Dr. Bianca-Karla Itariu este o voce puternică și empatică în medicina metabolică, cu o carieră ce îmbină excelența clinică, cercetarea de vârf și angajamentul profund pentru sănătatea pacienților săi. Absolventă a Universității de Medicină Victor Babeș din Timișoara și a Universității de Medicină din Viena și formată în cele mai noi direcții ale endocrinologiei și medicinei interne, ea conduce un cabinet medical privat în capitala Austriei, unde pune accent pe abordarea personalizată a obezității și bolilor metabolice și endocrinologice.
Pe lângă activitatea din cabinet, Dr. Itariu este o cercetătoare activă la Universitatea de Medicină din Viena, cu peste patruzeci de publicații internaționale, în care explorează teme fundamentale pentru viitorul medicinei: diabetul, rezistența la insulină, inflamația țesutului adipos și impactul terapiilor inovatoare asupra calității vieții. În același timp, ca președintă Societății Austriece de Obezitate, militează pentru recunoașterea obezității ca boală cronică și pentru acces echitabil la tratamente moderne.
Am ales-o pe Dr. Bianca Itariu ca invitată în Vienna Women Voices nu doar pentru realizările sale impresionante, ci și pentru modul în care reușește să dea speranță și încredere acolo unde, adesea, există stigmatizare și tăcere. Povestea ei este una despre curaj, știință și compasiune – o poveste care inspiră și care reflectă perfect valorile acestui proiect: forță, sensibilitate și puterea de a transforma vieți.
Rodica Vică: Cum a început povestea ta în medicină și ce te-a atras cel mai mult spre endocrinologie și bolile metabolice?
Dr. Bianca Itariu: Povestea mea în medicină a început cu dorința de “a da” la Medicină în liceu, când m-am întrebat ce profesie mi-ar aduce sentimentul că fac ceva cu adevărat valoros și necesar, indiferent de ce ar aduce viitorul. Mi-am dorit dintotdeauna să lucrez cu oamenii și să pot ajuta, iar medicina mi s-a părut calea cea mai firească. O sursă de inspirație a fost doamna doctor Adriana Modor, endocrinoloaga și mama celei mai bune prietene din copilărie. Țin minte cum ne povestea despre zilele ei la cabinet, despre pacienți și poveștile lor – pentru mine, acele relatări erau fascinante, ca niște ferestre deschise spre tot ce înseamnă umanitate. Endocrinologia și bolile metabolice m-au atras prin complexitatea și în același timp claritatea lor și prin faptul că nu se rezumă doar la diagnostic și tratament, ci ating identitatea și biografia unui om chiar. Îmi place să cred că fiecare consultație este o ocazie de a asculta o poveste și de a participa cu sens la ea. Azi, pacienții și pacientele mele sunt cele care mă inspiră și mă motivează. Reziliența lor, felul în care se confruntă cu dificultăți și totuși găsesc puterea de a merge mai departe, îmi dau energie și mă surprind mereu cu frumusețea prin care redau inefabilul vieții.
Rodica Vică: Care au fost reperele cele mai importante din formarea ta profesională, de la România la Viena?
