltazar) la Betleemul Iudeii, ca să asiste la nașterea lui Isus. Eminescu nu-i identifică pe magi, dar steaua care îi călăuzește pe călători aduce în mintea oricui poveștile despre nașterea Mântuitorului. Și, odată cu aceste povești, fiorul participării la un miracol.
*
EMINESCU INTERZIS MINORILOR. În cunoscutul poem Călin al lui Eminescu, un bărbat misterios îi face o vizită nocturnă, neanunțată fetei împăratului. Ca să ajungă la ea, escaladează muntele pe care se află castelul:
„Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,/ Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;/ Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ când pe alt colţ/ Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi”.
Musafirul clandestin, neremarcat de străjile palatului, ajunge, fără ezitări, ca şi cum ar avea un plan al edificiului, în iatacul fetei de împărat.
Fata este protejată, ca de un grilaj gingaş, de o pânză de păianjen:
„Iar de sus până-n podele un painjăn prins de vrajă/ A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;/ Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,/ Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.”
Fără să stea pe gânduri,Călin rupe pânza de păianjen, ca să o poată contempla pe fata adormită:
„Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe/ Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe”.
Priveliştea care i se oferă bărbatului este paradisiacă. Fata nu este goală, adică nu este aşa cum şi-ar dori-o, cu o lăcomie rudimentară, un bărbat din vremea noastră. Este mai mult decât goală şi anume eliberată de inhibiţiile din viaţa diurnă. În lumina lunii, ea se abandonează total şi se expune privirii unui martor despre care nu ştie că există şi la vederea căruia ar ţipa, fără îndoială, îngrozită, dar pe care l-a aşteptat, de câtva timp, în visurile ei tainice.
Este surprinzător cât de multe vede un poet visător, despre care ai putea crede că nu vede nimic:
„Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,/ Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,/ Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,/ Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie,/ Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,/ Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat;/ De a vârstii ei cădură fragii sânului se coc,/ A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc.”
Versul „Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie” emoţionează prin gingăşia de acuarelă şi prin evocarea liniştii ritmate dintr-o încăpere în care există un ceas, de data aceasta fiind vorba însă de un ceas uman. Acelaşi vers emoţionează şi indirect, făcându-ne să ne gândim la tandreţea cu care Călin o priveşte pe fata adormită. Este nevoie de multă duioşie şi dragoste pentru ca un bărbat să vadă cum palpită discreta venă albastră de la tâmpla iubitei lui.
La fel, este de neuitat versul „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc”, vers în care este exploatat subtil contrastul dintre nemişcarea fetei adormite şi activitatea secretă din corpul ei. În cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers.
Dar ce e cu pânza de păianjen? Cum se face că există o pânză de păianjen într-o încăpere dereticată de cameriste?!
Înțelegem ce e cu această pânză după ce aflăm consecințele ruperii ei. Dimineața, uitându-se în oglindă, fata de împărat constată că nu mai este cea dinainte, că a devenit femeie. Și, cu toate că noaptea și-a petrecut-o dormind, are buzele vinete și supte, ca după o noapte de dragoste epuizantă:
„Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte,/ Şi-n oglindă-ale ei buze vede vinete şi supte –/ Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură./ – «Zburător cu negre plete, vin’la noapte de mă fură».”
Așa stând lucrurile, înțelegem în sfârșit ce înseamnă ruperea pânzei de păianjen. Este un gest bărbătesc inaugurator, care simbolizează transformarea fetei în femeie. Nimeni nu şi-a mai reprezentat cu atâta delicateţe, ca Eminescu, dezvirginarea. Pânza de păianjen este un hymen extern, un dispozitiv diafan de protejare a fecioriei.
