CRISTINA DELEANU: Am jucat pe coclaurile patriei, aproape inutil

Tata a murit la bombardament, sub ochii mei

Anul 1940, Ploiesti. Razboi. Un cutremur de 7,4 grade Richter devasteaza tara. La Ploiesti, maternitatea scapa doar pe jumatate, ingropind cealalta jumatate sub darimaturi. Citeva saptamini mai tirziu, acolo se nastea actrita Cristina Deleanu. Fiind decembrie, era atit de frig, incit a contractat o otita de care nu a mai scapat timp de zece ani! „Dar Dumnezeu a vrut sa ma incerce mult, inca de mica…“, povesteste ea. „M-am zgiriat cu unghiuta de copil pe obraz si am facut erizipel. In conditiile de atunci de igiena, asta ma condamna practic la moarte. Doctorul i-a zis mamei: Dumnezeu hotaraste!“

Cel de sus a fost generos si a trecut-o de acest hop. Dar numai patru ani mai tirziu, i-a dat o noua lovitura: in bombardamentul asupra orasului Ploiesti, adapostul lor din lemn a fost spulberat, ucigind sub ochii ei pe propriul tata, pe baietelul vecinilor si pe Anica, fata din casa. Stie data exacta – 4 aprilie, imi explica in detaliu cum aratau adapostul, scindurile, suflul exploziei, grinda zdravana care a cazut peste ei. „Ii vad inca acolo, striviti… Am facut pipi pe mine, apoi am simtit cum imi intra in gura nisip si pe urma nu mai stiu…“

Este un moment foarte fragil. Cristina Deleanu are lacrimi in ochi si s-a oprit. Nu indraznesc sa ma misc, si nici nu stiu ce sa zic. Se vede cum retraieste drama si, cind isi revine, marturiseste ca niciodata n-a mai povestit cuiva atit de amanuntit ce s-a intimplat atunci. Pe mama ei au dezgropat-o mai tirziu de sub darimaturi, era vie si isi ocrotise tot timpul copilul cu trupul. Pe fetita au lasat-o in grija unei matusi, iar pe mama au dus-o la spital, fara sa-i spuna ca sotul ei se stinsese. „Tata era frumos si elegant. Cind eram tinara, mama mi-a zis ca seman cu el.“ Niciodata n-au mai vorbit despre intimplarea asta, au incercat doar sa-si recompuna existentele devastate.

Doamne-Doamne ni l-a trimis pe taticu inapoi

Ramase fara casa, se refugiaza in Breaza, iar mama, farmacista de meserie, isi gaseste repede de lucru. In usa ei se opreste Nicolae Deleanu, „sef de gazeta la «Ultima ora», un social democrat cinstit, de-al lui Titel Petrescu, scriitor si om cultivat“. Il durea capul. „A dat cu ochii de mama, frumoasa, cu ochi albastri, blonda, subtirica… Si-a luat antinevralgicul si a plecat. Dar a mai trecut o data, peste o saptamina, sa mai ia un antinevralgic. Si intr-o zi, mama mi-a zis: Doamne-Doamne ni l-a trimis pe taticu inapoi (pentru ca tot Nicolae il chema)! Eu beleam ochii, cu motul in cap… Cind a venit la noi acasa, eu stateam pe olita. Asa l-am cunoscut pe viitorul meu tata vitreg. Aveam aproape sase ani.“

Nicolae Deleanu s-a indragostit nebuneste de Mioara Grangetti, dar si de fetita ei cu mot in virful capului, asa ca in scurta vreme au devenit o familie. „A fost un sacrificiu pe care mama l-a facut pentru mine, sunt sigura de asta. Desi niciodata nu mi-a spus.“ Sacrificiul, daca intr-adevar asta a fost, a meritat: „Lui ii datorez tot ce am devenit“.
„Taticul“, asa cum il alinta de cite ori vorbeste de el, a invatat-o sa scrie devreme, inainte sa mearga la scoala. A nutrit pentru ea sperante mari, indreptind-o spre domeniul artistic, imediat ce a remarcat potentialul copilului.

