Ne-am întâlnit cu tenorul Ion Piso la final de februarie 2026, în locuința sa din București, fără să știm prea bine la ce să ne așteptăm de la întâlnire. Ne spusese cineva că nu mai dă interviuri. Și că ar avea, deja, 100 de ani împliniți.
Ne-a deschis calea pentru a-l convinge să stăm de vorbă soprana și maestra de canto Nelly Miricioiu. Se cunosc și se respectă reciproc, deși nu au avut șansa să se întâlnească niciodată pe scenă și să cânte în aceeași producție, deși, chiar dacă sunt din generații diferite, teoretic, s-ar fi putut întâlni undeva, cumva. Îi leagă, însă, același stil de cânt impecabil, cariera exemplară, noblețea sufletului și admirația pentru Casa Regală a României. Atât Nelly Miricioiu, cât și maestrul Ion Piso sunt medaliați cu Crucea Casei Regale. Așa s-a făcut că, prin intermediul și cu ajutorul prețios al marii soprane, maestrul Ion Piso ne-a acceptat propunerea de a sta de vorbă.
Ion Piso ne-a așteptat binevoitor, îmbrăcat elegant și mirosind discret a parfum fin. Pe masă avea două smart-phone-uri, pe care le manevra cu ușurință – dar le-a pus deoparte, ca să stăm de vorbă în tihnă. Nu s-a supărat că am instalat lumini, microfoane, stative și că am și trântit zgomotos, din greșeală, câte ceva, de vreo două ori.
Ne-a explicat de la început că e o încurcătură cu vârsta sa scrisă pe internet și că nu e adevărat că ar fi împlinit 100 de ani. Este născut pe 26 aprilie 1928, dar pentru că în străinătate uneori se scriu altfel datele de naștere, anul la început, iar ziua la sfârșit, cineva a răsturnat 26.04.28 în 28.04.26, așa că a fost avansat, pe nemerit, în grad de centenar.
Fotografii de Paul Buciuta
Casa lui Ion Piso arată aproape ca un muzeu. E plină de obiecte alese cu gust, de tablouri, de mobilă nobilă, de amintiri scumpe. Până să începem să stăm de vorbă – într-un interviu care n-a decurs chiar în stil clasic, cu întrebare și răspuns, ci mai degrabă ca o depănare de povești, mie mi-a luat ceva timp să mă acordez la spațiul și la atmosfera impresionantă a casei frumoase. Dar m-a ajutat chiar interlocutorul meu care, de la bun început, s-a dovedit a fi relaxat și pus pe șotii. A glumit mult, a spus bancuri, a făcut calambururi…
L-am întrebat de la cine crede că a moștenit talentul și a răspuns râzând: “N-am moștenit eu nimic. Cei dimprejur au fost așa de proști, încât eu, și mai prost, am ajuns să fiu eminent”. S-a învoit apoi să vorbească, totuși, despre familie și despre începuturi.
„Ce pot să vă spun? Tata a fost preot, dar a fost și tenor”, mi-a mărturisit. „Cred că de la el am moștenit vocea, însă cu siguranță am luat ceva și de la mama, pentru că am un văr primar – băiatul fratelui ei – Ion Buzea, care are și el voce, este un cântăreț cunoscut, care trăiește acum în Elveția. La început, eu cântam pur și simplu de plăcere, cum cântă unii din frunză, fără intenția de a cultiva neapărat acest talent.”
Cântăreț „de foame” și ucenic al marilor filosofi
Ca dovadă că destinul își găsește drumurile lui predestinate indiferent de deciziile noastre, muzica a intrat, până la urmă, în viața lui Ion Piso, dintr-o nevoie mult mai pragmatică: supraviețuirea. Inițial, se îndreptase către cu totul alte orizonturi profesionale. A dorit să studieze medicina, dar a renunțat repede și s-a orientat spre filozofie, care îl pasiona cu adevărat. O perioadă de trei ani a avut șansa rarisimă de a sta la aceeași masă cu titanii gândirii românești: Lucian Blaga, D.D. Roșca („cel care l-a tradus pe Hegel”, precizează el) și Constantin Noica. Acesta din urmă, văzându-i mai târziu succesul pe scenă, avea să-i repete: „Lasă-te de operă și revino la filozofie!”.
