Emilia Popescu: Orice orânduire pălește în fața iubirii și a artei

O putem vedea pe scena Teatrului Național și a Teatrului de Comedie, a fost jurată la “Dansez pentru tine”, a fost și va mai fi partenera lui Ștefan Bănică Jr. în cuplul Popeasca și Bănică. Emilia Popescu are o biografie profesională înțesată de reușite, iar, în plan personal, o reputație de noblețe și frumusețe fără cusur. A făcut roluri excepționale în câteva filme, precum „Moromeții”, filmul său de debut din 1985, apoi în „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1988) sau „Liliacul înflorește a doua oară” (1989). Ca angajată a Teatrului Bulandra, între 1988-2002, a jucat, printre altele, în marile succese regizate de Florian Pittiș, „Câinele grădinarului” (1988) și „Meditațiile Ritei” (1989), iar în paralel a făcut parte din trupa de actori coordonați de Alexandru Darie, jucând în „Trei surori”, „Iulius Caeasar” și „Poveste de iarnă”. A făcut excepționalul rol Marlene, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, printre multe alte roluri de valoare, iar la Teatrul Național joacă, în stagiunea curentă, în “Preșul” sau “Părinți și copii” – alături de alte proiecte artistice care o au ca eroină pe Emilia Popescu, femeia neasemuită care ne-a făcut darul acestei întâlniri.

Fotografii de Adriana Grand (imaginea din deschidere), Dan Vatamaniuc, Mihaela Marin

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Emilia Popescu, te-am tot ascultat în ultima vreme recitând poezii, ai făcut parte dintr-un proiect cu poeme românești, traduse și în engleză, un proiect care mi-a plăcut enorm…

Emilia Popescu: Da, erau poezii de Nichita Stănescu și George Coșbuc… Era și Iarna pe uliță. Sunt poezii grele, pentru că par așa, simpliste, nu simple, iar tu trebuie să le însuflețești într-un fel aparte… Mi-a plăcut foarte mult proiectul. Erau și poezii traduse, da, erau spuse și în engleză, de actori englezi.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Mă miră că spui că sunt poezii grele, nu m-am gândit niciodată din perspectiva asta, credeam că voi, actorii, puteți să recitați orice, oricum, în orice poziție, dacă pot să fac gluma asta.

Emilia Popescu: Sunt două aspecte: unii cred că pot să recite orice; alții își dau seama că nu poți să reciți foarte bine orice, adică cei mai lucizi, iar printre ei mă număr și eu. Sunt unele poezii pe care femeile le pot recita mai greu, fiindcă sunt scrise special pentru bărbați, alte poezii pur și simplu nu ți se potrivesc, pe principiul că nu toată lumea poate să facă orice, știi, ca muncitorii români care pun și parchet, și gresie, fac și instalația electrică și de toate… Eu așa cred, că fac parte dintre cei puțin mai lucizi. „Te rog să spui tu Iarna pe uliță” mi-a zis Oltea Șerban Pârâu… Și-am reușit.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: „Iarna pe uliță” e poezia pe care o recitam cu toții la școală, iar tu, o mare actriță, spui că a fost greu de recitat.

Emilia Popescu: Așa mi s-a părut mie… Nu știu dacă e așa pentru toți. Prima impresie este că actorii cântă, atunci când recită. Sau că se văicăresc, aproape toată lumea se văicărește, nu iese verbul, nu iese acțiunea. Dar chiar și atunci când e o stare de contemplație, contemplarea trebuie să fie cumva activă, nu pasivă, pentru că atunci nu ai putea să o exteriorizezi.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: E complicat, sunt lucruri chiar din interiorul meseriei, o meserie pe care presupun că ai ales-o de la început, din copilărie… Acesta a fost visul tău de mică, să fii actriță?

Emilia Popescu: Nu, eu am făcut pian și fratele meu violoncel, iar visul meu era să-l acompaniez pe el. Erau celebrii frați Menuhin, Yehudi la vioară și sora lui, Hephzibah, la pian, și visam să fim și noi așa, ca ei. Dar în clasa a VIII-a m-au deturnat definitiv. Însă am păstrat legătura cu pianul și m-am gândit de multe ori că nu știu ce aș fi făcut dacă nu aș fi învățat și cunoscut muzica, nu știu cum aș fi făcut meseria asta. Sigur cu totul altfel. Cred că mai prost.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar nu îți pare rău câteodată, nu ți-e dor tare, tare să fi cântat?

Emilia Popescu: Ba da, foarte… Și am un sentiment special când merg la concerte.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Marea Dragoste/ revistatango.ro: Provii din ceea ce se numește „o familie bună”. Ce erau, cum erau părinții tăi?

