Creativitatea lui Gigi Căciuleanu traversează de la un capăt la altul ediția de anul acesta a Festivalului Internațional George Enescu. Onirius, un spectacol visat de Gigi Căciuleanu, a avut două reprezentații în spațiul neconvențional – fascinant de neconvențional – de la Muzeul MINA (Museum of Immersive New Art) din București. Pe scena Teatrului Național am putut vedea spectacolul trupei de balet de la Sibiu, DinDor’NdoR. Iar la Sala Palatului, înainte de spectacole și în toate pauzele uimite ale marilor concerte, ne putem pune ochelarii moderni ai viitorului pentru a intra în lumea numită LUV s LUV, o instalație-performance filmată în VR, de fapt tot într-un univers marca Gigi Căciuleanu.
După primul spectacol Onirius, primit de public, la fel cum aveau să fie primite și celelalte, cu delir de aplauze, uimiri, revelații, emoții, l-am rugat pe marele creator Gigi Căciuleanu, dansator, coregraf, metaforeograf, să facă un popas pentru o conversație cu noi în spațiul Ateneului, lângă cutiile cu violoncele ale unei mari orchestre pregătite să cânte.
Fotografii de Paul Buciuta și Ilona Sofia Năstase
Alice Năstase Buciuta: Sunteți ca Meșterul Manole? După ce a ieșit spectacolul vă gândiți deja la următorul și nici nu vă mai place cel dinainte, ca să fiți chiar ca în Meșterul Manole?
Gigi Căciuleanu: Meșterul Manole a făcut un lucru foarte urât cu nevasta lui, ceea ce nu-mi convine… Dar, într-adevăr, mă gândesc deja la ce va veni, cum va veni, de ce va veni și când va veni, pentru că prilejurile sunt cele mai importante. Trăim din prilej în prilej și trebuie să avem oportunitatea necesară. Idei avem. Petrol nu avem, dar idei avem.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Înțeleg că și la Onirius s-a lucrat mai mult de doi ani, deci a fost tot un prilej așteptat.
Gigi Căciuleanu: De multă vreme îl tot visez. Are foarte multe dimensiuni Onirius și atunci are și foarte multe ștersături. Am făcut, am șters, nu mergea totul cum voiam eu de la început și atunci a trebuit să ajustăm pe moment traiectoriile. Dar probabil că asta e și frumusețea actului creator. Să nu reușești din prima, ci să te tot lupți cu morile de vânt, cu norii de pe cer, cu tufișurile de pe pământ și, până la urmă, să nu-ți trădezi visul.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați spus “să te lupți cu tufișurile, cu norii”… Și cu lipsa banilor, cu lipsa scenelor, cu nepriceperea autorităților?
Gigi Căciuleanu: Ținem de foarte mulți parametri pe care publicul, slavă Domnului, nu-i vede și nici nu ar trebui să-i vadă. Mă întreabă câte unul, zice: “Păi, veniți la Paris să ne faceți spectacolul ăla?!” Și eu zic: “Mda, întortocheate sunt căile domnilor…” Nu poți să știi cum depinzi, de cine depinzi, de câți depinzi… Dar hai să nu fim nedrepți, avem noroc, eu cel puțin am, cu Art Production, care ține și festivalul Enescu pe brațe, dar și compania Gigi Căciuleanu. Tot ce fac în România, de la un timp încoace, este foarte susținut și de Valerian Mareș, și de Gilda Lazăr. Oameni care poate nu au întotdeauna mijloacele pe care și le-ar fi dorit, dar găsesc niște modalități ca spectacolele să vadă lumina zilei și lumina rampei, mai bine zis.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Vă simțiți iubit, simțiți iubirea celor din jur sau vi se întâmplă câteodată să primiți chiar și dumneavoastră reacții neprietenoase?
Gigi Căciuleanu: Se întâmplă oricui, cred eu. De cele mai multe ori, nedreptatea te mâhnește cel mai tare, faptul că nu-i din vina ta ce s-a întâmplat, dar cum ești în prim-plan… Se mai întâmplă. Dar sunt puține reacții de acest tip. În schimb, simt foarte mult adeziunea publicului. Pe mine întotdeauna m-a copleșit acest lucru pentru că nu te aștepți la ceva, nu știi, lucrezi în fața necunoscutului și nu știi cum va fi primit. Dar dacă tu vii cu, hai să nu spun cu dragoste, cu multă înțelegere față de oameni, dacă înțelegi că acel public din fața ta nu este o singură persoană, ci o adunare de conștiințe, de minți și de suflete, atunci e un privilegiu să apari în fața acestei hidre cu foarte mulți ochi, care te privește și probabil te și judecă.
