“câte pene pe cucoş
atâţia copii frumoşi”
În ultima scrisoare a aiuritului deceniu, nu-ţi voi scrie despre mine sau despre noi. Poate doar un pic, Doamnă, oi trage un colţ de spuză pe turta mea rece şi tare. Tu ştii că alergiile apar când nici nu te aştepţi şi te leagă pe viaţă de noi restricţii, de care nici n-ai avut habar. Te culci sănătos şi te trezeşti alergic. Aşa mi se întâmplă mie, de câţiva ani buni, să fiu alergică la ultimele zile ale anului. Nu ştiu ce să fac cu ele şi mă abţin să fac ce-mi vine să fac, adică să le mănânc, să le dorm şi să le uit. Când tuturor le vine cheful de bilanţuri, mie imi vine să dorm. Unde nu mă înţeapă cineva, şi pe mine, cu un fus, ca pe prinţesa Aurora, să dorm şi eu, cu folos, zilele Culoarului dintre Crăciun şi Bobotează! Să mă trezesc, vorba Madonnei, shining and new! Sunt zile magice, cei vechi ştiau asta şi-şi luau tot felul de măsuri apotropaice, dar noi ne-am grăbit să uităm şi repetăm mereu, an după an, generaţie după generaţie, aceleaşi forme de a ne aduna, deşi, metaforic vorbind, ne strâng pantofii, ne strânge cureaua, ne strâng bijuteriile scoase doar la Sarbători, ca “sî crăpi Pompaduroaica”. Nu ridic eu, piatra, să arunc în nimeni, când mie îmi atârnă de gât bolovanul tuturor superstiţiilor de pe pământ!
Doar că eu am devenit alergică la bilanţuri. Numai când mă gândesc, mi se albeşte foaia şi mă ia cu ameţeală. Sunt alergică la listele cu ce-a fost şi cu ce-am vrea să fie. Şi-atunci, m-am gândit, despre ce să-i scriu eu, Doamnei mele, într-o clipă ca aceasta? Cine stă la începutul şi la sfârşitul acestor sărbători? Cine-s expeditorii şi destinatarii iluziei din care ne hrănim şi noi, adulţii? M-am gândit să-ţi scriu despre copiii din zona de tranzit.
Între un cer şi un alt fel de cer, între un iad şi un alt fel de iad, stau cuminţi, cu ursuleţii, păpuşile, tabletele lor, în braţe, copiii români din zona de tranzit. Mica Românie plutind (îmi vine să spun “în derivă”, dar nu spun) pe o mare de cuvinte amestecate, pe marea “vraişte” de curenţi englezeşti, nemţeşti, italieni, spanioli, franţuzeşti. Au trecut treizeci de ani de când s-a dat startul ieşirii noastre în lume, primii copii de-atunci, semănaţi şi vânturaţi pe drumurile Europei, sunt astăzi tineri trecuţi de douăzeci de ani. Râul duce alte ape, cu alte chipuri, cu aceleaşi suferinţe, temeri sau emoţii. Copiii noştri din zona de tranzit se împart în mai multe categorii:
- RĂMAŞII cu bunicii, rudele, vecinii. Celor 35 000 de copii care-şi văd părinţii doar de Sărbători sau în vacanţe, dar care-i pot pupa pe Skype sau cu emoticoane, pe whatsapp, le-a dedicat dramaturgul Matei Vişniec o extraordinară piesă de teatru, care se joacă chiar acum, sub nasul nostru (mă rog, al vostru): “Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama”. În povestea ei, lacrima fetiţei celei mai mici, Manuela, are puterea de a o aduce pe mama acasă, din Italia, unde îngrijeşte de două fetiţe italiene şi de nonna lor. Copiii aceştia trăiesc aşteptând, dospindu-şi copilăria într-un dor resemnat, de părinţi. N-au CE face.