Emilia Popescu: Ai mei au fost la Operetă amândoi. Tata era acolo din anii ’50, de când s-a înființat Teatrul de Stat de Operetă, nu era cântăreț, era actor de comedie și avea colegi extraordinari, George Hazgan, Bimbo Mărculescu, Nae Roman… Mama era balerină și, ulterior, a devenit coregrafă. Deci am crescut într-o atmosferă muzicală și boemă, eram toată ziua la teatru și la Ateneu. Mama a colaborat foarte mult și a lucrat și la Teatrul Țăndărică, făcea mișcare scenică la spectacolele acelea dintr-o epocă foarte prolifică din punct de vedere teatral – nu vreau să fiu înțeleasă greșit, dar nici nu vreau să nu spun adevărul. Era atunci o directoare extraordinară, doamna Margareta Niculescu, care a făcut din Teatrul Țăndărică o emblemă culturală în Europa, se făceau niște spectacole de mare valoare. Eu eram fascinată de păpușile acelea, niște marionete uimitoare. Era o atmosferă aparte. Chiar dacă erau anii ’80, când în țară începea să fie din ce în ce mai rău, lumea artistică avea foarte multă imaginație, iar imaginația era un scut împotriva acelei orânduiri pe care n-o mai suporta nimeni. Rezistența prin cultură nu este un concept, este un adevăr.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: N-ai simțit, totuși, și tu, greutățile comunismului?

Emilia Popescu: Ba da, le-am simțit, dar aveam doar 13, 14, 18 ani… Până la 21 de ani a fost așa. Eu am terminat facultatea la 22 de ani și a venit Revoluția. Am simțit greutățile, dar aveam o viață foarte bogată din punct de vedere cultural. Eram exaltată, mă duceam la toate spectacolele de teatru și credeam – în continuare cred asta, dar rămâne între noi – că artiștii se jertfesc, că în teatre se întâmplă o jertfă în fiecare seară… Aveam un jurnal, pe care l-am citit de curând împreună cu fata mea, iar ea a rămas foarte surprinsă de felul în care îmi scriam mie însămi, de felul în care voiam să ajung și eu la fel ca actorii de pe scenă, să mă jertfesc, să îi fac pe oameni să simtă ceea ce simțeam eu atunci ca spectator. Viața mea lăuntrică era mult mai bogată decât comunismul. În plus, în anii facultății am avut niște profesori extraordinari, am avut și îndrăgostirile firești vârstei… Orice orânduire pălește în fața iubirii și a artei.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum ai intrat la facultate? Toată lumea știe că se intra cumplit de greu la Teatru.

Emilia Popescu: Am intrat cu un noroc chior, am intrat din prima, deși aveam colegi care se pregăteau cu mine și dădeau a șasea, a șaptea, a opta oară… Pe vremea aceea se înființase și secția seral, ca să fie mai multe locuri, fiindcă erau câte 400, 500 de candidați. Și am avut noroc. Eram foarte tânără, m-am gândit că dacă nu intru, mai am timp. N-aveam pile, dar aș fi putut să am, și chiar m-a păcălit tatăl meu că a vorbit cu domnul Cotescu – Dumnezeu să-l odihnească! Era rector atunci Octavian Cotescu și tata mi-a zis: stai liniștită, tăticule, că am vorbit, ești aranjată… Și m-am dus mai liniștită la examen, dar el nu vorbise, am aflat mai târziu. Însă a fost deștept, m-a păcălit frumos. Eu m-am pregătit, nu m-am lăsat, dar nici nu m-am descurajat. Deși aș fi putut, mai ales că, la un moment dat, când am văzut câți oameni sunt adunați acolo în curte, iar eu aveam 18 ani și ceilalți aveau 25 și mi se părea că sunt pensionari, m-am gândit că nici n-ar mai trebui să dau admitere, să îi las pe ei să intre mai întâi…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ți-era milă de bătrânețea lor…

Emilia Popescu: Da, dar am intrat, și consider asta și acum, din punct de vedere profesional, cea mai mare victorie a mea. Fiindcă am intrat din primul foc la clasa doamnei Olga Tudorache și, pentru mine, ăsta e Oscarul vieții mele. Șansa mea a fost că am intrat la doamna Olga Tudorache și tot în anul acela se hotărâse Moțu’ Pittiș să vină și el la școală și ne-a fost asistent un an și jumătate. Iar asta a fost întâlnirea care mi-a marcat destinul. Moțu’ a venit pe un cal alb și m-a dus în cetatea frumoasă a Teatrului Bulandra, am început să lucrăm și totul a fost atât de simplu, aproape nefiresc de natural, într-o vreme când toată lumea se chinuia.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Eu cred că n-ai avut doar noroc, eu cred că pur și simplu erai uimitoare, așa cum ești și acum, și toți te remarcau.

Emilia Popescu: Probabil că n-a fost numai noroc, aveam un tip de inconștiență și de ardere care ori cucerea, ori năștea întrebări… Da, probabil, acum sunt modestă, dar nu pot nici să zic că eram genială. Era acest temperament și un tip de naturalețe pe care eu îl am. Nu „un tip”, naturalețe pur și simplu, că nu cred că-i de mai multe feluri. Probabil că asta a cucerit.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar frumusețea ți-a deschis uși?

Emilia Popescu: Nu m-am gândit niciodată că aș fi frumoasă. Dacă mă uit acum la niște fotografii sau la filmări, îmi dau seama că eram fotogenică și că aveam un tip de puritate, de drăgălășenie… Oricum, nu m-a ajutat deloc să fac film această față drăgălașă.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar ai făcut și câteva filme, și o grămadă de alte lucruri foarte valoroase.

