Totul a început de la o icoană a Sfintei Fecioare, care mi s-a părut cea mai frumoasă și mai plină de lumină între toate icoanele din altarul la care mă închin. Așa am pornit în căutarea autorului ei și am ajuns la pictorul Adrian Bebe Naidin care – complet neîntâmplător – este tatăl muzicianului Adrian Naidin. Știam că părinții artistului sunt filologi, profesori și scriitori, așa că am fost derutată și am vrut să aflu mai multe. Și am ajuns să cunosc un personaj fascinant, cel care adună în jurul lui o dinastie de artiști.
Lui Adrian Naidin Sr. i se spue Bebe. Are 88 de ani, și este căsătorit de 67 de ani cu doamna Rodica Naidin. Au doi băieți, pe Mircea și pe Adrian, și doi nepoți, George și Patricia, copiii lui Mircea, fiul lor cel mare. Locuiesc în Cluj Napoca, într-un apartament ticsit de cărți, de icoane, de povești și amintiri. Acolo, printre minunății, am stat de vorbă despre literatură, despre pictură și, mai ales, despre dragoste.
Fotografii de Marius Buciuta realizate la Cluj, în casa familiei Naidin
Alice Năstase Buciuta: Să-ncepem cu începutul, unde v-ați născut, domnule Naidin, și din ce familie vă trageți, ce profesii aveau părinții?
Adrian Bebe Naidin: M-am născut în Sebeș-Alba, iar asta s-a întâmplat datorită profesiei tatălui meu, care era militar-veterinar și călătorea mult. După un an de zile, părinții s-au mutat în Craiova și acolo am copilărit și am făcut școala, până ne-am mutat definitiv în Cluj – pe la 17-18 ani – tot datorită tatălui meu care avea un serviciu în care era solicitat mult și în alte orașe.
Mama mea era casnică și era fără carte, nu făcuse școală. Era o femeie simplă, dar foarte frumoasă, cu ochii verzi, foarte tandră cu noi, dar fermă, în același timp. Datorită acestei fermități a reușit, după război, când erau timpuri nespus de grele, să ne dea o educație foarte bună.
Ce am admirat eu la mama mea a fost că, în simplitatea ei, totuși, s-a interesat și ne-a dat pe mine și pe sora mea la cele mai bune școli din Craiova. Pentru asta, sigur că-mi rămâne o recunoștință teribilă. Iar tatăl meu, v-am spus, veterinar, a participat la al doilea Război Mondial, a fost în iadul acela de la Cotul Donului, de unde a scăpat ca prin minune. Și a revenit în țară și a trăit până la 82 de ani.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum a fost după mutarea la Cluj?
Adrian Bebe Naidin: Aici ne-am stabilit, aici am rămas definitiv. Aici m-am și căsătorit. Ne-am căsătorit foarte tineri, eu aveam 21 de ani, iar soția mea, Rodica, 18, dar i-am dat un avans, ca să spun așa, să meargă ea înaintea mea la facultate, la filologie, pentru că nu aveam bani să ne întreținem și trebuia ca unul dintre noi să lucreze.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și dumneavoastră ați studiat tot filologia, la Cluj, ca și soția dumneavoastră…
Adrian Bebe Naidin: Da, și am avut marele noroc să fiu în an de studii cu Ana Blandiana, cu Ioan Alexandru, cu Gheorghe Pituț… Cei doi, din păcate, au dispărut… Dar vreau să vă spun că am fost lângă niște studenți foarte talentați, care creau o atmosferă extraordinară în toată facultatea.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum erau în facultate Ana Blandiana, Gheorghe Pituț, Ioan Alexandru, ce vă amintiți despre ei?