Eu nu pot trăi fără vise. Și nu numai că nu pot trăi, dar nu-mi amintesc să fi avut o singură noapte în care să nu visez. O mulțime de vise, nu unul sigur! Multe, copleșitor de multe, pe care nu le-aș putea nota pentru că nu se pot nota, însă ele se recristalizează prin niște creații, prin poeme, prin desene, prin spectacol și nu neapărat prin a nota în mod literal visul, ca povestioară.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Care este relația dumneavoastră cu visul care a condus, iată, la un spectacol al visului, Onirius. Dintotdeauna a însemnat visul ceva pentru dumneavoastră? V-ați notat visele, le-ați ținut minte, le-ați acordat o mare însemnătate?
Gigi Căciuleanu: În limba română, pluralul de la vis poate fi și visuri, și vise, ceea ce e foarte frumos. Se amestecă foarte des lucrurile visate cu ochii deschiși cu lucrurile visate în acea stare numită de inconștiență, în care dormi, dar despre care eu cred că e, de fapt, o stare de hiperconștiență, care face apel la niște lucruri pe care de obicei nu le vezi și îți sunt ascunse. Eu nu pot trăi fără vise. Și nu numai că nu pot trăi, dar nu-mi amintesc să fi avut o singură noapte în care să nu visez. O mulțime de vise, nu unul sigur! Multe, copleșitor de multe, pe care nu le-aș putea nota pentru că nu se pot nota, însă ele se recristalizează prin niște creații, prin poeme, prin desene, prin spectacol și nu neapărat prin a nota în mod literal visul, ca povestioară. Mai ales că suprarealismul visului este minunat, se poate orice în vis, chiar mai mult decât un artist își poate visa. E o mană cerească pentru creatori să beneficieze de visuri, de vise, de vis, să se bucure de ele, chiar și când sunt foarte grele și foarte nămoloase, cu multă întunecime. Se întâmplă și așa, dar, în acea stufoșenie care te poate copleși, în sensul rău al cuvântului, există întotdeauna trezirea. Poți să te trezești și, gata, s-a terminat. A ieșit soarele.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Și despre visurile nămoloase, cum le numiți dumneavoastră, vorbiți tot cu un fel de iubire. Oamenii se tem de visurile acestea, le numesc coșmaruri, cu un cuvânt negativ, spun: “nu vreau să visez, o să iau o pastilă ca să fiu sigur că dorm tun, fără vise, fără coșmaruri”. Mulți ne temem de universul acesta, de dincolo de somn.
Gigi Căciuleanu: E un univers, da… Te temi și de profunzimea mării. Îmi amintesc că, în Marea Egee, Ruxandra Racoviță, partenera mea de o viață, se arunca și intra într-un abis. Mie mi se făcea rău când o vedeam intrând în albastrul acela, îmi era teamă. Mie-mi place să mă bălăcesc, îmi place apa, dar eu sunt Taur, sunt pământ, iar apa, dacă e foarte adâncă, mă sperie. Dar în același timp o admiram, era un dans atât de frumos, că îmi depășea groaza. Așa se întâmplă și cu coșmarul. Acel coșmar îl poți da la o parte, ca pe o perdea. Și de acolo poți să ieși ca un Arlechin în fața spectatorilor și în fața Colombinei. Lucrurile sunt altfel, le vezi altfel, le trăiești altfel și le întorci ca pe o mănușă în folosul a ceea ce vrei tu să spui. Poate că nu ai ști să spui ce ai de spus, dacă n-ai trece peste acele obstacole, dacă n-ai traversa acele momente de ceață profundă, de teamă, de groază, pentru că ăsta e coșmarul. Nu mă deranjează, dacă știu să-l transform în ceva pozitiv.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ne-am întâlnit mai îndeaproape, aseară, la prima reprezentație Onirius, cu desenele dumneavoastră și toți am conștientizat că sunteți și un desenator extraordinar. Au fost sute de desene, nenumărate, fiecare special, și aș fi vrut să am timp să mă uit și să-l văd pe fiecare în parte. De când a venit desenul în viața dumneavoastră, de când desenați, cum de l-ați păstrat în arsenalul dumneavoastră artistic?