Emilia Popescu: Nu știu cât sunt de valoroase, dar am făcut. Am făcut lucruri care au bucurat oamenii. La tinerețe ai un soi de dorință de a fi pe podium. Când lucrezi și când scoți un spectacol, sigur că dorința e să fie extraordinar spectacolul, extraordinar! Să fie un succes! Lumea ocolește cuvântul „succes”, ca și când ar fi o rușine, ca și când noi ne-am pregăti să facem o meserie pe care nu o vede nimeni. Dar asta e altă discuție. Lucrurile trebuie privite puțin altfel, cu mai multă smerenie. Uneori, rolul poate nu e atât de reușit, dar poate fi o experiență pentru tine, căci ai de învățat din orice. Iar atunci când se potrivesc toate, când este și rolul bun, și spectacolul bun, vine succesul, un tip de satisfacție pe care, atunci când eram tânără, credeam că-l voi împărtăși cu toată lumea. Dar am avut surpriza să nu fie așa, o parte a criticii să nu bage de seamă, nu să vorbească urât sau să am cronici proaste, dar să nu observe ce fac… Și pe mine asta m-a marcat, pentru o vreme. Dar, după aceea, m-am obișnuit. Însă în primii ani ai carierei mele, pe care am început-o la Bulandra la un nivel extraordinar – și am stat acolo cam 10-12 ani – nu am avut niciun fel de cronici, nici cronici slabe, nici nimic! Pe parcurs, și această breaslă s-a dizolvat, iar mai târziu, cam după ce am trecut de 35 de ani, mi-am dat seama că părerea mea nu coincide cu a cronicarilor, că ceea ce eu consider a fi performanță, alții nu consideră. Și atunci am căutat să mă lovească mai puțin părerea sau indiferența criticii. Iar, în ordinea importanței, după părerea și standardele mele, publicul să fie următorul a cărui părere contează.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar cum ai reușit să faci trecerea asta și să nu-ți mai pese neapărat de ce cred criticii sau remarcă ei? Ce tehnică ai folosit?

Emilia Popescu: Suferința! Alta nu cred că e. Cel mai greu este să accepți nedreptatea, e ca atunci când venea copilul de la școală și tu nu puteai să faci dreptate în locul lui. Asta doare cel mai tare, nedreptatea. Care nici măcar nu folosește cuiva, pentru că, în România, nu poți să zici că e o miză, ca la Londra, ca în America, o cronică bună să însemne că vei câștiga premii, vei obține roluri… La noi, de exemplu, dacă luai UNITER-ul, nu curgeau contractele după aceea, ba dimpotrivă. La noi nu e un sistem de valori care să funcționeze. Deci răspunsul este prin suferință… Prin acumulare!

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Mai putea fi prin nesimțire, prin detașare, prin nepăsare, mai e și calea asta.

Emilia Popescu: Nu… Important e să mergi înainte, să ai măsură și discernământ, după părerea mea astea sunt esențiale. Și ce-am reușit să fac este să merg orbește numai pe bucățica mea, că dacă mă uit stânga-dreapta, nu mai poți să faci meseria, pentru că se dovedește că nu stă în picioare ce ai învățat. Noi am fost învățați că scena nu suportă orice, nu suportă orice aberație sau elucubrație a unui regizor care nu știe ce vrea sau care vrea să distrugă, pur și simplu, ceva. Viața mi-a dovedit că nu am învățat corect. Scena suportă orice… Iar publicul era mult mai exigent acum 20-30 de ani. Căci publicul înseamnă oameni care trăiesc în vremurile astea și sunt educați așa cum sunt… Totul trebuie privit la altă scară. Că dacă tot nu ne sinucidem, trebuie să ne raportăm la ce avem.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Să nu zicem „dacă nu ne sinucidem”, mai degrabă „dacă tot nu ne retragem din profesie”…

Emilia Popescu: Când te retragi din profesie, e și mai dureros. Pentru că, dacă te retragi când nu e momentul, dacă te retragi când nu ți-a venit vremea, suferi și mai rău. Trebuie să mergi, să mergi, să-ți duci crucea și să știi să înduri. Și îndurarea asta, vorbind în limbaj mai contemporan, înseamnă să ai răbdare. Și să primești pumni în stomac… Doamna Sanda Manu ne spunea că asta e o meserie în care, în primul rând, trebuie să stai foarte bine cu sănătatea, să reziști la lovituri. Să ai și sănătate mentală, și trupească. Să poți să te ridici și să mergi mai departe proaspăt, nu să mergi mai departe clătinându-te după lovituri. Hopa-Mitică! Să fii de cursă lungă.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Spune-mi, te rog, ceva despre o lovitură dintr-asta pe care ai încasat-o…

Emilia Popescu: Nu vreau să mă victimizez, n-au fost prea multe. Unul dintre spectacolele pe care le îndrăgesc foarte mult, care m-au ajutat să urc mai multe trepte deodată, a fost cel în care doamna Cătălina Buzoianu a făcut cu mine „Marlene”. Era un spectacol despre Marlene Dietrich, era vorba despre o actriță în vârstă, o Marlene la apus de carieră, care-și susținea ultimul concert din carieră. Jumătate de spectacol era teatru și cealaltă jumătate era un concert. Mie mi s-a părut că acel spectacol a fost o performanță, din punctul meu de vedere. Am fost foarte contrariată că n-a fost băgat în seamă, n-a fost trecut nici măcar la nominalizări. Și, întâmplător, în anul acela la nominalizări era cineva care apoi a fost prezent și în alt juriu, la Brașov, unde am primit premiu. Și persoana respectivă mi-a zis: “Dar eu n-am văzut spectacolul ăsta”. „Ba da, l-ați văzut…”

„Da, dar acum ești extraordinară!”