Adrian Bebe Naidin: În primul rând Ana Blandiana se remarca, fiindcă era o fată foarte frumoasă, foarte inteligentă și foarte cultă. Participam împreună la Cenaclul de la Tribuna. Era un cenaclu destul de mic, condus de D.R. Popescu, pe vremea aceea, dacă nu greșesc, unde mergea și Ana Blandiana, iar ea era o persoană foarte cunoscută în facultate, apreciată de profesori, era și o frumusețe pe deasupra, și era și foarte talentată. Dar n-a stat prea mult în facultatea de la Cluj, pentru că, dacă nu greșesc, în anul doi sau trei s-a transferat la București. Dar atunci, în cenaclu, când ei își citeau poeziile, creau o atmosferă fantastică, iar eu mergeam cu mare plăcere la cenaclul acesta micuț, intim, dar care a lăsat în mine urme atât de mari.
Ioan Alexandru, un mare poet, era și un foarte bun actor. Când recita în cenaclu poeziile lui incredibile, ne impresiona și prin felul lui de a recita.
Iar cu Gheorghe Pituț eram chiar amic, era foarte simpatic, volubil, și gândea destul de simplu, nu te punea în încurcătură cu fel și fel de chestii greu de înțeles. Ne înțelegeam foarte bine.
Chiar a fost o atmosferă extraordinară cât au stat ei în facultate.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și dumneavoastră ce scriați? Dacă mergeați la cenaclu, e clar că vă interesa lumea scrisului.
Adrian Bebe Naidin: Poți să te duci la facultatea de filologie și fără o mare pregătire, fără niște acumulări făcute în timp. Sunt și studenți de felul acesta. Însă eu am făcut niște acumulări de foarte mic, nu știu cine mă îndemna să mă duc la biblioteca centrală aproape de 2-3 ori pe săptămână să citesc la vârsta aceea, și sigur că citeam cărți care ar fi trebuit să fie citite după mulți ani de zile. Descopeream literaturi întregi, citeam cărți pentru alte vârste, cărți pe care le găseam eu, fără să fiu îndrumat de cineva care să se fi se priceput într-adevăr. De exemplu, literatura marelui Sadoveanu am citit-o prea devreme! Abia peste ani, când l-am recitit, mi-am dat seama că am făcut o greșeală că l-am citit la o vârstă prea fragedă.
Apoi, tot de foarte tânăr, eram incredibil de atras de teatru. În fiecare săptămână mergeam la teatru, mă fascina, era o magie teribilă când intram în sala de spectacole. Totuși, scrisul rămânea principala atracție.
Și n-aș putea să vă spun – cred că și pentru mine este un mister – cum de am ajuns să scriu proză, și nu poezie sau teatru, deși toate mă fascinau.
Eram mai atras de proză, cred, pentru că ajunsesem la proza lui Cehov, care are povestiri foarte scurte și foarte interesante, extrem de bine conturate, care au lăsat o impresie puternică asupra mea. Cred că pe la începutul anului al doilea am scris și eu o proză scurtă – eu zic că destul de bună – și m-am prezentat cu ea la profesorul meu de teoria literaturii, profesorul Ion Vlad. N-am dus-o în cenaclu, am zis că mai bine s-o citească profesorul, la care țineam foarte mult și care avea și un curs excepțional.
L-am întâlnit pe culoare și i-am spus: Domnule profesor, am scris o proză scurtă și țin neapărat să o citiți dumneavoastră și să-mi spuneți părerea.
A zis: Las-o la mine, mâine dimineață ne întâlnim și îți spun.
Și a doua zi ne-am întâlnit. Mie mi-era frică, aveam emoții, dar el a zis: Naidine – îmi pronunța numele cum nu l-a pronunțat nimeni în viața asta, și-mi mai și plăcea pe deasupra… – am citit și mi-a plăcut foarte mult…
Sigur că a fost o bucurie teribilă.
Fiind el și un fel de redactor șef onorific la Tribuna, unde redactorul șef cu puteri depline era D.R. Popescu, mi-a spus să merg imediat la cineva la Tribuna și să-i spun să îmi publice povestirea. De la gară, unde eram, cred că am zburat până în centru, unde era redacția Tribunei… Și a venit săptămâna viitoare și pentru prima dată când mi-am văzut numele într-o revistă am avut senzația că zbor, că planez în tot orașul, am trăit o bucurie imensă!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci ați avut de atunci confirmarea că sunteți talentat.