Dr. Bianca Itariu: Reperele cele mai importante din formarea mea profesională au fost, pe de o parte, oamenii pe care i-am întâlnit, iar pe de altă parte, ocaziile neașteptate care s-au ivit la momentul potrivit. În România am avut șansa să învăț de la profesori care predau cu har, nu din obligație – oameni ca profesorii Viorel Șerban, Alexandra Sima sau Romulus Timar, care au știut să transmită nu doar cunoștințe, ci și pasiune, curiozitate și respect pentru profesie. Ei mi-au arătat că adevăratul profesor nu păstrează nimic pentru sine, ci spune ce știe că e important studenților săi. Tot în anii de formare, pentru mine a contat enorm posibilitatea de a „încerca marea cu degetul” în cercetare, de a gusta din atmosfera laboratoarelor de cercetare din alte țări – în cazul meu, Germania. Acolo am descoperit ce înseamnă să faci știință la standarde înalte și să fii parte dintr-o comunitate internațională. Acolo unde am fost susținută și încurajată ca studentă, am reușit să cresc și să excelez; acolo unde se „tăia frunza la câini”, nu am rămas cu mare lucru. Aceasta m-a influențat și în alegerile mele profesionale. Un moment de cotitură a fost chiar după ce mi-am susținut lucrarea de licență. Știam un lucru sigur: voiam să cercetez țesutul adipos, pentru că grăsimea era deja pasiunea mea științifică. Și voiam să fac asta la Viena, și din motive personale. mai ales. Am căutat pe internet cine cercetează în domeniul obezității la Viena, și l-am găsit pe cel care avea să-mi devină „Doktorvater”, conducătorul tezei de doctorat. I-am scris în seara acelei zile un e-mail în care i-am spus că am terminat medicina, că vreau să fac cercetare și am întrebat dacă are un loc pentru mine. Destinul a făcut ca exact atunci o cercetătoare să fie însărcinată și să lase liber un post. Dimineața am primit invitația de a veni la interviu. M-am dus cu prăjituri. Așa am devenit “Wahlwienerin” (vieneză prin alegere).
Rodica Vică: Ce ai descoperit în munca de cercetare care ți-a schimbat felul de a privi sănătatea și viața de zi cu zi?
Dr. Bianca Itariu: Wow, ce întrebare profundă! Cred că cea mai mare descoperire pentru mine a fost că cercetătorii nu sunt o specie aparte, ci oameni obișnuiți, profesioniști care dimineața numără celule la microscop, iar în pauza de prânz discută despre ultimul film văzut la cinema sau despre politică. Am realizat că cercetarea este, înainte de toate, muncă de echipă, în care trebuie să te poți baza pe alții asemenea ție – likeminded, adică animați de aceeași pasiune și aceeași curiozitate. Din conversație în conversație, din idee în idee, cunoașterea înaintează. Am descoperit că nimic nu merge „după ureche”, că rigoarea științifică nu e un basm, ci fundamentul progresului. Știința m-a învățat gândirea critică și smerenia: uneori ideea pe care o ai se dovedește greșită, și tocmai asta face ca lucrurile să meargă mai departe. Este nevoie de disciplină, dar și de inspirație, și de acel dram de noroc care face ca o ipoteză sau o descoperire să devină realitate. Am învățat și că trebuie să ai încredere în elite, în oamenii care și-au dovedit competența, și să știi pe cine te bazezi. Pandemia ne-a arătat cât de vulnerabili suntem atunci când oamenii nu înțeleg ce înseamnă medicina bazată pe dovezi sau chiar cercetarea fundamentală. „Somnul rațiunii naște monștri” – și am văzut asta în teoriile conspiraționiste și ezoterice care au încercat să explice lumea. În realitate, datorită științei, deschiderii și colaborării internaționale, suntem azi, la nivel global, mai sănătoși ca oricând, iar ceea ce acum 50 de ani părea science-fiction a devenit posibil. Uneori chiar bioetica abia reușește să țină pasul. Pe de altă parte, am descoperit și partea mai puțin luminoasă a cercetării: este un domeniu extrem de competitiv, un fel de „dog eat dog”, unde doar vârfurile care rezistă presiunii continuă să avanseze. Sistemul e aproape piramidal, iar stabilitatea lipsește: nu există un respect instituțional pentru meserie, în sensul unui contract nelimitat care să-ți permită să cercetezi liber ceea ce te pasionează. În realitate, mergi de la un grant la altul, ceea ce face foarte dificilă planificarea vieții personale sau a unei familii. Mulți cercetători din biomedicină trăiesc, de fapt, într-un fel de precariat academic. Asta cred că trebuie revizuit, pentru că cercetarea ar trebui să fie o profesie stabilă, la fel ca cea de medic sau farmacist. În fine, poate cel mai important lucru pe care l-am învățat din cercetare este legat de inegalitatea socială. Cine are acces la ce fel de tratamente depinde în continuare, în mare măsură, de statutul social și de geografie. Iar asta, cred eu, rămâne una dintre cele mai mari provocări ale medicinei contemporane.