„Nu știu, așa am fost tot timpul, cum m-ați văzut acum…”

„Nu, nu cred, dacă e așa trebuia să iei premii și atunci…”

„Nu-i nimic…”, am zis…

Știi ce e mai greu? E greu când sunt roluri mari, fiindcă rolurile mari de femeie sunt puține, sunt pe vârste. Când spun „roluri mari” mă refer la scriitură, la rolurile din dramaturgia clasică. Nu-s multe.

Și ultimul meu rol a fost în Un tramvai numit dorință, de care sunt sigură că a fost bine. Nu folosesc cuvinte mari, sunt sigură că a fost bine. Dar atunci când un juriu vine și cuantifică o performanță sau o reușită, ei nu pun în balanță și autorul, și cât de greu e rolul, și cum a fost, totul se analizeză la modul: mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut. Și cineva hotărăște astfel, mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut, dacă ai fost sau nu ai fost foarte bun, dacă meriți sau nu meriți să fii printre primii trei sau patru. Cineva care nici nu știu dacă vede atâta teatru cât să poată evalua cu adevărat. Și acestea-s lucruri care pe mulți dintre noi, la un moment dat în viață, ne-au afectat. E adevărat că cel mai tare asta se întâmplă după o anumită vârstă, cam după 40 de ani, când se presupune că poți să faci marile creații. Sunt lucruri care te dor, nici măcar nu te afectează, te dor fizic, că de afectat, cum să mă afecteze, că doar fac meserie la fel de bine în continuare, dacă am noroc să găsesc roluri… Te dor. Sunt mulți colegi de-ai mei, în provincie, care au făcut niște creații absolut extraordinare. Dar recunoașterea la noi este o luptă în breasla celor care hotărăsc, nu prea are legătură cu cine prestează și cine moare pe scenă. Are legătură cu ideea să-ți dau ție în cap, că sunt din tabăra aialaltă. Se practică un joc de glezne atât de pueril și atât de fără miză, într-o țară în care ar trebui să trăim ca în paradis, pentru că e o țară mică și nu interesează pe nimeni cultura, ar trebui noi între noi să ne facem bucurii.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Te-am întrebat despre momentele dificile peste care ai trecut. Spune-mi, te rog, dacă a fost și vreun moment în care chiar ai zis „da, chiar sunt pe drumul cel bun, într-adevăr momentul ăsta mă răsplătește pentru câte am îndurat până acum”…

Emilia Popescu: Aproape 95% din ce am făcut în meserie m-a răsplătit. Momentele mele de răsplată sunt aproape la fiecare spectacol. Sunt acolo niște clipe de grație pe care nu le poate explica nimeni. În anumite anumite seri, se întâmplă ceva cu tot colectivul, se joacă într-un anumit fel, se reașază totul într-un tip aparte de energie sau de disciplină… Da, momentele de răsplată au fost nenumărate și nu am să zic niciodată că am îndurat ceva pentru meseria asta. Rolurile te costă sau faci sacrificii pentru ele, dar asta este ceva foarte intim și nu suport să vorbesc despre asta, e ca atunci când spui copilului „m-am sacrificat ca să te cresc”. Asta e ceva foarte urât. Foarte bine, te-ai sacrificat că asta e, ce să facem acum, cine să se sacrifice, dacă nu părintele?! Deci nu vreau să vorbesc despre asta. Poate m-am simțit jignită uneori, sau umilită, sau nedreptățită în timpul procesului de lucru, în timpul repetițiilor, dar știam că prin răbdare – căci eu sunt foarte rezistentă și foarte răbdătoare – o să cuceresc și o să câștig mult. Prin răbdare și prin neagresiune poți câștiga mult mai mult decât prin agresivitate. N-am îndurat, momentele mele de răsplată sunt nenumărate.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ești în continuare foarte cunoscută pentru lucrurile pe care le-ai făcut în televiziune. Cu Ștefan Bănică te asociază lumea și acum, n-o să mai scapi niciodată de asocierea asta.

Emilia Popescu: Nici nu vreau să scap, e viața mea, e munca mea! Eu nu mă supăr deloc să fiu asociată cu ceea ce am făcut. Am colegi care se supără și spun, aoleu, toată lumea îmi zice că sunt cutărică din… Eu nu vreau să scap, pentru că toți anii ăia au fost cu o mare bucurie. Gândește-te că noi aveam 22-25 de ani și eram vedete prin apariția noastră la televizor. Pentru că, pe vremea aceea, actorii încă mai erau vedete. Cum să mă dezic?! Am făcut-o cu o bucurie și cu o plăcere și cu un profesionalism extraordinar! Plus că ne-am făcut rost el de o soră și eu de un frate sau de un verișor mai năbădăios. Ne-am înrudit…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai avut îndoieli la început când ați pornit proiectul acela? Sau ai știut că va fi un succes?