Dar vremurile nu aveau răbdare cu filozofia. „Eu studiam la Cluj, iar în acele vremuri, din toată familia mea, singurul nearestat eram eu. Restul erau toți la zdup; tata a fost trimis la Canal”, își amintește Ion Piso. Fiind etichetat drept copil de „dușman de clasă”, era obligat să plătească taxe exorbitante la facultate. Când mama i-a scris că nu mai are de unde să-i trimită bani, viața de student s-a transformat într-o luptă pentru hrana de zi cu zi.
„Așa am ajuns o vreme «supist» la căminul studențesc Avram Iancu – adică mâncam numai supă. Pentru felul doi aveai nevoie de bonul de masă, pe care eu nu-l aveam. Am supraviețuit o vreme doar cu supă, până când ajunsesem piele și os.” Salvarea a venit indirect din partea familiei, mai exact a cumnatului său, soțul surorii sale, marele sculptor Romul Ladea. Acesta, cunoscând talentul vocal al lui Ion Piso, a convins un bariton de la operă să îl asculte pe tânărul student la filosofie, iar apoi solistul l-a sfătuit să dea o probă pentru corul Operei din Cluj. Audiența a fost o revelație pentru comisie. Cânta atât de bine și de uimitor de frumos, încât „unul dintre șefii comisiei m-a pus să deschid gura larg, să se asigure că nu am vreun aparat ascuns în gât care să scoată sunetele acelea!”. Ion Piso își face cruce, ridicând ochii în tavan, după ce povestește o asemenea aberație. „Erau duși pe câmpii”… râde.
Ascensiunea a fost fulminantă. Clujul i-a devenit prima mare scenă, însă aveau să urmeze nenumărate. Nu știa, însă, atunci…
După doar câteva luni în cor, sub îndrumarea unui coleg polonez ambițios, care a făcut regia, iar un corepetitor a dirijat, coriștii au refăcut producția de operă și au interpretat magistral toate părțile solistice. Talentul lui Piso nu mai putea fi ascuns în ansamblu, așa că directorul „l-a luat de urechi”- spune Piso râzând – și l-a avansat ca solist.
Conservatorul făcut pentru „Mătușa Euterpe”
L-am întrebat, curioasă, despre numele său cu rezonanțe nobile. Are oare „Piso” origini germane? Maestrul mă contrazice zâmbind: „Nu, are origini italiene și spaniole. În spaniolă, «piso» înseamnă apartament sau etaj, iar, în latină, «pisum» înseamnă mazăre. Piso a fost, de asemenea, o familie de mari politicieni în timpul Imperiului Roman… Lucius Calpurnius Piso a fost socrul lui Iulius Cezar, dar asta o spun, desigur, mai mult în glumă”.
Vorbește la perfecție italiana, germana, franceza. Adaugă, râzând că, dacă se îmbată, vorbește și mai multe. Îl chestionez, râzând, dacă se îmbată, totuși, vreodată și recunoaște că nu, niciodată. Deci rămân doar italiana, germana și franceza, pe lângă româna perfectă.
Îmi povestește mai departe cum s-a construit drumul lui de muzician.
Deși ajunsese deja solist consacrat fără măcar o oră de studiu muzical oficial, conștiința artistică nu i-a dat pace. „La un moment dat mi-am zis că nu se poate să mă prezint în fața «Mătușii Euterpe» (muza lirică) și a «Sfintei Cecilia» fără să fiu «legalizat», fără să am un document”, povestește el. Așa a absolvit Conservatorul. Câteva zeci de ani mai târziu, la începutul anilor ’90, după întoarcerea din exil, și-a susținut și doctoratul cu o temă fascinantă: cibernetica aplicată în analiza formării cântului. Comisiile academice care ar fi trebuit să îl evalueze ajungeau adesea să-i mulțumească: „Am mai învățat și noi ceva de la dumneavoastră!”.