Gigi Căciuleanu: Eu trăiesc într-o lume de linii. Liniile sunt și literele, și cifrele, și chiar acele vise care sunt liniare. Și desenele, bineînțeles. Desenez dintotdeauna. Și, pentru acest spectacol, desenele le-am făcut special. Am o grămadă. Le fac pe unde pot, fiindcă nu am atelier, deci chiar le fac pe unde pot. De exemplu, la un moment dat făceam desenele cu tuș și cu cerneală și le uscam, dar mi-era frică să nu le calce pisicile. Și profitam când dormeau ele și visau. (Că și ele visează. Eu le văd visând…) Odată am profitat că dormeau profund și am întins desenele să se usuce. Aveam pe jos desenul cu Einstein care scoate limba și cu acel șarpe care își mușcă coada și cu formula lui Einstein înăuntru. Desenele se uscau pe jos și deodată vine pisoiul, Mika, băiatul, și-mi povestește că a dormit, că tocmai a visat, cască și-și scoate limba, așa… Și eu am făcut o poză repede. Era exact lângă lângă poza lui Einstein care scoate limba. Și aici, între cele două urechiușe, pare că l-am pus eu, dar nu e așa, pur și simplu a apărut desenul cu formula E=mc². Ceea ce mi se pare ca și cum visul s-ar fi combinat cu realitatea: nu ai fi putut să comanzi așa ceva. Desenul e foarte important, pentru că fixează niște lucruri pe care nu le poți fixa prin cuvinte. Iar cuvintele fixează niște lucruri pe care nu le poți fixa decât prin cuvinte. Iar dansul le fixează pe toate.
Foto Facebook Gigi Căciuleanu
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum se consemnează, până la urmă, dansurile? În afară de o filmare, să spunem, cum se poate nota fiecare pas, gest, mișcare, cum știm sigur că putem să păstrăm un dans?
Gigi Căciuleanu: N-ai cum. E ca folclorul. Sunt oameni care s-au dus în Rusia, au învățat și au revenit cu acele spectacole clasice transmise de la om la om, cum s-au transmis și Iliada și Odiseea. Dar erau pur și simplu oameni care au reținut niște lucruri și le-au notat cum au știut ei. Și eu, când eram la Moscova și învățăm carte, notam cursurile în felul meu. Le poți nota, dar nu poți nota totul, păstrezi doar niște repere micuțe. Nu poți nota ca la muzică. De fapt nici muzica nu o poți nota, tu notezi niște note. Dar un Yehudi Menuhin cântă nota aia într-un fel, un student de conservator într-alt fel. Există sisteme de notare, dar mie mi se par foarte nebuloase, poți să le interpretezi cum vrei. Mi s-a întâmplat când lucram în Germania, la Hamburg, John Neumeier (n.r. directorul companiei de balet de la Opera din Hamburg) avea doi notatori, iar fiecare nota în alt fel. Unul după metoda Laban, celălalt după altă metodă. Dar după aceea, când ne-au trebuit însemnările lor, am zis: bine, le-ați notat, acum venim după două luni și spuneți-ne. Dar nimic n-a fost… cum a fost. Pentru că inefabilul n-ai cum să-l notezi. Și atunci, eu notez prin desene și prin poeme. Adică prin senzații, fiindcă desenele sunt senzații, poemele sunt senzații… Și prin ele îmi amintesc dansul.
După ani de zile am revenit pentru că Silvia Ghiață a vrut să filmeze niște momente din Nocturne. Trecuseră ani, 20 și ceva, 30 de ani. Eu veneam direct de la aeroport și m-am trezit la teatrul Țăndărică cu Miriam Răducanu și cu Johnny Răducanu. Și am zis: “Eu nu-mi amintesc absolut nimic, poți să mă tai dacă știu ceva! Nimic, nimic, nimic, nimic.” “Ce-o fi o fi!”, a zis ea. A pus muzica și a filmat. Și au revenit mișcările. Poate nu în aceeași ordine, dar foarte similare. Cu aceeași vehemență a mișcării, cu aceleași diferențele de tensiuni. Pentru că, în dans, diferența de tensiune e ca la caligrafia japoneză, când acea linie este când puțin mai groasă, când puțin mai subțire, când punctulețul este pus unde trebuie, exact când trebuie. Și au revenit. Au revenit din niște memorii viscerale, din niște memorii ale pământului, de la podeaua acelui teatru. Deodată, mi-au venit pe verticală niște lucruri care în mod normal ar rămâne pe orizontală, fiindcă le scrii pe o foaie.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Învățați în continuare? De unde învățați? Și din cărți, nu doar de la nori, vise și podea?