Emilia Popescu: Da, am știut. Am avut de puține ori în viață îndoieli despre proiectele la care lucram, știam exact dacă o să fie ok. Iar aici am fost sigură c-o să fie bine. El venea după succesul cu Liceenii – uite că vorbim de Liceenii și tocmai s-a stins din viață regizorul filmului Liceenii, Nicolae Corjos. Eu făcusem filmul cu Stela Popescu în care cântam Țurai-țurai. Eram niște tinere vedete, ne oprea lumea pe stradă. Și pe urmă am apărut la televizor și ne-am bucurat foarte mult. Tot insist la Ștefan să mai facem câte ceva și acum, la vârsta noastră. Să vedem…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai spus mai devreme așa, foarte clar, că am câștigat un frate sau un verișor. Cred că știi că oamenii credeau că aveți o legătură între voi, nu credea nimeni că sunteți ca frații.

Emilia Popescu: Da, dar nu am fost prea hărțuită din punctul ăsta de vedere. Pe vremea aceea presa de cancan nici nu era prea dezvoltată. Dacă ar fi fost ca acum, să ne urmărească și să vadă la câte petreceri mergeam împreună, probabil că ar fi fost mai greu. Dar noi eram o gașcă, eu eram cu iubitul meu, viitorul meu soț, în aceeași gașcă, umblam tot timpul de nebuni, dar nu ne urmărea nimeni și nici nu ne-a păsat de ce se spunea.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai avut și carieră, nici nu te-ai sacrificat pentru copil, că ai zis asta mai devreme. Cum a fost cu familia, cu copilul, ai pierdut momente importante avându-le pe ambele?

Emilia Popescu: Nu, nu m-am sacrificat. Maternitatea mi s-a părut cel mai frumos lucru de pe pământ și viața mi-a dovedit că n-am pierdut nimic. Dar nici nu se punea problema să gândesc așa, puteam și să pierd orice colaborare, nu m-ar fi interesat. Totul s-a întâmplat firesc și exact când mi-am propus. Căci eu mi-am propus ca la 30 de ani să am un copil, gândindu-mă că până atunci voi fi avut 10 ani plini în care să muncesc și voi putea să-mi fac un nume, iar după aceea am să pot să-mi cresc copilul, și să-mi păstrez numele, fără să fiu cumva foarte ocupată… Și așa s-a întâmplat. Mi-au ieșit planurile, până la un moment dat, exact cum am visat. Și s-a întâmplat totul foarte frumos, am un copil extraordinar, o fată minunată, cu o moștenire artistică grozavă.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Pentru că și tatăl ei este artist, e muzician.

Emilia Popescu: Ionuț (Bogdan Ștefănescu n.r.) este un muzician extraordinar, de când era foarte tânăr era foarte, foarte bun, și acum e la fel de mare… Când ești mare, ești mare! Și a crescut și Maria într-o atmosferă profund artistică, cu valori bine-bine-bine structurate. Nu zic că asta o ajută foarte mult, dar măcar are un cap limpede.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: De ce crezi că nu o ajută foarte mult?

Emilia Popescu: Fiindcă nu se mai potrivesc valorile așa de bine în lumea noastră. Cred că întotdeauna a fost mai dificil să răzbați, dacă ești mai cu principii decât fără. Însă, atunci când ai valori, cred că pui mai ușor capul pe pernă, iar valorile te ajută să te evaluezi corect. Dacă trăiești conform principiilor tale, orice eșec au regret ai avea, ți se datorează în întregime, tu ți-ai respectat principiile, chiar dacă poate că n-ai obținut ce obțin alții. Eu consider că cea mai frumoasă muncă a mea se vede în copilul meu, care e un om matur și atât de bun și de înțelept.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce face Maria acum?

Emilia Popescu: Maria s-a aruncat în neam, ca să zic așa… Ce vezi în spatele meu sunt niște tablouri de Iser, care este unchiul nostru, e unchiul mamei, fratele bunicului meu. Maria a început pictura de la șase ani, a făcut pictură, apoi grafică, și pe urmă s-a orientat către modă, a făcut modă aici, la Belle Arte, a terminat, a făcut masterul, a fost și în străinătate, dar s-a întors. E un om care, ca și noi, nu s-a abătut de la drumul ei.

Și face o mulțime de lucruri interesante. Eu sunt foarte surprinsă că are și o latură din aceasta mai pragmatică, pe care eu n-am avut-o, și un soi de înțelepciune timpurie, cu care eu nu pot să mă laud, dar probabil că toți tinerii de azi sunt așa, sunt obligați să se maturizeze mai repede decât am fost noi.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: N-ați încercat s-o duceți să facă și muzică, să facă și teatru?