„Mozart era mâna dreaptă a lui Dumnezeu”
Când discuția ajunge la tehnica vocală din ziua de azi, maestrul se încruntă. O numește, fără ocolișuri, „o jale mare”. „Când ai voce, nu ai știință de cântat, adică tehnică. Iar când ajungi să înveți tehnică, constați că nu mai ai voce.” Apoi trece din nou la glume și ne spune o vorbă din perioada tinereții sale: „Ce diferență este între o privighetoare și o vrabie? Vrabia este o privighetoare care a făcut Conservatorul!”.
“Jalea este așa de mare, încât să nu te miri că eu, în loc să mă odihnesc, m-am apucat să scormon sub cenușă, că mai erau niște mici scânteiuțe de cărbune aprins. Și din scormoneala asta s-au făcut peste 10 studii de cibernetică și analiză muzicală.”
Ion Piso trăiește cu nostalgia și respectul pentru școala solidă de dinainte de război, o tehnică ancorată istoric în trecerea de la barocul bazat pe canto fiorito, cu floricele vocale, la un canto legato, cu sunete legate între ele. Este o tranziție pe care el însuși o explică fascinant, amintind de geniul lui Mozart, pe care îl consideră „mâna dreaptă a lui Dumnezeu în muzică”. Tânărul Mozart, la nici 20 de ani, observa deja cu acuitate cum anumiți artiști ascundeau lipsa de legato prin artificii și înflorituri baroce. „El a prevăzut totul”, spune maestrul cu admirație, aducând aminte cum Don Giovanni – pe care o consideră capodopera absolută a operei universale – și Nunta lui Figaro au fost compuse din mers, în ciuda intrigilor „golanului de Salieri”.
Pentru a înțelege și interpreta o asemenea muzică, spune Piso, secretul constă în lecția învățată de la profesorul său de filozofie, D.D. Roșca: atenția concentrată și direcționată. „Cine nu poate să-și mențină atenția mai mult timp, dă dovadă de debilitate mentală. Dacă pui șapte genii unul peste altul, tot nu ajungi până la genunchiul lui Mozart. Pe Mozart l-a concentrat Dumnezeu direct. Dar noi toți ceilalți trebuie să ne forțăm și să lucrăm.”
Și a lucrat enorm. În cadrul tezei sale de doctorat, a dus canto-ul în laborator. A analizat, la Centrul de Foniatrie din Cluj, formarea sunetelor. Mi-a explicat cum sunetul de bază, abia perceptibil inițial, se umple de armonice în cavitățile de rezonanță, frecvențele urcând până la 10.000 Hz. „Dacă analizezi pe grafic vocalele «I» și «E» vorbite, vezi că sunt complet diferite. Dar dacă te uiți la ele cântate cu tehnica pe care o promovez eu, aproape că nu se deosebesc pe aparat! Doar așa se poate obține un legato perfect.” Iar despre registrul vocii sale, spune: „Registrul vocal este dat de parametrii naturali, de anatomie și fiziologie. Dar niciodată o voce nu este născută să corespundă 100% unor încadrări stricte. De aceea s-a ajuns să se clasifice vocile în atâtea subdiviziuni: soprană lejeră, lirică, dramatică, wagneriană…” Se referă și la un tenor foarte vestit care la ora actuală cântă roluri de bariton, pentru că, de fapt, toată viața a forțat registrul acut. Nu îi spune numele, dar îl spun eu, iar maestrul încuviințează: Plácido Domingo. „Tenorul este o pasăre rară”, conchide. „Așa cum este și, între soprane, mezzo-soprana. Tenorul și mezzo-soprana sunt voci excepționale, neobișnuite”.
„Noi nu am fost genul de artiști carieriști”
Dincolo de știință și scenă, l-am rugat să îmi vorbească despre povestea sa de dragoste. Despre soția lui, scenografa Livia Piso-Filipașcu, plecată dintre noi în urmă cu șapte ani.
Chipul maestrului se luminează când începe să povestească, arătând cu o mână spre unul dintre tablourile de pe perete, în care este soția lui. S-au cunoscut la Cluj, la un spectacol. Ea, scenografă, stătea în culise studiind luminile, iar el cânta pe scenă.