Adrian Bebe Naidin: Nu pot să vă răspund nimic legat de asta… Eu sunt un adept al literaturii lui Marin Preda, îmi place teribil de mult. După ce am trecut prin diverse literaturi mari, am rămas la concluzia că Marin Preda a lucrat perfect, impecabil. Am înțeles și că el lucra zile întregi la câte o frază și o modifica până ajungea la desăvârșire, lua totul foarte serios, ca fiecare propoziție și frază să aibă adâncime, să aibă claritate… Deci este un mister în legătură cu talentul așezat în scris. Ce vine de la Dumnezeu și ce vine de la școală? Nichita Stănescu spunea că atunci când scrii un lucru foarte bun, înseamnă că te-a lovit foarte ușor pe un umăr un înger… Cred și eu treaba asta, e o metaforă foarte frumoasă.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu credeți, de exemplu, că o bună parte din talent se moștenește de la părinți? Fiul dumneavoastră cel mic, Adrian, spune mereu că a moștenit talentul de la părinții lui care sunt filologi, tata și pictează… Spuneți la fel dacă vă uitați și dumneavoastră la mama, la tata, la bunici?
Adrian Bebe Naidin: Nu, mama, mea, în afară că avea o căldură extraordinară și o forță de a trăi ca să ne asigure nouă tot ce trebuie, nu avea înclinații artistice. Nici tata nu avea. Nu știu cine mă trimitea la vârsta aia la bibliotecă, n-aș putea să vă spun ce era în sufletul meu, dar pot să vă spun că nu voiam să fiu un om banal… Și am căutat, prin literatură, să îmbogățesc totul în mine, să mă apăr de pericolul banalității.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Unde ați mai publicat?
Adrian Bebe Naidin: După apariția din Tribuna, am mai publicat și în Luceafărul, Fănuș Neagu m-a publicat atunci. Și, ca să vedeți și dumneavoastră, oamenii mari cât de frumos se poartă, cât de atenți sunt chiar cu cei cărora nu le datorează nimic, cum eram eu atunci, un tânăr care trimisese pentru prima dată un material literar… Fănuș Neagu mi-a dat telefon înainte să-mi publice textul și m-a întrebat dacă poate să schimbe ultimul rând sau cam așa ceva, o frază, nu-mi mai aduc aminte exact ce. Și am rămas impresionat că un om ca dânsul a dat totuși telefon ca să-mi ceară permisiunea să modifice câteva cuvinte… Cât respect! Mie-mi era rușine că tocmai un om așa de mare ca Fănuș Neagu a făcut gestul acesta extraordinar, pe care nu-l uit nici acum. Putea să schimbe orice, așa de admirativ mă uitam la el! Dar el a schimbat un cuvânt sau două la fnal și mi-a cerut voie să facă asta… Și apoi am mai publicat câteva proze, trebuie să fi fost destul de bune, dacă au văzut lumina tiparului fără ca eu să am vreo relație, au apărut fiindcă cineva le-a ales. Dar apoi am stat cu mine însumi la o reflecție serioasă și, la 30 de ani, am decis să nu mai public absolut deloc. A fost o decizie pe care cu greu o pot explica acum, dar pot să spun că motivele de atunci, care țineau, sigur, și de vârsta mea, și de cât de greu se scrie o proză, și de rușinea care se naște dintr-o exigență mare față de tine însuți, toate sunt motive care ar putea sta în picioare și acum, pentru oricine. Dacă e să fim cinstiți, s-au scris destul de multe și nu este o joacă să scrii o lucrare literară. Unii se joacă. Eu n-am mai vrut să mă joc și n-am mai publicat nimic, dar nu m-am depărtat de literatură.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nici nu v-ați îndepărtat de literatură și, în schimb, v-ați apropiat și de pictură. Cum s-a întâmplat asta?