Emilia Popescu: A făcut pian și chitară, dar nu a mai continuat. Acum îi pare rău, dar eu nu am vrut s-o oblig. Însă măcar este un meloman profesionist. Și pictează extraordinar, iar insistența mea în a continua cu pictura este aproape enervantă, însă știi că asta e treaba noastră, noi să-i pisăm, ei să nu ne asculte și, după o perioadă lungă de timp, în care noi am uitat cu ce i-am pisat, să se întâmple să vezi că lupta ta a fost răsplătită. Dar o să și picteze pentru lume, eu am deja toată casa cu tablouri de-ale ei.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: De ce o iubire frumoasă între doi artiști, între doi oameni care vorbesc așa de frumos unul despre celălalt, se termină, totuși? În ce Dumnezeu să mai credem dacă și iubirile acestea nobile sfârșesc la un moment dat?!

Emilia Popescu: Toate iubirile sfârșesc din cauza orgoliului. Sau nu se sfârșesc, oamenii se despart din cauza orgoliului, că nu întotdeauna oamenii când se despart nu se mai iubesc. Traiul în comun este o chestie foarte dificilă. Dar orgoliul și temperamentul oamenilor au un rol foarte important. În plus, nu întotdeauna oamenii care se potrivesc se iubesc și nu întotdeauna oamenii care se potrivesc trăiesc împreună. De obicei, se iubesc oameni care nu se potrivesc, și tot așa…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: A fost și orgoliul tău la mijloc?

Emilia Popescu: Nu, la mine se termină răbdarea, atât, nu altceva.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu te gândești să ți-o exersezi? În profesie spui că ai avut multă răbdare.

Emilia Popescu: Păi, cum s-o mai exersez, 20 de ani ți se par puțini? Tocmai, răbdarea mea trebuie să fie mai ponderată în viață, eu cred că am prea multă răbdare, sunt prea tolerantă cu oamenii, mult prea tolerantă. Iar acum sunt și mai tolerantă!

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci ești din rău în mai rău!

Emilia Popescu: Dar știi de ce? Pentru că-mi dau seama că este o prostie… Acum cred că am o altă relație cu timpul!

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și cu Divinitatea, cu forțele Universului?

Emilia Popescu: Fără asta nici nu cred că aș fi ajuns aici, pentru că și strada o traversam greșit până la 30 de ani, nici nu știu cum de n-am murit într-un accident de mașină. Dar după ce am avut copilul, am învățat să fiu mai atentă. Deci Dumnezeu mă iubește, mă leagănă, mă ține în brațe, îmi arată tot timpul calea, m-a ajutat, am ieșit din niște încurcături, din niște momente grele-grele… Iar atunci când nu L-am ascultat, în sensul că nu mi-am ascultat intuiția, fiindcă și intuiția este ceva divin, când n-am ascultat-o, n-a fost bine.

Și fără El, nimic nu se poate… Pentru mine este ceva foarte concret, o prezență foarte, foarte concretă.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: De când ai conexiunea asta cu divinitatea?

Emilia Popescu: De mică.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: De mică, din comunism, atunci când nici nu vorbeam despre Dumnezeu?!

Emilia Popescu: Nu vorbeam, nici nu mă duceau ai mei la biserică… Dar am avut mereu o comunicare, o am dintotdeauna. Am știut dintotdeauna și ce o să reușesc, am știut c-o să pot să fiu actriță și că o să pot să fac bine lucrul ăsta. Am știut și când o să greșesc, în lucruri importante, și de asta îmi pare rău, dar nu mai pot să îndrept nimic din păcate, asta e, am și regrete… Poți să regreți, de exempl, că n-ai făcut mai mult bine, nu neapărat că nu ți-a fost ție mai bine. Sunt tot felul de regrete, nu se poate să nu ai ceva ce n-ai făcut destul, unde n-ai dat destul…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Mie îmi pare rău și de lucrurile pe care știu sigur că nu le mai pot face de acum înainte, mi se pare cumplit să spun că nu mai pot avea copii, că e prea târziu pentru asta, când eu aș mai vrea să am un copil și la 100 de ani…

Emilia Popescu: Și slavă Domnului, ai trei, eu am unul singur! Se pare că suntem mai ciudate, că n-am prea auzit oameni care să dorească asta, ești primul om pe care-l întâlnesc care-mi spune același lucru, dar așa simt și eu. Și de asta am o relație specială cu copiii, mi s-a părut întotdeauna că este o răsplată că avem copii și, dacă nu știm s-o apreciem și nu stăm cu ei să-i creștem, înseamnă că suntem extrem de proști.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Sunt total de acord!

Emilia Popescu: Oamenii mari devin atât de plictisitori, încât trebuie să fii extrem de primitiv și simplu la minte, încât să nu vrei să stai cu copilul tău în toate etapele creșterii lui. Întotdeauna roadele se culeg mai târziu. Acum când îi avem mari, acum culegem roadele.

Mă rog, am văzut și cazuri în care unii părinți n-au stat cu copiii și totuși au cules roadele.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Da, pentru că a stat acolo un alt părinte bun, care nu l-a vorbit de rău pe cel plecat…

Emilia Popescu: Așa e.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce ți-a adus bun și ce ți-a adus rău trecerea timpului?