„Dar Dumnezeu ne pregatea o noua incercare… La scurta vreme dupa casatorie, taticu s-a imbolnavit foarte grav de plamini. Comunistii i-au confiscat gazeta, lasindu-l fara nici un venit; casa a donat-o el, de frica sa nu-l inchida. A stat cu valiza facuta linga usa multa vreme. Dupa citiva ani, a devenit, totusi, profesor de istorie la Arte Plastice si director stiintific la Peles. Dar in 1970, a disparut brusc, pentru ca plaminii si inima lui n-au mai rezistat.“

Anii ‘80 au fost cei mai buni ani ai mei

Cind ea era adolescenta, „taticu“ a fost numit director stiintific la Muzeul Peles. Isi faceau vacantele acolo, la Pelisor, impreuna cu scriitorii si oamenii de arta gazduiti de casa de odihna a artistilor: Titus Popovici, Francisc Munteanu, Sorana Coroama Stanca, Elie Roman, Ion Vasilescu, chiar si Maria Filotti, cu nepotul ei, actorul Serban Cantacuzino. Avea 14, 15 ani cind a asistat la niste serate deosebite, in care celebritatile care se perindau prin fata ochilor ei discutau relaxat in atmosfera aceea unica.

Acolo venea si actrita Sandina Stan, de la Teatrul Armatei, cu fiica ei, Ileana. Ileana i-a devenit cea mai buna prietena, iar visul de a fi actrita de la ea l-a imprumutat. Impreuna cu Ileana, fugea adesea de la Liceul Lazar, unde invatau, peste drum, la Teatrul Municipal. „Stii cum fac adolescentele, care se plimba in jurul teatrului, ca doar – doar isi vad actorii preferati. Eram pustoaice, iar ei erau tineri si frumosi…“

Pe scurt, cum Ileana avea de gind sa aprofundeze problema cu actorii si sa intre legitim in lumea lor, au dat amindoua examen la Teatru. Dupa o scurta descindere la Iasi, ca absolventa, cariera ei a continuat 13 ani la Teatrul Regional „Barbu Delavrancea“ („Ion Vasilescu“) din Bucuresti. „Care nu conteaza decit ca experienta, fiindca acolo nu te stia nimeni, am jucat pe coclaurile patriei, aproape inutil. Dar daca veneai din provincie, n-aveai alta sansa decit in teatrul acesta, care deservea regiunea. Asa am culturalizat noi tiganii din Gogosari si de prin Ciorogirla, ca astazi cred ca sunt toti la Academia Romana! Pe o scena de un metru jumate, in frig, curent si scirtiituri de scaune, jucam cu Silviu Stanculescu, Ion Marinescu, Anda Caropol, Dorina Lazar, Jorj Voicu. Dar intram pe rind, ca nu incapeam toti odata, basca decorul…“

Din perioada aceea, incepe o filmografie impresionanta, care intrece numarul rolurilor principale din teatru. Cele mai cunoscute pelicule sunt „Orgolii“, dupa Augustin Buzura, „Liceenii“, „Declaratie de dragoste“, „Extemporal la dirigentie“, dar si teatru TV: „Iata femeia pe care o iubesc“, de Camil Petrescu, „Operatiunea Gambit“ si „Piesa de rezerva“, ambele cu intriga politista. A jucat si intr-un serial, „Eroii nu au virsta“, „cu ilegalisti si manifeste pe carucioarele de carbuni. Asta e! (ride) Acolo a debutat Stefan Banica Jr.“

„In 1981, am facut o piesa frantuzeasca, «La musica», de Marguerite Duras, in regia Olimpiei Arghir, alaturi de domnul Caramitru – antipatica persoana! -, dar nimeni n-a crezut ca piesa o sa fie aprobata. Aceea m-a lansat la Bucuresti. De acolo a inceput totul. Anii ’80 au fost cei mai buni ani ai mei. S-a facut un film dupa piesa aceea, apoi mi-au dat rolul principal in alt film si tot asa. Sigur, erau piese si filme comuniste, cu directoare de fabrica, cu cite o comunista inversunata…

Norocul meu a fost ca n-am fost nici genul de ingenua, dar nici barbatoasa, care da cu pumnul in masa. Am fost, mai degraba, genul intelectual. Cu rationamentele cistigam ce trebuia sa cistig.“ S-a angajat apoi la Teatrul National, unde a avut insa putine roluri memorabile. L-a parasit in 2001, cind Dinu Sararu i-a incheiat subit contractul de munca, obligind-o sa se pensioneze. „Intotdeauna va fi greu pentru un om sa isi cistige locul, daca nu a fost de la inceput, desi poate e mult mai bun decit altii care au fost.“ Retragerea la pensie a fost o lovitura grea. O noua lovitura. Mai joaca, totusi, la Teatrul Act si in citeva spectacole pentru copii. Dar suporta cu amaraciune despartirea de scena uriasa a Nationalului.