Rodica Vică: În cabinet, întâlnești adesea pacienți care vin cu teamă sau prejudecăți. Cum reușești să le oferi încredere și să le redai speranța?
Dr. Bianca Itariu: Eu încerc, înainte de toate, să aflu ce le creează suferință, ce le apasă cu adevărat, și apoi să găsim împreună decizia cea mai bună pentru ca pacientele mele să poată duce o viață fără povara acestor griji. Pentru asta este nevoie să ascult cu adevărat ce îmi spun – și spun „paciente” la feminin pentru că 80% dintre oamenii pe care îi tratez sunt femei. Cred că încrederea și speranța vin, în mare parte, din faptul că ne întâlnim de la egal la egal, auf gleicher Augenhöhe, și nu dintr-o poziție în care eu aș sta pe un „tron academic” și aș da verdicte. Văd meseria mea ca profund orientată spre a fi în slujba altora – o mare șansă de a putea servi. Sunt deschisă, nu judec, sunt directă și nu mă ascund după deget. Și de obicei descoperim împreună că lucrurile nu sunt niciodată atât de negre cum par la început. Poate ține și de un fel de har: din când în când se întâmplă să fiu exact medicul potrivit pentru cineva, la momentul oportun. Și poate că altora nu li se pare așa, dar nu poți să fii pe placul tuturor. Pentru mine contează enorm o comunicare bună, bazată pe respect pentru viață și pentru om. Și e și mai bine atunci când putem să și râdem împreună.
Rodica Vică: Cum vezi rolul femeilor în medicina academică și în leadership-ul medical din Austria?
Dr. Bianca Itariu: Probabil că situația femeilor în medicina academică și în leadership-ul medical din Austria seamănă cu cea din alte țări europene, inclusiv România. Deși astăzi avem chiar mai multe studente decât studenți la medicină – un progres enorm dacă ne gândim că acum o sută de ani femeile abia aveau voie să studieze –, la nivelul pozițiilor de conducere lucrurile arată diferit. Numărul femeilor se reduce treptat și ajungem să avem doar în jur de 20% profesoare în funcții de conducere. Rolul femeilor rămâne însă esențial. Studiile arată că femeile tind să fie mai minuțioase, mai exacte, mai atente la riscuri, mai autocritice și capabile să ducă lucrurile până la capăt – să „bată cuie cu cap”, cum spune expresia germană. În plus, multe reușesc să îmbine această exigență profesională cu îngrijirea familiei – fie copii, partener sau părinți – asumând acel „mental load” despre care se vorbește atât de mult. Un aspect foarte important este existența tot mai multor modele feminine de urmat, adevărate surse de inspirație care contribuie semnificativ la progresul academic și la schimbarea de mentalitate. Pentru mine, leadership-ul medical înseamnă exact asta: să lupți pentru echipa ta și pentru pacienții tăi, să fii un exemplu, să inspiri, și să nu te izolezi într-un turn de fildeș din care să cobori doar ca să spui, retrospectiv, „v-am zis eu”, fără să fi contribuit activ înainte. Asta înseamnă, pentru mine, puterea reală: responsabilitate, solidaritate și capacitatea de a deschide drumuri pentru ceilalți.
Rodica Vică: În cadrul Societății Austriece de Obezitate lupți pentru recunoașterea obezității ca boală cronică. De ce e acest pas atât de important pentru societate?