Gigi Căciuleanu: Eu am învățat foarte mult dans din muzee. Eu ador muzeele de artă și îmi place să descopăr în ele tot felul de lucruri. De exemplu, la Santiago de Chile aveam un tablou la care mă duceam mereu. Nu mă duceam la muzeu, mă duceam la tablou. Și era un tablou care se numea La carta. “La carta” înseamnă “scrisoarea”. Și îmi amintea un pic de scrisoarea pierdută a lui Caragiale, parcă o vedeam pe Zoe, era o doamnă cu o rochie de epocă din 1800 și ceva, exact Zoe ar fi fost. Ascundea la spate acea scrisoare, iar în fața ei era o ușă întredeschisă. Ușa aia întredeschisă, uite, am pielea de găină, când vă zic. Mi se părea că orice s-ar fi putut întâmpla. Să intre cineva, să iasă cineva, iar acea femeie care stătea întoarsă, nu-i vedeai fața, nu știai cine era, ascundea scrisoarea la spate. Am stat ore întregi în fața acelui tablou…
“La carta” de Pedro Lira
Am stat nu știu câte ore și în fața sculpturilor lui Henri Moore! Sunt niște sculpturi abstracte, în care aerul contează foarte mult față de materie, pentru că niște sunt niște găuri în bronz, în piatră, iar acele găuri sunt, de fapt, sculpturile. Te uiți și te întrebi: sunt făcute din ce? Vin din aerul dintre ele, din spațiul din covrig?! Ore întregi mi-am închipuit ce ar putea să iasă, ce să intre, dar nu în sensul în care cineva și-ar putea scoate capul din acea gaură, ci în sensul în care, așa cum era într-un film foarte caraghios cu oameni în negru, toată lumea era într-o mică galaxie atârnată pe zgarda unei pisici. Țineți minte? Mi s-a părut formidabilă ideea. Micul și marele sunt ca-n Micromégas-ul lui Voltaire, în acele acele spații în care totul e posibil și nu e nimic și, totuși, totul e posibil. Dimensiunile se deformează. Așa ca în Onirius, unde m-a sedus ca idee supradimensionarea desenelor, adică a visului și a proiectării. Și nu numai a proiecției pe pereți, dar a cailor verzi pe pereți, de fapt. A proiecției proiectării anumitor trăsnăi, cu acei doi oameni care au dimensiuni umane și devin astfel foarte micuți. E ceea ce ni se întâmplă și cu tehnologia. Cum e la Bicaz. Pe mine m-a fascinat de mic când vedeam acel perete teribil, barajul. Sau cum este cu inteligența artificială despre care tot vorbim. E o supradimensionare și totuși…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Și totuși inteligența artificială ne fascinează.
Gigi Căciuleanu: Mi s-a întâmplat un lucru foarte caraghios: am încercat să traduc un poem în engleză. Eu nu știu bine engleză și atunci am făcut apel la inteligența artificială și i-am cerut: “Poți, te rog, să traduci poemul ăsta?” Și s-a blocat. Pentru că era foarte caraghios poemul, era cu tot felul de expresii. Am început să-l întreb expresie cu expresie și astfel am reușit să găsesc echivalențe, dar poemul în întregime n-am reușit. Să vă uitați, este pe site-ul fundației Art Production.
Marea Dragoste / revistatango.ro: CV-ul dumneavoastră?
Gigi Căciuleanu: Da, mi-am pus CV-ul într-un mod poetic, pentru că n-am vrut să pun anii, că e plicticos. Cine mai citește anii și când a fost și ce-a fost?! Eu am pus un CV poetic, dar acel CV a blocat inteligența artificială. Am fost foarte încântat, am fost fericit că meciul l-am câștigat eu. Până una, alta.
Vibrează interpretul, interpretul ca animal, interpretul ca înger, interpretul ca demiurg. Acel interpret care-i singur cu vioara lui, cu pianul lui, cu vocea lui, cu corpul lui. Singur, singur, singur. Mai singur nu există să fii pe lume. În vreme ce și omul din sală e singur. E vai de capul lui. Nu poți să știi cine stă în sală. Nu poți ști cu ce problematică vine fiecare.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Am zâmbit puțin când ați povestit cum ați vrut să-l traduceți și i-ați spus inteligenței artificiale: “poți, te rog, să mă ajuți… ” Deci dumneavoastră sunteți politicos și când vorbiți cu robotul.