Adrian Bebe Naidin: La 55 de ani am fost descoperit de un mare pictor din Cluj, Vasile Pop. Asta s-a petrecut aproape întâmplător. Eu mă duceam la el acasă de multe ori, impresionat de pictura pe care o făcea, iar dialogurile noastre, câteodată, se întindeau pe un timp destul de îndelungat. Și odată am luat un creion, sau cărbune, cum era pe timpul acela, și am făcut un crochiu. Iar el a stat minute întregi și s-a uitat la el și m-a întrebat dacă am făcut vreodată desen. De acolo a început totul, deși, la început, n-am vrut să mă apuc de pictură, fiindcă habar nu aveam să fac nimic. În treaba asta am fost autodidact, am învățat singur și, încă, cu mare greutate. Mi-a fost și rușine să pun mâna pe penel, pe pensulă, pentru că nu studiasem și habar nu aveam ce să fac cu ele, dar, încet-încet, lucrând foarte mult, am ajuns să mi se spună că fac niște lucruri cel puțin cinstite acum…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum l-ați cunoscut pe Vasile Pop, cum ați ajuns să fiți prieten cu el și să vorbiți atât de mult?
Adrian Bebe Naidin: Eu am căutat mereu oameni de la care să am ce să învăț, persoane mai culte decât mine, care știu mult mai multe lucruri din literatură și din pictură decât mine. L-am cunoscut ducându-mă la expoziții, unde am cunoscut câțiva pictori foarte buni, dar m-am apropiat foarte mult de Vasile Pop, care era pe deasupra și un bun teoretician, știa și farmecul vorbei, cum se spune, și să glumească și să vorbească serios de pictura pe care o făcea. Și am ajuns la o prietenie adevărată. Nichita Stănescu spunea: prietenia, ca și îngerii, nu există… Dar nu avea dreptate, și el știa că e doar o metaforă. Există, există…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și de la acel crochiu, cum ați ajuns să pictați astăzi icoane așa de frumoase?
Adrian Bebe Naidin: O lună de zile pictorul acesta s-a rugat de mine să mă apuc să pictez. Dar eu refuzam, spuneam că nu am ținut nicio pensulă în mână și că e prea târziu. La un moment dat am ajuns și la gândul ăsta sinistru, că s-ar putea să își bată joc de mine… Așa de derutat eram de insistența lui! Dar el, în final, când a văzut că eu nu fac nimic, mi-a cumpărat o plasă plină de suporturi, de culori, de pensule, mi le-a dat și nu mi-a spus decât atât: dă-i drumul!
Și am venit acasă și m-am întrebat. Dă-i drumul, dar cum?! Și, totuși, având toate materialele la îndemână, având și dorința să fac, asta, char dacă îmi era rușine, încet-încet am început să pictez. Am făcut mai întâi o biserică și un drum… Și când i-am dus-o, s-a uitat la ea mult timp, și recunosc că eu m-așteptam să spună că am făcut o tâmpenie enormă. Dar Vasile Pop mi-a zis: Ai simțul culorii. Și a insistat zicând iar: Dă-i drumul!
O fi fost adevărat, n-o fi fost, nu știu nici acum, dar eu am început să-i dau drumul și i-am tot dat. Am început cu pictura pe sticlă, cu câteva lucrări destul de naive, dar în timpul acesta am cumpărat foarte multe cărți de specialitate și, uitându-mă în ele, am învățat singur să pictez.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu v-ați împiedicat și de lucruri pe care nu le-ați putut înțelege din cărți?
Adrian Bebe Naidin: Ba da! La un moment dat nu știam să fac rotunjimea asta la față, prin degradeuri. Cunoșteam vreo trei-patru pictori mari, foarte buni, și m-am dus la ei, i-am găsit pe toți la un loc la o cafea, și i-am întrebat: domnilor, spuneți-mi cum se face degradeul la fața icoanelor și, în general, la portrete… Știți ce mi-au spus? „Dă-i de o mie de ori cu pensula…” Am crezut că o să cad jos, pentru că mi-am dat seama că e și puțină răutate în răspunsul lor, că n-au vrut să-mi spună. Dar, în final, lucrând, mi-am dat seama că au avut totuși dreptate: trebuie să dai de o mie de ori cu pensula ca să îți iasă un degradeu! Și am învățat singur să-l fac.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Îmi plac mult icoanele dumneavoastră cu Sfânta Fecioară, pe care ați făcut-o așa de frumoasă… De multe ori am suferit văzând chipul Sdintei Fecioare urâțit de pictori. Îmi place că, la dumneavoastră, e un chip de femeie frumoasă. De ce ați pictat-o așa?