Dr. Bianca Itariu: Obezitatea este, în multe societăți care se consideră deja emancipate, ultima frontieră a discriminării. Dacă o persoană cu greutate mai mare merge la medic, de cele mai multe ori primul sfat primit este „să slăbească” – ca și cum ar exista un buton magic care poate fi apăsat. Încă primesc scrisori medicale unde scrie „reducere ponderală neapărat necesară!!!”, de parcă semnele de exclamare ar ajuta pe cineva să piardă kilograme. E foarte important să nuanțăm tabloul. În primul rând, nu orice persoană mai plinuță este automat bolnavă și nici nu își dorește neapărat să slăbească. În același timp, există oameni care nu arată grași, dar au totuși probleme cu țesutul adipos – fie pentru că au prea mult, fie pentru că au prea puțin mușchi, fie pentru că grăsimea nu funcționează metabolic cum trebuie. Așa apar boli precum diabetul zaharat de tip 2. Putem vorbi despre obezitate ca boală atunci când există o problemă medicală ce s-ar putea ameliora prin scădere în greutate. Și e important de știut că, pentru majoritatea oamenilor afectați, o reducere de 10–25% din greutate este suficientă pentru a îmbunătăți semnificativ sănătatea – nu e nevoie de „perfecțiune corporală”. Recunoașterea obezității ca boală cronică are un efect transformator: ajută la destigmatizare, deschide accesul la tratamente echitabile – fie ele medicamentoase sau chirurgicale – și le oferă celor afectați drepturile pe care le merită. O societate sănătoasă este o societate solidară. Nu putem să excludem 20% din populație pe motiv că „nu se au sub control”. Ar fi, pur și simplu, de râsul curcilor.
Rodica Vică: Care este cea mai mare satisfacție pe care ți-o aduce profesia ta?
Dr. Bianca Itariu: Cea mai mare satisfacție vine din momentele în care știu că am putut preveni o moarte timpurie – să ajuți pe cineva „să treacă prin urechile acului” e de nedescris. Țin minte o pacientă cu colesterol foarte mare, care nu dorea să ia medicamente și insista doar pe slăbit. I-am explicat că tratamentul obezității este ca o umbrelă cu mai multe spițe: greutatea este doar una dintre ele, dar mai există tensiunea arterială, colesterolul, examenele preventive și multe altele. Pentru că avea risc mare de infarct și simptome atipice (așa cum au deseori femeile – oboseală, dureri difuze, lipsă de aer, greață –, așa a avut și bunica mea), i-am recomandat să facă un CT la inimă. Investigația a arătat o arteră coronară destul de “înfundată”, care putea provoca un infarct mai devreme sau mai târziu. Am trimis-o imediat la o cardioloagă, i-a pus un stent și, practic, a fost salvată înainte ca infarctul să se întâmple. Această satisfacție – de a găsi un diagnostic la timp și de a schimba cursul vieții unui om – este extraordinară. La fel de valoroase sunt și feedbackul pozitiv și recunoștința pacientelor, relația de încredere care se creează între noi. Pe lângă munca cu pacientele, mă împlinește și faptul că pot preda studenților, dând mai departe ceea ce știu, sau că pot scrie cărți pe teme importante, care trebuie aduse în atenția publicului. Am și un Podcast medical – se cheamă “was bringt sie zu mir”. Și mă bucur de fiecare dată când sunt invitată să țin prelegeri și să contribui, fie și câte puțin, la schimbarea atitudinii de stigmatizare față de persoanele cu obezitate.
Rodica Vică: Cum reușești să găsești echilibrul între munca intensă de medic, cercetător și viața personală?
Dr. Bianca Itariu: Echilibrul, sincer, nu îl găsesc singură – pentru că nu se poate. Secretul este parteneriatul. Soțul meu, Dr. Alexander Jürets este și managerul cabinetului, și partenerul meu de cercetare, și co-părintele copiilor noștri. Este la fel de implicat ca mine în toate aceste teme. Uneori glumesc spunând că suntem ca doi țărani care lucrează împreună pe aceeași bucată de pământ: împărțim sarcinile, ne completăm și muncim la aceeași misiune. E un sistem în care știm amândoi că nimic n-ar funcționa dacă unul ar lipsi. E, pe de o parte, înfricoșător – pentru că depindem atât de mult unul de altul –, dar în același timp e extraordinar de frumos.