Gigi Căciuleanu: Eu nu știu cine e în spate acolo, ce spiriduș o fi în spate, ce Bau-Bau. Nu știu! Pe mine și televizorul mă fascinează. Cum Dumnezeu sunt pixelii ăia, cum?! Pentru mine magia mi-e mai ușor de înțeles decât transmiterea undelor radio. Mi se pare telepatia mult mai accesibilă umanului, și animalului, și îngerescului, decât transmiterea cu unde. Învârt butonul și mi se pare extraordinar să avem acces la tot felul de lucruri pe care ochiul nu le vede, auzul nu le aude, mintea nu le cuprinde. Cum?! Totuși, noi le-am inventat. Acest joc între dimensiuni mă fascinează.
E la fel cum a fost ieri, la Onirius, între Ana și Bogdan. Sunt doi, un el și o ea. Adică, exact un Adam și o Eva, un Romeo și o Julieta, un tu și eu, un noi. Și acel noi este copleșit. Pentru că, așa cum sunt oamenii așezați la Onirius, câteodată nu văd tot. Dacă ești mai în spate, nu vezi, că n-ai cum. Dar nu contează, pentru că ceea ce nu vezi cu ochii, vezi cu mintea. Și mi se pare foarte frumoasă această idee de a putea suscita emoții unor minți. Nu numai unor priviri, ci unor minți. Mintea cuprinde mai multe lucruri decât credem noi. Chiar dacă nu știu unde-i mintea plasată în corp. Habar n-ai. Unde o fi? Nu-i în creier. Eu o imaginez așa, ca pe un ou, sau ca pe această husă de violoncel, în care violoncelul suntem noi, iar mintea e ceea ce mă prinde. Nu știu unde-i mintea omului.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum e și sufletul. Noi zicem, “am aici sufletul”, dar poate că eu sunt în cutia de violoncel.
Gigi Căciuleanu: Poate sunt în cutia sufletului. Cine știe? Cutia de violoncel, da.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Toate sunt niște miracole. Și mintea, și unda radio…
Gigi Căciuleanu: Suntem niște miracole. Tot ce trăiește este miracol. Uitați-vă la un fir de iarbă, câte putere are să iasă din asfalt. Cum?! Cine-i dă acea energie? Cine-i dă acea minte? Cine-i coregraful care le organizează? Din piatră seacă, iese deodată un firicel de iarbă. Și?… Nimica. Îl rupi și-l arunci la gunoi. Dar ce putere are! Mai multă putere decât noi. Închideți-ne în beton să vedem dacă putem ieși. Este natura. Iar oamenii care zgândăre la natură mi se pare că fac ceva extraordinar. Aceia care stau ani de zile să filmeze o libelulă. Să vadă cum un tigru îmbătrânește. Cum o frunză crește și se ofilește. Este lângă Sala Palatului, lângă palat chiar, un pom. Acum l-am văzut. Mă duc și îi fac o poză. Din trunchiul pomului, un trunchi de pom închis la culoare, iese o frunză. O frunzuliță care captează lumina soarelui. Ăla e dans curat. Nu ai nevoie de coregraf. Am zis întotdeauna: eu sunt coregraf, dar nu pot să sufăr cuvântul coregraf. Mi se pare arid. Și oricine poate să fie coregraf, dar nu oricine poate dansa. Nu oricine poate capta esența, esențele. Nu toate. N-ai cum toate, Doamne, iartă-mă! Dacă le-am capta, ne-am lăsa de meserie.
M-ați întrebat adineauri cum notăm, cum păstrăm. Bineînțeles că n-am descoperit nici a milioana parte din ce se poate. Și din ce știu eu că pot. Și din ce știe păpușarul din mine că poate păpușa din mine. Marioneta. Marionetistul. Ieri am fost și marionetist un pic în Onirius și am revenit în copilărie unde aveam un teatru de păpuși cu care îmi câștigam viața. Aveam nouă sau zece ani și mă duceam la orfelinate cu tărăboanța, cu mătușa care târa teatrulețul meu micuț și mergeam din cămin de copii în cămin de copii și făceam spectacole. Atunci l-am descoperit pe Cațavencu.