„Livia a fost dăruită cu o bunătate și cu o iubire nemaipomenite. Ea m-a transformat, m-a ajutat să fac un salt ontologic și să port inima Mântuitorului în mine”, mi-a mărturisit vizibil emoționat.
Care e secretul unei căsnicii de o viață? În viziunea sa, longevitatea relației nu ține de noroc, ci de „cultură sufletească, cultură spirituală și credința în Dumnezeu. Dacă ai credință, toate merg strună.”
L-am întrebat, ezitând, dacă și-au dorit copii. Răspunsul a adus la suprafață o istorie dureroasă. Din cauza unei sarcini extrauterine dramatice, în urma căreia Livia a fost operată de urgență la București, nu au mai putut deveni părinți. „Sigur că ne-a părut rău, cum să nu-ți pară rău?”, a oftat el. Încerc să-mi scuz întrebarea precizând că sunt mulți mari artiști care pun cariera înaintea familiei și chiar nu își doresc copii… „Noi nu am fost genul de artiști carieriști, care să spună că singurul lucru care contează este cariera. Dacă s-a format un anumit arc reușit de activitate, asta a fost prin forța împrejurărilor. Noi am vrut doar să ne facem meseria cu demnitate și să respectăm cât mai mult compozitorul.”
„Doamna Piso, România nu poate să își riște independența din cauza carierei lui Piso”
Nu a vrut să plece din România și nici nu și-a planificat plecarea. Totuși, ca o manevră a aceluiași destin care îl voia pe drumul muzicii auzite de toată lumea, în august 1968, casa de discuri Philips din Hamburg i-a propus un contract și el a acceptat, l-a semnat. Când însă soția sa a mers la agenția de impresariat pentru aprobările legate de plecarea temporară, a fost refuzată clar și tăios: „I-au spus că nu-i voie să plece nimeni în Germania, în Israel, în America, și încă în două, trei țări. «Gata, nu se mai poate», i-au zis. Dar ea, drăguța, a mai mers o dată și a insistat, «dar, uite, are de făcut un disc, a semnat contractul!» Și atunci i s-a răspuns: «Doamna Piso, România nu poate să își riște independența din cauza carierei lui Piso».”
Răspunsul autorităților i-a hotărât soarta. Într-o noapte, chiar după un concert la Ateneu, folosindu-se de pașaportul pe care încă nu îl predase de la o plecare precedentă, s-au urcat în mașină și, cu câteva bagaje făcute în grabă, au trecut granița pe la Stamora Moravița. Vameșilor le-a povestit dezinvolt o istorie cu niște vagoane de la Ungheni, în care au tras sovieticii, ca să pară cât mai relaxat, aveau pașaport, deci nu au avut probleme la graniță, au trecut. „Pur și simplu am uitat să ne mai luăm la revedere de la dictatura proletariatului. Ne-am spus că așteptăm până se lămuresc ei singuri”, spune, râzând.
„S-au lămurit” abia un sfert de secol mai târziu. În tot acest timp, Ion Piso a cucerit lumea. Mi-a citit cu mândrie câteva rânduri primite de la Boris Haikin, prim-dirijorul de la Bolșoi: „Am văzut la Moscova excepționala operă Scala din Milano… execuția perfectă, însă prefer aria din ultimul act din Lucia în incomparabila dumneavoastră interpretare”. La Dublin, presa vuia după reprezentațiile sale la Gaiety Theatre, numindu-l artistul cu cea mai bună interpretare a rolului din Werther din istoria societății lor de operă, pe o scenă unde cântaseră monștri sacri precum Pavarotti sau Di Stefano.