- EMIGRAŢII împreună cu părinţii. Pe ei i-am văzut crescând în parohia mea, la propriu vorbind. Sunt din ce în ce mai mulţi copii în parohia ortodoxă din oraşul în care locuiesc. Chiar alaltăieri, după slujbă, am vorbit cu o fetiţă blondă şi cu ochelari, care stătea singurică la soare, rezemată de uşa bisericii, şi aştepta îmbufnată să fie chemată la împărtăşanie. O cunosc – ea nu ştie – de când era un pui de maramureşeni pe care-l îmbrăcau în costum popular, la Paşti. Parcă-i văd şi acum băsmăluţa roşie pe căpşorul cu puf blond, zburlit. O surioară mai mică, ce-i semăna foarte, chirăia în cărucior, în biserică, fără pic de respect pentru privirile grăitoare ale enoriaşelor “în basmale”, care se zbăteau – se vedea bine pe chipul lor – între impulsul de a-i spune vreo două mamei, pentru a o zburătăci din sfântul locaş, şi gândul la porunca clară a Domnului nostru Iisus, care a cerut să fie lăsaţi copiii să vină la El. Fetiţei de vreo patru anişori – avea mutrişoară de Anuţă – i-am vorbit în româneşte, iar ea mi-a răspuns cu un gest, după ce m-a cântărit o secundă, mirată clar de faptul că “suntem de-o limbă, eu şi ea”. Copiii ca ea nu mai ajung să vorbească corect româneşte, niciodată. Sau dacă vorbesc, de scris, nu vor scrie. Ei sunt prima generaţie a amestecului dintre limba română şi limbile ţărilor unde se află: rom-spaniola (cu ramificaţiile ei de rom-catalană, rom-valenciană, rom-bască), rom-engleza, rom-italiana, rom-franceza, rom-germana. Mai rău este de cei vânturaţi dintr-o ţară într-alta, care stau o perioadă în Spania, bunăoară, apoi pleacă în Anglia sau în Italia, sau se întorc pentru o vreme acasă şi iar sunt duşi de valul părintesc, în ţări străine. Uneori nu-şi mai păstrează nici numele de la botez, “se dau după” numele celei de-a doua patrii, din Mihai devin Miguel, din Mădălina, Magdalena, din Ioan, Joan, din Monica, Mónica. Dispar în peisaj, se contopesc cu el, vorba Psaltirei, până nu li se mai cunoaşte nici numele…
- NĂSCUŢII ÎN STRĂINĂTATE CU AMBII PĂRINŢI ROMÂNI. Sună cam aspru ce voi spune acum, însă aceasta e realitatea: cu cât mai culţi sunt părinţii acestor copii, cu atât ei vor vorbi mai corect limba ţării din care provin părinţii lor. Sigur că şi aceasta e o decizie pe care o iau părinţii în numele copiilor. Nu e neapărată nevoie să. Ei sunt din start copiii cu o altă primă naţionalitate. În funcţie de ţara în care s-au născut, pot beneficia sau nu de dubla cetăţenie. Sufletele lor nu sunt împărţite între o ţară şi alta, ei se întorc în braţele României ca la o bunică darnică, însă cam zărghită. Incomodă, pe alocuri, ca orice bunică de la ţară, care le arată, încă, la figurat, buda din curte, atunci când vor la baie. Legăturile lor cu ţara vor fi în întregime culturale sau nu vor fi deloc.
- NĂSCUŢII ÎN STRĂINĂTATE DIN CĂSĂTORII MIXTE. Pe micuţii ăştia îi cunosc foarte bine. Nici lor nu le-a fost şi nu le e uşor. Exemplu viu al ecumenismului, ei sunt cei care sărbătoresc Crăciunul “in catholic mood” şi Paştele ortodox, sau invers. Fetiţa mea a dus în mânuţă rămurica de măslin la procesiunile catolice de Florii, însă l-a aşteptat în fiecare an, pe Moş Crăciun, şi-i cântă încă, bunicului nonagenar, colinde, la telefon. În casa mamei, păstrează încă o sorcovă pe care n-a folosit-o niciodată. E cea mai tristă sorcovă din lume. Încă mă ard lacrimile ei, când îşi lipea năsucul de geamul autobuzului şi plângea, strângându-şi răţuşca în braţe şi murmurându-şi mantra îndurerată: “nu vreau să plec, nu vreau să plec…” Ei sunt precum căluţii din poveste, cu două inimi, cu două spline, cu două rânduri de piele. Dar asta nu înseamnă că nu-i doare…
Unde se strâng dorurile copiilor din zona de tranzit?
Îmi amintesc mereu de un citat din Cel mai iubit dintre pământeni, despre Silvia, fetiţa lui Victor Petrini. E o frază care s-a ţinut după mine ca un câine flămând, vorba Poetului:
“Atunci ea se ridică şi veni la mine, floare vie care nu ştie cine o rupe şi o duce la nas, dar care ştie că asta o poate face însă şi tata şi mama şi toţi cei legaţi de naşterea şi de mica ei existenţă”.
COPIII CRESC.
P.S. Dacă-ţi iese în drum, pe la vreun teatru, “Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama”, du-te, Doamnă, să vezi piesa, cu Iza. Apoi îmi spui şi mie ce-a zis fetiţa ta de zece ani, atât de înţeleaptă şi de bună, despre personajele din piesă…