Aveam numai patru păpușele. Una era Cațavencu. De unde or fi apărut, că atunci nu se găseau în comerț?! Dar cineva îmi făcuse cadou un Cațavencu, o Măriucă, un ursuleț Martinică și un Simbad Marinarul. Ce poate să fie mai disparat? Ei bine, cu acelea am făcut spectacole întregi. Și spuneam monologul lui Cațavencu copiilor mici, chiar dacă nici eu nu înțelegeam ce spuneam. Ce poate înțelege un copil de nouă, zece ani? Și, totuși, înțelegeam de undeva din viețile anterioare. Imaginați-vă un copil în spatele unui cârpe, că asta era teatrul meu, un fel de cârpă deasupra căreia erau marionetele. Eu manipulam marioneta și vorbeam în spatele cârpei, fără microfon, fără nimic, unei săli. Trebuia să transmit monologul lui Cațavencu de Caragiale unui copil de patru ani. Ce poate să fie mai extraordinar? Am învățat meserie cu chestia asta. Și așa s-a născut în D’ale noastre acel monolog pe care îl face Lari.
Ca să fac să mă audă copiii, spuneam numai vocalele. Din “țărișoara” spuneam… “ăioaaa”… Și atunci copiii nu mai ascultau cuvinte, pe care oricum nu le înțelegeau. Dar țipetele mele de disperare din spatele cârpei îi atingeau pe undeva, pe o coardă pe care copilul o simte. Căci copilul înțelege când cuiva îi vine să plângă, când cuiva îi e dor, când ai nod în gât. Un copil o înțelege. Și un bătrân o înțelege. Și un academician o înțelege. Și o pisică o înțelege. Aceste lucruri sunt universal valabile. Dorul, ce poate să fie mai universal decât dorul? Și intraductibil. Pentru că în fond doar brazilieni mai au cuvântul “saudade”. Atâta tot. Nostalgie nu-i la fel cu “dor”.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Aveți și un spectacol Din dor în dor. De fapt se scrie DinDor’NdoR.
Gigi Căciuleanu: Da, spectacolul care urmează să fie la TNB, cu baletul din Sibiu, se cheamă DinDor’NdoR, iar asta înseamnă din căsuță de șotron în altă căsuță de șotron. Așa le-am explicat acelor dansatori, care sunt o companie nu numai de dansatori bine antrenați, și foarte buni, ci și foarte tineri, cu multă sevă, cu multă tinerețe. Foarte buni din punct de vedere fizic. Dar în același timp cu niște destine foarte diferite. Unul vine din Pakistan. Altul vine din Anglia. Altul vine din Franța. Altul vine din România. Alții vin din Japonia. Fiecare cu dorurile lui. Fiecare cu un destin al lui. Până la 18, 19 ani să fi trăit asemenea lucruri… Imaginați-vă că aceste destine sunt o bogăție inestimabilă. Ce petrol, ce energie electrică?! Asta e bogăția noastră. Bogăția că am trăit cu toții niște destine extraordinare. Și acelor destine le vorbesc când vorbesc publicului. Nu că îi place sau nu-i place. Nu asta e problema. Problema este să-l ating undeva la coarda sensibilă, așa cum atingeam copilul doar cu vocalele din monologul lui Cațavencu și nu prin genialitatea lui Caragiale. Deși probabil că și acolo e genialitatea lui Caragiale, pentru că mi-am dat seama că acele vocale aveau o muzică și erau un dans și un desen. Atingi publicul prin această zgândărire a destinului fiecăruia dintre cei care stau acolo. Fiecare avem o poveste. Fiecare poate să-și scrie povestea vieții. Nu e nevoie să fii Victor Hugo sau Sadoveanu sau Marin Preda ca să scrii. Poate nu le pui pe hârtie, dar trăirile le avem cu toții. Deci este o bogăție care ține și de vis. În momentul când ți s-au întâmplat niște lucruri, când te gândești la ele, te gândești ca la ceva care parcă n-a fost. Parcă fu și nu fu. Nu știi. Ei bine, făcând apel la aceste necunoscute ale unei ecuații care nu lucrează numai cu necunoscutele, ci cu Necunoscutul, acel Neunul pe care l-am inventat pentru Lari Giorgescu în Onirius, înțelegi că Neunul ne bântuie pe toți. Suntem mulți. Suntem o multitudine fiecare dintre noi. Cel de acum un minut nu e același cu cel de acum. Și așa mai departe.
Dacă vrei să strici un computer, îl întrebi să spună ora exactă. Pentru că, în timp ce o spune, ora a trecut. Deci îl strici. Asta ni se întâmplă și nouă. Tot timpul trăim într-un prezent teribil de efemer, aflat la limită între trecut și viitor. Ăsta-i dansul. Un gest este și s-a dus.