Rodica Vică: Ce rol au avut mentorii în cariera ta și cum au influențat felul în care vezi medicina și cercetarea astăzi?
Dr. Bianca Itariu: Mentorii au avut un rol esențial în cariera mea. Cred că noi, oamenii, învățăm mereu unii de la alții – atât lucruri bune, cât și mai puțin bune – și doar prin relația cu ceilalți ne dăm seama cine vrem să fim, ce vrem să păstrăm și ce vrem să lăsăm deoparte. Am avut șansa unor mentori care nu doar m-au ghidat profesional, ci m-au ajutat să văd medicina și cercetarea ca pe o combinație de rigoare și umanitate, de disciplină și curiozitate. Sunt super fericită că i-am avut și știu că felul în care privesc azi profesia mea li se datorează foarte mult.
Rodica Vică: Ce mesaj ai transmite tinerelor care vor să urmeze o carieră în medicină și cercetare?
Dr. Bianca Itariu: Nu știu de ce, dar prima imagine care mi-a venit în minte la această întrebare a fost expresia unei foste profesoare de fiziologie de la Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara, doamna Profesor Rodica Mateescu. Țin minte cum stătea în fața amfiteatrului, cu foliile de pe retroproiector, și ne povestea cu entuziasm despre celule și conexiunile dintre ele. Când ajungea la ceva important, spunea cu fermitate: „Fetelor, scrieți!”. Asta aș transmite și eu: Fetelor, scrieți! Nu vă lăsați abătute din drum. De curând am auzit că președinții Rusiei și Chinei vorbiseră la o paradă militară despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, convinși că prin transplantul tuturor organelor, pe rând sau deodată nu știu, ar putea rămâne sănătoși la nesfârșit. Habarniști, domnule! Au auzit ei de imunosupresie? De riscul crescut de cancer după transplant? De întreaga traiectorie post-transplant? Dacă nivelul lor de competență în politică seamănă cu părerea lor despre medicină, nu e de mirare ce sisteme conduc…
Așa că, fetelor, țineți minte: chiar și printre mai-marii lumii găsim oameni care nu știu despre ce vorbesc. Voi, în schimb, perseverați în fața adversității, a discriminării și a patriarhatului. Păstrați-vă umorul. Faceți front comun, solidarizați-vă, ajutați-vă reciproc. Și scrieți, și învățați, pentru a lăsa lumea un pic mai bună decât ați găsit-o!
——————————————————————
despre Vienna Women Voices
Vienna Women Voices nu este doar o serie de interviuri, ci o platformă inspirațională dedicată femeilor românce remarcabile stabilite la Viena, care se disting prin excelență în domenii variate – de la cultură și știință la afaceri, medicină și diplomație. Inițiat de soprana Rodica Vică, proiectul își propune să aducă în prim-plan realizările acestor personalități, oferind publicului povești autentice despre curaj, determinare și sensibilitate. Fiecare interviu dezvăluie parcursuri profesionale impresionante și transmite un mesaj puternic despre solidaritate, sprijin reciproc și îndrăzneala de a visa.
Lansat simbolic pe 1 Decembrie 2024, de Ziua Națională a României, Vienna Women Voices subliniază rolul comunității feminine ca forță unificatoare și sursă de inspirație. Proiectul arată impactul profund al femeilor care împărtășesc pasiunea pentru excelență și dorința de a contribui la schimbare.
Mai mult decât o celebrare a succesului, Vienna Women Voices devine un apel la unitate și la construirea unei societăți mai echitabile – o societate în care visurile prind contur prin curaj, perseverență și colaborare.