Adrian Bebe Naidin: Am încercat să învăț de la alții să pictez icoane. Șă să știți că am plecat în căutarea cunoașterii, am fost să vizitez mănăstirile din Rusia și am ajuns până la Moscova, numai din dorința de a afla cât mai multe despre pictura icoanelor. Pentru mine a fost o experiență enormă, am văzut lucruri sublime, dar se pare că pictura rusească nu mă prindea pe mine, cu sufletul meu, cu viziunea mea, așa de bine, cât să pot duce mai departe stilul acela, rusesc, chiar dacă îmi plăcea. Iar, într-o zi, am început o pictură și cred că am fost într-un moment fast din viața mea, pentru că parcă uitasem tot ceea ce știam despre pictura icoanelor și pictam ca în transă, așa cum simțeam eu. Când după doi ani de muncă am reușit să fac prima icoană de care să fiu mulțumit, m-am speriat eu singur realizând că reușisem să produc din câteva semne un sentiment sufletesc pe care nu-l mai văzusem niciodată. Evident că am rămas uluit de frumusețea pe care o descoperisem și căutam să o reproduc în mai multe icoane tocmai pentru a multiplica frumusețea Sfintei Fecioare. Atunci, prima dată, mi-am dat seama, că expresia aceasta pe care reușisem să o reproduc în icoane mă cucerise cu totul. Era o icoană făcută cu dragoste și căutam, chiar eu cel care o făcusem, să-mi explic cum reușisem să fac un asemenea chip, pentru că icoanele pe care le făceam aveau o viață a lor, aparte de ceea ce așezasem eu acolo, ele primeau de la sine un sentiment interior, chipul pictat primea fără știrea mea, fie o resemnare dureroasă într-o icoană, fie o durere năprasnică în alta, fie împăcare, altundeva, dar niciodată nu rămânea un chip banal.
Ca să arat cât mai bine chipul Maicii Domnului, am renunțat și la compoziția hainelor, am ajuns să întrebuințez doar o singură culoare, iar culoarea de fundal am căutat să fie una care să scoată în evidență chipul Maicii Domnului. Simplitatea culorilor și puținătatea lor au subliniat chipul din icoană mai bine decât reușisem cu multe detalii complicate și multe culori.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Probabil că e un moment foarte greu să vă despărțiți de o lucrare, să lucrați așa mult, apoi s-o dați altcuiva… Când ați vândut prima lucrare?
Adrian Bebe Naidin: Nu știu când, nu-mi mai amintesc… În orice caz, după câțiva ani buni de pictat icoane, am început și să vând. Nu eram chiar mare amator să vând, nu eram ahtiat după bani, și norocul meu a fost că și soția mea are aceleași concepții, banul nu ne-a obsedat niciodată, nu discutăm despre bani în familie. Eram și suntem niște oameni liberi de treaba asta.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Am ajuns din nou la relația cu soția dumneavoastră și permiteți-mi să revin și să vă rog să îmi spuneți mai multe. Cum ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră?
Adrian Bebe Naidin: Pe soția mea am cunoscut-o întâmplător. Ne-am cunoscut la o votare și imediat ne-am împrietenit, ne-am îndrăgostit și am ajuns foarte repede la căsnicie. Ne-am grăbit un pic, probabil pentru că fiecare dintre noi și-a dat seama că amândoi avem calități și e păcat să ne pierdem. (râde) Dincolo de glumă, eu vă spun cu mare sinceritate că, dacă vorbim de căsătorie, nu poți tu să alegi cu adevărat… Dacă Dumnezeu îți dă norocul ca să vină o asemenea iubire care să ducă la o căsătorie de o viață, atunci ești un om ales, un om norocos. Eu am avut acest noroc, iar soția mea este un om extraordinar!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și cum v-ați căsătorit, ați făcut nuntă?