Ce să notezi? De ce să-l notezi?! Poate că șamanii ăia dansau într-un fel în care nu numai făceau vrăji, dar îi lecuiau pe oameni. Eu sunt convins că, și cu mișcarea, poți lecui oamenii. Și nu numai cu mișcarea făcută de ei, dar cu mișcarea pe care le-o transmiți. Pentru că dacă tu faci apel la niște dimensiuni pe care Dumnezeu ți-a dat puterea să le accesezi, îl atingi la aceleași dimensiuni la care și el poate accede. Deci e… frumos. E pur și simplu frumos.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați spus cu glas tare ceva ce eu țineam ca pe o taină, mă gândeam că dacă m-aș îmbolnăvi vreodată, m-aș duce și aș sta la operă și aș vedea spectacole de operă și de balet și m-aș vindeca. Senzația mea tot asta e, că te vindeci, te vindeci văzând.
Gigi Căciuleanu: Prin vibrațiile acelor interpreți… De aceea Festivalul Enescu e un festival de interpreți. Vibrează interpretul, interpretul ca animal, interpretul ca înger, interpretul ca demiurg. Acel interpret care-i singur cu vioara lui, cu pianul lui, cu vocea lui, cu corpul lui. Singur, singur, singur. Mai singur nu există să fii pe lume. În vreme ce și omul din sală e singur. E vai de capul lui. Nu poți să știi cine stă în sală. Astea sunt necunoscutele ecuației. Nu poți ști cu ce problematică vine fiecare. Nu probleme, problematică. Avem cu toții niște taine. Să știm să facem apel la tainicul din noi, nu la taină, că taina e făcută să n-o știi.
M-au întrebat acum câteva zile și n-am știut să răspund decât printr-o sforțare a groazei. M-au întrebat care ar fi diferența între o performanță de sport și una de dans. Și am zis, în disperare de cauză, fiindcă nu știam, am zis “misterul”. Și apoi mi-am dat seama că am dreptate. E misterul. Bineînțeles că și acel alergător de cursă lungă își are misterele lui, dar dansatorul transmite, e artist. Artistul e fermecat. E o făptură fermecată în același timp în care farmecă pe cel care îl privește. Și acel care este fermecat este fermecat de fermecat.
Poate că dacă m-am apucat să dansez s-a întâmplat pentru că, mic de tot fiind, am văzut-o pe Edith Piaf cântând. Am văzut-o la televizor, erau atunci televizoarele alea micuțe, rotunde, în alb și negru. Și am văzut-o cântând într-o fabrică, la muncitori. Muncitori în picioare. Uzină. Și ea, nemişcată, cânta. Ieșea din ea ceva care dansa. Fără ca ea să miște un fir de păr. Atunci mi-am zis că dacă aș putea să mă mișc cum cântă femeia asta, aș fi genial.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Un artist are acces la toate artele? Credeți că dacă ați fi ales altceva, să fiți cântăreț, tot același mesaj al farmecului și al tainicului ați fi vrut să transmiteți până la urmă?
Gigi Căciuleanu: Dacă aș fi fost cântăreț, m-ar fi plătit să nu cânt, cred eu. Pentru că întotdeauna m-a fascinat vocea. Vocea, dar tocmai pentru că nu o am și nu sunt capabil să cânt. Mama cânta foarte bine. Țin minte, când eram micuț, la țară, mergeam de la un unchi la altul, care erau mișcați de colo-colo prin tot felul de sate. Și, în nopțile de august, cu multe stele pe cer, în noaptea aceea profundă, cu stele, stăteam cu capul în poala mamei și mama cu mătușa cântau. Mătușa era ucraineancă, din Cetatea Albă, care fusese tot România la un moment dat. Cântau cântecele acelea, în ucraineană, rusă, română, pe două voci, pe trei voci, cu tata. Ei cântau și mie mi se părea, atunci chiar mi se părea că raiul e acolo.
Marea Dragoste / revistatango.ro: În muzică…
Gigi Căciuleanu: Poate că dacă m-am apucat să dansez s-a întâmplat pentru că, mic de tot fiind, am văzut-o pe Edith Piaf cântând. Am văzut-o la televizor, erau atunci televizoarele alea micuțe, rotunde, în alb și negru. Și am văzut-o cântând într-o fabrică, la muncitori. Muncitori în picioare. Uzină. Și ea, nemişcată, cânta. Ieșea din ea ceva care dansa. Fără ca ea să miște un fir de păr. Atunci mi-am zis că dacă aș putea să mă mișc cum cântă femeia asta, aș fi genial.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ascultați muzica la televizor sau sub cer, privind la stele. Eu am descoperit de curând că stelele au colțuri. Așa le desenam în copilărie, cu colțuri, dar pe cer le vedeam doar ca pe niște puncte, și abia recent am descoperit, uluită, că așa sunt și pe cer, doar că eu nu am văzut până acum. M-am întrebat dacă nu cumva și totul capătă alte dimensiuni datorită adâncimii ochilor noștri.