Emilia Popescu: În afară de faptul că te dor oasele, ce să-ți aducă rău?!… Că dacă ne plângem că îmbătrânim, înseamnă că nu vrem să mai trăim, nu putem să trăim la aceeași vârstă tot timpul… N-aș mai vrea să mai am acum 20 de ani nici dacă m-ai plăti.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar silueta de la 20 de ani, nu-ți pare rău după ea?

Emilia Popescu: Ba da. Și e foarte dificil dacă ai un anumit metabolism, dacă ai o anumită fire, e foarte dificilă treaba asta cu silueta. Dar, altfel… Ce să-mi aducă rău? Îmi aduce o stare de neliniște, că te poți îmbolnăvi de tot felul de chestii.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Viața mea s-a stricat de când au început să moară oamenii dragi în jurul meu.

Emilia Popescu: Asta e o altă discuție. Trecerea timpului pentru generația noastră a dus la dispariția unei lumi, lumea noastră a dispărut cu desăvârșire. Avem această putere de adaptare în ADN-ul nostru, trebuie să ne adaptăm, dar pentru că lumea noastră a dispărut a devenit nu greu, ci aproape imposibil de trăit. Deși sunt sfătuită să trăiesc în prezent, eu trăiesc foarte mult în trecut, foarte mult, aproape tot timpul. Mă duc în locul acela frumos, în timpul care a durat mult mai mult decât ce avem de trăit de acum încolo, și amintirile mă ajută să merg printr-o lume rece și crudă, ca și când aș fi acoperită cu o haină moale, bună, invizibilă. Mie-mi ține de cald ce am trăit. Merg prin iarnă, fără să-mi fie frig… Dar lumea noastră a dispărut și asta e foarte greu de îndurat, da, asta-i greu.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și ceva bun ce ți-au adus anii ăștia? Ești mai deșteaptă, ești mai cultă, ești mai bogată?

Emilia Popescu: Puteam să fiu și mai bogată. Sunt mai liniștită financiar acum, dar n-am niciun fel de altă avere în afară de talentul meu și de copilul meu. Și am mai multă putere – paradoxal – de a face mai multe lucruri. Înainte aveam de jucat, creșteam și copilul, ajutorul dat celorlalți mă obosea. Probabil din cauză că sunt într-o altă etapă a vieții mele, acum sunt puțin mai liberă și pot să ajut mai multă lume, pot să fac mai multe lucruri. De fapt, asta cred că e o chestie cu care m-am născut, sunt un om puternic.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Iar din perspectiva vârstei, contează și cum arăți, mai ales ca actriță?

Emilia Popescu: Contează foarte mult vârsta, chiar vârsta, nu cum arăți din cauza vârstei. Sunt roluri pe care nu mai poți să le faci, sunt roluri pe care încă nu poți să le faci, deci ai o perspectivă bună că trece timpul și o să le faci mai târziu. Dar vârsta contează foarte mult. Pentru că, deși se mai întâmplă tot felul de lucruri ridicole în teatru și câte cineva joacă roluri de fetițe la o vârstă înaintată, asta nu-i un etalon. Vârsta contează foarte mult. De la rolurile de fete drăgălașe, ai trecut brusc într-o zi la mame și chiar la bunici. Trebuie ușor-ușor să-i lași creierului timpul să se obișnuiască. Dar te obișnuiești și gata, mergi mai departe. Dacă n-ai umor, e mai greu, te încrâncenezi, zici, aoleu, vai de mine, ce-am ajuns?! Dacă ai umor… “Ce joci?”, te întreabă cineva. “O bunică.” “Cum?!” “Eee, uite așa, foarte mișto, joc o bunică…” (râde)

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Pentru iubire se face vreodată târziu? Devine vreodată ridicol să te îndrăgostești, spui, joc o bunică și nu mai pot să mă îndrăgostesc la 50-60-80 de ani?…

Emilia Popescu: Nu, pentru iubire nu e niciodată târziu. Pentru iubire cred că ne naștem. Acum, depinde dacă suntem norocoși și avem parte de ea, dacă avem noroc s-o întâlnim, dacă avem noroc s-o păstrăm, dacă știm s-o păstrăm… Dar ne putem îndrăgosti la orice vârstă.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu e valabilă povestea aceea că iubim o singură dată în viață și restul sunt accidente pe care ar trebui să le evităm?

Emilia Popescu: Iubim diferit în funcție și de vârstă, nu iubim întotdeauna responsabil, cu dorința de a păstra iubirea. Nu știu dacă iubim doar o dată, poate că o iubire e mai însemnată, dar asta nu înseamnă că celelalte nu au valoare. Când iubești, simți că este pentru totdeauna, deci n-ai mințit, așa ai simțit, și așa trebuie să dăm valoare fiecărei întâlniri. Dar câte au fost, dacă a fost doar una sau mai multe, cred că putem spune doar la final, când facem bilanțul și putem vedea că definitorie pentru noi poate a fost una singură, sau două…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai spus că ai ținut un jurnal. Scrii în continuare? Scrii poezii, consemnezi memorii?