Eu citesc, la întâmplare, din carte: „Cele nouă lieduri ale lui Britten au fost interpretate de Jon Piso, care, așa cum s-a putut constata, este un tenor român de clasă mondială. El a fost și acela care a reprezentat surpriza serii, (…) care a interpretat melodiile lui Benjamin Britten departe de orice rutină operistică, cu o delicată nuanțare și gingășie a expresivității ce se apropie de miraculos. Pe lângă darul unei voci cu posibilități unice de modulare, se adaugă acela al unei capacități de plăsmuire muzicală, atât de deosebită în pianissimo cum mai desăvârșit nu te poți aștepta din partea unui tenor liric. El aparține acelei categorii de cântăreți a căror interpretare ține în echilibru muzicalitatea cu înțelegerea (pătrunderea) poetică. Întreaga finețe și libertate a expresiei pare că izvorăsc numai din sensibilitatea spontană a sufletului creației poetice; totul însă a fost realizat cu mijloace exclusiv muzicale. De fapt, acesta este secretul adevăratei interpretări vocal-muzicale a liedului. Să-l asculți reprezintă o, cu adevărat, mare bucurie artistică și o desfătare unică.” (Gütersloh, Die Glocke, 27.04.74. „Bach – Britten – Hindemith (progressives Konzert mit Intrpreten von Rang” Dr. A)
Întoarcerea: speranțe și realități românești
Revenirea în țară a avut loc imediat după Revoluție. În ianuarie 1990, o delegație condusă de Andrei Pleșu, primul Ministru al Culturii de după Revoluție, a ajuns la Paris, acolo unde locuia familia Piso, chemându-i înapoi acasă. Solicitat insistent și de ansamblul Operei din Cluj, maestrul a acceptat funcția de director propusă de minister. Și-a avertizat, însă, de la bun început colegii din operă: „Nu vă grăbiți să vă bucurați! Eu vă pun la treabă, așa că o să faceți tot posibilul să scăpați de mine”.
Culmea este că așa a și fost. Au rezistat doar doi ani. Iar entuziasmul managerial al directorului s-a stins și el treptat, când a observat cum fosta nomenclatură și ofițerii de Securitate, ascunși inițial, au început să reapară în funcții, reluând controlul. Îl consideră răspunzător pe Ion Iliescu, primul președinte care a făcut precum „cei care sunt într-o mașină și îi spun șoferului, semnalizează dreapta, dar tu du-te la stânga“. O dezamăgire amară, politică, dublată apoi de o alta, artistică, pe care și-a domolit-o studiind, făcând cercetare, publicând studii, cărți. „Eu nu am putut sta deoparte; a trebuit să scormonesc sub cenușă pentru a păstra aprinsă scânteia adevăratei arte.”
Maestrul Ion Piso nu-și ascunde, însă, dezamăgirea față de lumea operei de azi. Cartea lui, intitulată Criza Operei!- Studiu de hermeneutică muzicală , este un manifest pentru întoarcerea la valoare, la respectul față de partitură, la supremația muzicii față de regiile abracadabrante și interpretările sau montările în care notele sunt ultimele pe lista de priorități. Are exemple nenumărate de regizori ai marilor teatre de operă care au declarat, oficial, că se împiedică de… muzică în montările lor. De dive soliste care în interviuri spun că e mai importantă partea teatrală decât cea muzicală. El și-ar dori ca soliștii de operă să se întoarcă la adevărata școală a cântului, să își asume interpretările profunde, care onorează compoziția. Și spiritul său rămâne de neînvins, ignorând vârsta. Dacă s-ar găsi o universitate dispusă să deschidă o catedră pentru predarea tehnicii autentice de canto, pe care a cercetat-o cu atâta rigoare, s-ar implica imediat. „Că doar am studiat și pedagogia!”, afirmă cu o sclipire în priviri care arată că e gata să se apuce de treabă.