Gigi Căciuleanu: Ideea că poți descoperi în fiecare zi altceva mi se pare ideea progresului. Numai așa progresăm. Înaintăm în viață cu ochii deschiși. Am făcut la un moment dat un spectacol care se numea Sara cu ochii larg deschiși. Sara era una dintre fetițele dintr-un spectacol pe care l-am făcut la școala operei din Paris, cu niște copii absolut superbi. Și eu le vorbeam și le făceam mișcările, iar în fața mea era o fetiță, care avea nouă, zece ani și, cu ochii larg deschiși, se uita la mine ca la alte alea. Și am numit spectacolul Sara cu ochii larg deschiși. Mi s-a părut că aveam un privilegiu extraordinar să pot performa în fața acelui copil, că acei ochi larg deschiși nu erau numai ochi care vedeau, care captau, ci erau niște ferestre spre altceva. Așa cum ați văzut dumneavoastră stelele, așa am descoperit că acei ochi nu erau doar niște organe, ci mult mai mult decât atât, fetița aceea mă capta cu toată ființa ei și cu toate viețile ei anterioare, probabil.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Poate tot așa îi găsiți și pe cei cu care lucrați. Sunt oameni care nu respectă neapărat regulile previzibile, n-ați luat cei mai mari balerini dintre soliștii operei, ci găsiți mereu actori și dansatori care transmit lucrurile altfel decât s-au învățat în școală. În echipa dumneavoastră apar oameni noi al căror talent extraordinar ne face să ne mirăm: Unde a fost fata asta până acum?! Unde a fost băiatul ăsta până acum?! Cum îi găsiți?
Gigi Căciuleanu: Înainte să fie dansatori, ei sunt oameni. Și atunci, dacă descoperi omul, îl poți pune în valoare și profiți de faptul că el are niște potențe pe care nici el nu le știe. Mie îmi place să mă gândesc la ce poate un om. De multe ori m-am înșelat nu cu persoana respectivă, ci cu evaluarea persoanei respective de către ceilalți, care mi-au zis: Dar nu e așa! Însă eu văd ce poate un om. Și mi se pare frumos potențialul, mi se pare foarte frumos.
În fizică, am descoperit că energia mișcării este o tranziție între energia potențială și energia cinetică. Spunea cineva, cred că un preot, Eckhart, că unei pietre pe vârful unui munte nu-i trece niciodată dorința de a cădea. Deci asta e energia potențială. Ca acel măr care poate cădea în orice moment pentru ca Newton să descopere gravitația. Oamenii sunt interesanți dintotdeauna. Iar a dansa cu niște neputințe e tot atât de interesant cât a dansa cu putințe. Adică poți să ai niște aptitudini extraordinare și să nu mă atingi. Și poți să nu ai acele aptitudini, poate vocea ta nu poate să cuprindă nu știu câte game, dar să mă emoționezi. Uitați-vă la Louis Armstrong. Ce poate să iasă din acel om?! Nu e vocea. Din acel om iese ceva din niște neputințe, pentru că avea, probabil, niște probleme cu vocea aceea. Ei, bine, a știut să transforme acel handicap, zic așa, între ghilimele, într-o putere de expresie absolut inaccesibilă altora. Dacă încerci să cânți așa, nu reușești.
La fel și Edith Piaf, cât de copleșită era de tot felul de boli trupești! Și uite ce ieșea din acel om. Cine știe ce e în sufletul unei privighetori când cântă? Ce pericole o pândesc?! Ce animal poate să o mănânce de la un moment la altul?! E bine, ea, totuși, cântă într-un fel în care îl ia pe Dumnezeu de un picior.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Și noi îl luăm pe Dumnezeu din picior când vedem un spectacol care ne place, când ascultăm o muzică extraordinară. Până la urmă, astea sunt întâlnirile noastre cu Dumnezeu.
Gigi Căciuleanu: Cu creatorul. Suntem creatori cu toții, chiar dacă am creat foarte puțin sau foarte mult, nu contează. Faptul de a crea, de a avea această putință, această potență și această putere și această forță și această nebunie și această disperare de a crea cu orice preț e definitorie. Meșterul Manole…