Emilia Popescu: Nu, și îmi pare rău. Mie îmi trebuie mult să mă pornesc, dar poate că o să vină momentul destul de curând să și scriu. Până acum n-am scris cred că și de lene, și de jenă. Multă vreme m-a întrebat lumea de ce nu am cântat. Adică cum, unde să cânt, eu sunt actriță!… Am un simț al ridicolului exacerbat. Iar acum toată lumea scrie, dar nimeni nu mai citește.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Așa este, chiar, toți avem biblioteci în spate, dar nu mai citim nimic…

Emilia Popescu: Și eu am avut un moment în care n-am mai putut să citesc, asta de curând, dar nu-i nimic, că baza e solidă. Sunt momente în viață.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: N-ai început să uiți lucrurile pe care le-ai citit sau pe care le-ai văzut la un moment dat? Eu mă trezesc să știu sigur că am citit sau am văzut ceva, dar nu-mi amintesc nimic…

Emilia Popescu: Da, pentru că a fost demult… (râde) Dar ele există în noi și de aia suntem într-un anumit fel. Nu mai reținem, dar ele sunt acolo. Dacă mă pui acum să spun o poezie a lui Lamartine, de care eram îndrăgostită, n-o să știu. Dar eu știu cum e Lamartine, știu sentimentul. Toate sunt acolo bine-bine înăuntrul nostru.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Am difuzat la radio, de câteva ori, monologul acela pe care l-ai spus în finala de la Te cunosc de undeva.

Emilia Popescu: Uite, acela se potrivește acum extraordinar cu tot ceea ce trăim, extraordinar se potrivește. De fapt se potrivește cu orice, tot timpul.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: La ce te referi, la pandemie, la război, la singurătate?

Emilia Popescu: Da, la momentele acestea când trebuie să le spui oamenilor la care ții că ții la ei, să spui iartă-mă, să spui te iubesc, să nu-ți fie frică să iubești, că mâine s-ar putea să nu mai fii! Azi-ul, cu tot ce implică el, trebuie trăit și spus. Eu fac asta, dar o fac dintr-un instinct, din firea mea, dar alții nu o fac și neavând aceeași fire, consideră că nici nu trebuie s-o facă. Dar eu, dacă simt, spun, nu las pe mâine.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce o înveți pe Maria ca să fie fericită? Ce-o înveți pe fata ta legat de vremurile acestea grele pe care le străbatem?

Emilia Popescu: În primul rând, am învățat-o că atunci când ai o bază culturală, vei fi un om pus la adăpost în orice timpuri. Vei ști să asculți o muzică și vei fi fericit. Dacă vei ști să și cânți, vei fi și mai fericit. Făcând o meserie artistică, vei fi fericit tot timpul în lumea ta. Arta salvează omul din orice situație. Și umorul! Nu pot s-o învăț să aibă umor, dar slavă Domnului că s-a născut cu umor, n-avea cum să se nască fără umor! Și o mai învăț să aibă un anumit tip de relație cu timpul, să nu-l piardă, crezând că are timp să facă asta mai târziu.

Valoarea, talentul, sensibilitatea în lumea foarte crudă și rece în care trăim se vor vedea cu atât mai bine, pe termen lung, ei vor câștiga.

Și am mai învățat-o că situația materială este ceva care se schimbă. Că oricât de săracă ar fi, trebuie să aibă o rochie neagră și niște perle, de plastic pot să fie, dar să arate a perluțe. Și întotdeauna, de Anul Nou, chiar dacă stă singură acasă, să se îmbrace așa și să asculte o muzică frumoasă. Să aibă un singur fel de mâncare bun, într-o farfurie frumoasă, cu un pahar frumos.

Am învățat-o și eu, dar cred că și ea s-a născut astfel, încât să aprecieze lucrurile și obiectele frumoase, noi chiar avem o pasiune pentru obiecte frumoase care înseamnă ceva, care reprezintă amintiri.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Te-ai referit de mai multe ori la simțul umorului. Când ai râs ultima oară sau ai făcut pe cineva să râdă?

Emilia Popescu: Tot timpul îi fac să râdă pe cei din jur, nu știu, le zic câte o chestie, nu mai știu ce, dar tot timpul fac glume și fac lumea să râdă.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Îți păstrezi tot timpul, deci, harul de actriță de comedie?

Emilia Popescu: Eu sunt un fin observator al lumii din jur și întotdeauna observ contrapunctul. Din punctul ăsta de vedere mi se pare că România tragică a zilelor noastre are niște accente de umor pe care nu le poți găsi nicăieri în lume.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și când ai plâns ultima oară și de ce?

Emilia Popescu: Când am plâns? Îmi vine să plâng cam des… Așa cu lacrimi, am plâns de curând, dar nu pot să spun de ce…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Te-am întrebat prea puține lucruri, am omis ceva?

Emilia Popescu: Dimpotrivă, cred că am dezvăluit chiar prea mult… Dar nu-mi pare rău că ți-am zis câte ți-am zis, și cred că e mai bine că n-am vorbit despre ce se întâmplă în jur. E mult prea evident ce se întâmplă și istoria va comenta…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ar fi vreo concluzie pe care să o putem desprinde din tot ce am vorbit?

Emilia Popescu: Cultura este cel mai sigur adăpost. Iar umorul te salvează din aproape, nu din toate, din aproape toate situațiile.