ION PISO — CURRICULUM VITAE
Date biografice
- 1928.04.26 — născut în Zărnești, jud. Brașov, România
- 1947–1950 — Studii, Fac. Litere și Filosofie, Univ. Cluj (Prof. L. Blaga, D. D. Roșca)
Artist liric – Operă
- 1949–1960 — Artist liric, protagonist, Opera de Stat, Cluj
- 1950–1953 — Studii, Acad. de Muzică, Cluj (Prof. G. Simionescu)
- 1957 — Examen de Stat
- 1963–1968 — Artist liric, protagonist, Opera de Stat, București
- 1965–1966 — Artist liric, protagonist, Metropolitan Opera New York
- 1957–1995 — Peste 200 turnee artistice, de la Bolshoi Theatre la Metropolitan Opera în aproape toate teatrele importante: 3 continente, 27 țări, 147 teatre de operă, săli de concerte
Concertisti (Lied & Oratoriu)
- 1960–1968 — Solist al Filarmonicii de Stat „George Enescu”, București
- 1965–1999 — Turnee de concerte în Europa, din URSS – Marea Britanie
Activitate pedagogică
- 1958–1960 — Conferențiar, Academia de Muzică, Cluj
- 1982–1999 — Conducător Masterclass: Franța, Italia, România
- 1990–2019 — Studii de muzicologie; vezi mai jos publicații
Conducere artistică
- 1984–1988 — Director de Operă la Teatrul de Stat, Oldenburg, Germania
- 1990–1992 — Director, Opera de Stat, Cluj
- 1996 — Membru, Comitetul Științific, World Institute for Opera & Poetry, UNESCO – Verona
- 1997 — Președinte, Fundația Opera Internationes, București
Regizor artistic / Director de scenă / TV
- 1985–1992 — Germania, Italia, România
- 1968–1998 — Protagonist în multe emisiuni muzicale și opere-film:
- Rigoletto
- Butterfly
- Povestirile lui Hoffmann
- O noapte la Venezia
- Aventurile unui Muzician
- Întâlnire peste ani
- Les Illuminations (B. Britten)
Discografie selectivă
- Ariola
- Philips
- Eurodisc
- Gramzapis
- Electrecord
- Intercord
- Delta Music
Titluri și distincții
- 1953 — Laureat al Concursului Internațional de Canto, București
- 1954 — Laureat al Premiului de Stat
- 1957 — Diplomat în Artă
- 1964 — Artist Emerit
- 1966 — Ordinul Muncii
- 1999 — Cetățean de Onoare al Municipiului Cluj
- 2000 — ORDINUL „STEAUA ROMÂNIEI” în grad de Comandor
- 2000 — Doctor în Muzică
- 2003 — Cetățean de Onoare al Orașului Zărnești
- 2005 — Profesor H.C., Universitatea Cluj
- 2011 — Crucea Casei Regale Române
- 2015 — Meritul Academic – Academia Română
- 2016 — Distincția Culturală – Academia Română
- 2017 — Premiul Academiei Române
- 2017 — Doctor H.C. – Academia de Muzică, Cluj
- 2020 — Premiu de Excelență – Uniunea Interpreților (UNIMIR)
Bibliografie selectivă
- SÄNGERLEXIKON (p.553)
- Das Grosse Lexikon der Oper (p.440)
- Who’s Who
- Enciclopedia Română (p.367)
- Dictionnaire des Chanteurs de l’Opéra de Paris
- Opera, London (1969, 1970)
- Opera, Paris (1965)
- Opernwelt (1969)
- Musical America (1964)
- Metropolitan Opera (1965)
- Financial Times (1966, 1967)
- New York Times (1970)
Activitate muzicologică – selecție de studii și cărți
- 2000 — Cibernetica Fonației în Canto — Ed. Muzicală, București
- 2004 — Antifonar Epistolar — Ed. Albatros, București
- 2004 — Despre interpretarea lui Oedipe de G. Enescu — Ed. Revista Muzica, București
- 2013 — The Crisis of the Opera? — Ed. Cambridge Scholars
- 2015 — Criza Operei? — Ed. Eikon, București
- 2016 — Grai și Cânt — studiu cibernetic — Ed. Eikon, București
- 2017 — A Cybernetic Study of Speaking and Singing — Ed. Cambridge Scholars
- 2017 — Antifonar Epistolar, ed. II-a — Ed. Eikon, București
- 2018 — Hermeneutică Muzicală — Ed. Academia Română
- 2019 — Cibernetica Artei Vocale — Ed. Eikon, București
- 2025 — Criza Operei! Studiu de hermeneutică muzicală — Ed. Eikon, București