Adrian Bebe Naidin: O, nu, eu am oroare de nunți, nu am făcut nicio nuntă! Dacă puteam să nu fac nimic, nu făceam nimic, am făcut doar o masă restrânsă, cu părinții și câțiva prieteni, cam atât a fost toată treaba, a fost o petrecere foarte intimă, foarte liniștită și foarte plăcută.
Dar avem oroare, și eu, și ea, să facem tămbălău. Nu vreau să fiu rău cu ceea ce văd astăzi că se face, dar eu nu sunt adeptul acestor distracții și nunți interminabile, nu le înțeleg rostul, sunt numai zgomote și paradă. O căsătorie, o alianță din aceasta sfântă, cum a lăsat-o Dumnezeu, e ca un talent pe care-l ai la pictură sau la proză… E ceva misterios. Ca și talentul la pictură sau la scris, șansa unei iubiri fericite vine de la Dumnezeu.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și în căsnicia dumneavoastră au venit, la un moment dat, și copiii. Cum v-ați descurcat cu copiii în viața dumneavoastră și ce ați simțit legat de asta?
Adrian Bebe Naidin: Cu venirea copiilor nu a fost ușor. Eram înspăimântat când a venit primul copil, îmi făceam probleme teribile… Sigur că eram fericit, dar îmi puneam probleme grave, fiindcă știam că venirea unui copil nu e o joacă, mai ales că nimeni nu te învață să fii părinte. Și mi s-a părut un lucru foarte frumos, l-am făcut cu plăcere, împreună cu soția mea, dar nu a fost simplu deloc, a fost un lucru destul de complex, de greu. Ce ține de educație, noi suntem liniștiți că am făcut pentru copiii noștri… Ce depinde de Dumnezeu este cu totul altă poveste…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și i-ați îndrumat pe copii legat de școlile pe care le-au ales, legat de cariere, ați intervenit în zona asta?
Adrian Bebe Naidin: La noi în familie sunt mulți filologi, putem să facem un cenaclu… Pentru fiul cel mare nu am avut probleme, eram convins că Mircea va face și el Filologia, avea toate atuurile pentru această facultate. Pentru cel mic, adică pentru Adrian, a fost o poveste întreagă… Noi îl dăduserăm la o școală obișnuită, aflată aproape de casă, dar pe atunci se făceau evaluări prin școli ca să vadă ce talente pot să aducă la liceul de muzică. Și, în urma unei astfel de evaluări, ne-am trezit acasă cu o adeverință, să ne prezentăm cu copilul la liceul de muzică.
Și am stat și ne-am gândit, cum să-l ducem până în centru la școală?! Era departe de noi, nici nu știam la ce instrument va cânta… Noi nu voiam să-l dăm, ăsta e adevărul trist, pentru că noi ne pricepeam la filologie cât ne pricepeam, dar sigur nu ne pricepeam la muzică. Și atunci l-am întrebat pe copil, chiar în ultima zi când trebuia să dăm răspunsul: dragă, tu vrei să mergi la liceul de muzică? Și el a spus da. Și cu asta s-a încheiat toată povestea. Se pare că așa a început cariera lui, dictată nu de noi, pentru că noi nu ne pricepeam, ci dictată de Cel de Sus.
Sigur că a început pentru noi o muncă teribilă, trebuia să-l duc cu violoncelul în fiecare dimineață, a fost greu, dar făceam asta cu bucurie, fiindcă știam că e pentru educația copiilor…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și acum când sunt fiii dumneavoastră sunt mari, cum păstrați relația cu ei, cum a evoluat relația? Unii copii se îndepărtează de părinți când devin adulți.