Nu va maritati in provincie!

N-a avut copii, dar nici nu si-a dorit si, printr-o coincidenta, nici partenerii ei. Cristina Deleanu este la a treia casnicie si de fiecare data si-a ales un actor. Cind vorbeste de prima intimplare, o bufneste risul. „O casatorie de tinerete…“ Profesorii ii spusesera: nu va maritati, fetelor, imediat ce ajungeti in provincie!  „Cum am absolvit, eu si Kuki Gheorghiu am plecat la Iasi si ne-am maritat. Ea a ramas acolo, a facut si un copil, e bine mersi. Eu…“ Pe frumoasa Cristina, care fringea inimi in calea sa, Sergiu Tudose a inselat-o dupa trei ani, foarte prozaic, cu una mai gospodina. A ramas cu gospodina, iar frumoasa Cristina a plecat din Iasi, uluita, jignita, si s-a maritat la Bucuresti cu un alt actor, Matei Gheorghiu.

A fost o casnicie lunga si grea, de 17 ani in care nu s-au pus de acord. „Eu stiu sa fiu devotata, imi place sa dau fara sa am pretentii sa primesc. Dar vreau sa am bucuria de a fi apreciata. Si nu mai aveam rabdare. Sau credeam ca nu mai este timp. Tocmai incepusem sa prind niste sanse in film, la televiziune. Dar Matei nu m-a ajutat niciodata. Niciodata. El era actor la Teatrul National de la absolvire si nu mi-a deschis o data o usa macar. Totul am facut pe munca mea, pe zbaterea mea. Si ma mai si intreba: dar ce te agiti atita, ce-ti mai trebuie si asta? El statea in fotoliu si fuma, veneam de la filmari la 1 noaptea, iar catelusii (ca aveam trei) nu erau scosi… Eu vroiam sa merg la Gala recitalurilor dramatice, sa fac film, sa fac televiziune. Iar el imi zicea, ce te mai zbati, mai, ca suntem batrini! Eu facusem 40 de ani…“

Pe masura ce trecea timpul, casnicia lor devenea tot mai greu de dus. Atunci, in 1982, a aparut in viata ei Eugen Cristea, actor si el la National. Dupa doi ani in care s-a torturat la nesfirsit, intrebindu-se ce sa aleaga, a divortat de Gheorghiu, declansind un scandal urias in teatru, unde toata lumea a condamnat-o, iar asa-zisii prieteni de familie i-au intors spatele. A fost acuzata ca nu-si stapineste „reactiile fiziologice, de femeie de 40 de ani. Dar schimbarile se petreceau in mintea si sufletul meu! Iar daca sufletul meu si viata mea depindeau de alte lucruri, ce trebuia sa fac, un sacrificiu etern? Aparitia acestui om, cu 11 ani mai tinar, a facut sa se incheie un ciclu haotic al vietii mele. Suntem de 22 de ani impreuna, din 1984, si pentru mine nu exista timp trecut. Nu exista decit prezent. Sunt, in sfirsit, dupa atita vreme, fericita. Echilibrata. Nu inseamna ca am construit o catedrala. Dar inauntrul meu, ca om linistit, mi-am gasit implinirea.“

S-au casatorit abia in 2001, la Breaza. Casa Casatoriilor era construita pe locul in care, in urma cu 55 de ani, Nicolae Deleanu, sef de gazeta, deschisese o usa ca sa aline o durere de cap si se alesese cu o familie. Intors de la filmari pe la ora 3 noaptea, Eugen Cristea se trezeste exact in momentul in care doamna Deleanu poza in dreptul usii de sticla mata a dormitorului.

Fata lui apare in cadru, dincolo de geam, ca si cum ar fi stiut ca el este de fapt subiectul ascuns al discutiei. Reactia ei la vederea lui a fost mai mult decit sugestiva: emotionata, incintata, induiosata, Cristina Deleanu a explodat de bucurie ca-si vede barbatul si i-a facut imediat loc printre genti, cabluri, aparate, lumini. I-a soptit ca i-a pastrat si lui un strop de cafea. Printre flashuri si ocheade aruncate la nesfirsit fotografului, pina cind au inceput sa-i lacrimeze ochii, actrita isi asculta cu atentie sotul, care ii povestea aventurile din ultima deplasare. Era fericita, iar fericirea ei se vedea in gesturile marunte, se deslusea in tonul vocii si in zimbetul care devenise, dintr-odata, stralucitor.