Adrian Bebe Naidin: Parcă ești mai în siguranță atâta timp cât îi ai în procesul de educare. După ce se maturizează, simți că zidul acela pe care l-ai făcut tu și crezi că este inatacabil, începe să se fisureze. Vezi că mai cade o cărămidă, dar fugi repede ca să o pui la loc… Și este un proces mai greu după ce se maturizează ei și cred că foarte greu mai poți să intervii în viața lor. Dar știți cum se spune, educația pe care ai făcut-o în cei șapte ani de acasă, dacă în anii ăia i-ai educat bine, se poate spune că construcția este destul de stabilă.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați suferit când au plecat de acasă copiii? Cum ați trecut peste momentul acesta?
Adrian Bebe Naidin: Sigur că, la un moment dat, vine și despărțirea asta, eram conștienți de lucrul respectiv. Bine nu te simți, desprinderea ta, ca părinte, se face cu mare greutate, dar eram conștienți că trebuie să plece de lângă noi, eram ferm convinși că ăsta este pasul pe care trebuie să-l facă.
Că ne era nouă greu, asta nu conta, pentru că ne gândeam tot mereu la viitorul lor, pe care, de altfel, nici nu-l bănuiam. Mai ales la Adrian… Noi eram liniștiți că are o profesie, dar nu ne-am gândit cum va evolua destinul lui și suntem fericiți acum că a ajuns la astfel de performanțe. Se poate spune că a fost și rolul educației și grijii permanente până la o vârstă, și, se vede treaba că au dat rezultate.
Mircea, fiul cel mare, era pe linia noastră profesională. De mic, el învăța foarte bine la școală și i-am luat profesor de limba engleză încă din clasa întâi, de aceea, vorbește foarte bine engleza. Cu literatura l-am ajutat cât am putut noi să-l ajutăm, dar el a mai făcut și filozofia, unde nu l-am ajutat cu nimic, pentru că, mărturisesc, eu am încercat în tinerețe să mă bag puțin în filozofie și nu am înțeles mai nimic, și atunci m-am retras. Deci asta a făcut-o complet singur. Oricum, trebuie făcută temeinic educația pentru copii și pentru că va veni o vreme când vor pleca. Iar noi trebuie să le dăm drumul, fiindcă plecarea respectivă este necesară, va dezvolta în ei alte aspecte atunci când vor fi în altă parte.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați rămas, deci, singur cu soția, de câțiva ani buni… Anii în care ați pictat mult, în care v-ați și reîntors la scris. Cum ați reușit să păstrați relația apropiată cu soția?
Adrian Bebe Naidin: Un singur lucru vreau să vă povestesc, ca să înțelegeți răspunsul. De când am început să sufăr de boala asta care îmi face mâinile să-mi tremure, soția mea mă ajută să pictez atunci când este nevoie. O rog să vină, iar ea acceptă și vine și îmi ținea ea mâna peste pensulă, ca să nu-mi tremure mâna și să pot trasa linii mai ferme. Cu asta cred că v-am răspuns.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dacă ar fi să găsiți nu un secret, poate o regulă care v-a făcut să vă păstrați căsnicia atâția ani?
Adrian Bebe Naidin: M-ați prins într-un moment când studiam ceva din Marin Preda. Nu știu fraza pe de rost, pentru că este destul de greu de reținut, dar este de o frumusețe teribilă. O să v-o rezum în câteva cuvinte, din memorie. Marin Preda spune că și dacă ți se iau toate lucrurile și rămâi fără nimic trebuie să aperi un singur cuvânt care este și minimul și maximul existenței noastre: dragostea. Tot Marin Preda termină „Cel mai iubit dintre pământeni” cu un citat din Apostolul Pavel, din Biblie: Dacă dragoste nu e, nimic nu este. Sunt cuvinte atât de frumoase, care aruncă o lumină formidabilă asupra romanului întreg.
Eu vin să mai întăresc credința asta cu povestea mea. Și spun la fel, dacă dragoste nu e, nimic nu e! Și, deci, acesta este taina, aceasta este regula.
