Spitalul de iubiri nervoase – de Simona Catrina

de

Veacul ne-a ales prost. Psihiatria nu recunoaşte, deocamdată, actele antisociale şi iraţionale pe care le faci din dragoste. Ca atare, nu primeşti reţetă cu parafă şi nici medicamente. Şi nici îngrijire, în caz de urgenţă. Nu vine nicio ambulanţă la tine doar pentru că ai orbit de plâns ori ai făcut hematom occipital, dându-te cu capul de pereţi – fiindcă oraşul e plin de blocaje renale şi ulcere perforate, deci dureri serioase, recunoscute de manualul de patologie umană.

Regina la G3, Nebuna la F7

Probabil că, peste nişte zeci de ani, medicina şi parlamentul vor face dreptate, dar pentru noi va fi prea târziu. Până la acel moment istoric, sufletul nostru va continua să şchioapete, chinuit de boala fără leac, dându-le ocazia celor din jur să constate că suntem nebune doar în sensul civil al termenului.
O prietenă cu studii postdoctorale la Montréal – trăgând după ea o erudiţie care o făcea de-a dreptul antipatică în saloanele francofone de coafură – şi-a sfărâmat nobleţea de ducesă într-o clipită, când s-a repezit cu poşeta şi cu înjurătura în capul curvei care-i stricase casa. Aşa i s-a adresat ea atunci, în mall, la ore de maximă audienţă şi perplexitate, şi aşa i-a rămas numele, până azi, duduii care se culca perseverent cu soţul doamnei doctor în Finanţe.
Pe urmă, cultivata mea prietenă a plâns zile-n şir, în nişte hohote de opt grade pe Richter, nu atât după bărbatul iubit şi golan, cât nevenindu-i să creadă că s-a dat în cea mai ieftină stambă, după ce toată viaţa ei trăise delicat şi fin, ca orhideea regelui.
Bine, recunosc, am şi eu o contribuţie la bocetul ei cronic, deoarece, cu numai trei secunde înainte de atacul cu vitriol, apucasem să-i aduc aminte că reputaţia se pierde o singură dată. Fusese prea târziu, fiindcă geantă cu rază medie de acţiune fusese deja lansată spre căpăţâna rivalei.
„Când iubesc, sunt nebună“, scăpă nevătămată concluzia, din gură strâmbă de plâns a înşelatei. După aceea, şi-a turtit nasul în batistă şi a dat din cap ca o găină-n mers. O tardivă dezolare.
O altă amică de-a mea a hotărât, de curând, să-şi părăsească bărbatul legitim. Ştirea nu m-ar fi scos din tihna cafelei pe care-o legănam în cană, dacă n-aş fi cunoscut întregul dosar al acestei relaţii. Acum şase ani, ea a vrut să se sinucidă din cauza lui. Simpla veste despre toana ei suicidală mă şocase (oricum, n-a avut curaj să mi se spovedească decât după vreo opt luni de prietenie, după ce s-a convins că n-o bat, orice-ar fi). Dar acum, când apatia ei îl adusese pe el în pragul barbituricilor, eu stau ţeapănă în faţa acestei luxaţii fataliste, mă uit la ei şi nu-mi vine să cred.

Sabotaj cu ştreangul de gât

„Începuse să se ţină după una“, îmi explicase ea, cu deosebită maturitate, motivul pentru care, pe vremuri, urma să se mute-n cimitir, ca să-i saboteze lui nesimţirea. Între timp, pe măsură ce s-au treierat anii căsniciei lor, dulceaţa insului s-a zaharisit, deduc. Iar ea, ajunsă femeie de treizeci-şi, a constatat că-i place să flirteze la locul de muncă şi pe palierul imobilului, precum şi în alte accidentale, excitante circumstanţe iscate spontan. El scuipă carbid de gelozie – şi de felul lui, dar şi în acest caz particular. Ea, sătulă de speculaţiile lui soldate cu jigniri tematice, a dictat stare de asediu, apoi şi-a strămutat catrafusele la o altă amică, până la noi ordine şi, mai ales, noi bărbaţi. S-a ales praful de relaţia pentru care, acum câţiva ani, era să se aleagă ţărâna.
Cred că niciodată n-am realizat mai violent cât de bolnave suntem. Prezentul e capabil să ne omoare, dar dacă-i dăm şansa de a se transforma civilizat în trecut, se îneacă în fum derizoriu, în bagatelă tristă.
Culmea, prietena pe care o bârfesc acum, cu voi, e una dintre cele mai raţionale şi puternice fiinţe pe care mi-a fost dat să le cunosc. Nu-i dă lacrima nici când îşi muscă limba, nici când moare gladiatorul Maximus. Prima descărcare electrică din creierii mei a survenit abia când am auzit ce era să facă acum şase ani. A doua, când am auzit ce vrea să facă acum.
Din iubire, femeile se dau de trei-patru ori peste cap şi se fac boieroaice sau ţoape, după cum o cere momentul. Din iubire, femeile toacă bani şi principii, iar voinţa le dospeşte invers proporţional cu discernământul. Din iubire, femei care nu suportau copiii au făcut, în cele din urmă, trei, crezând că măcar la ultimul (băiat, în sfârşit) ticălosul adorat se va lasă prins de situaţie şi va acceptă o cununie, un armistiţiu moral, orice.
Din iubire, o vecină de-a mea şi-a vândut pianul cu coadă ca să-şi opereze sânii şi, pe urmă, pentru că nu mai avea bani să-şi opereze şi fundul, n-a mâncat decât morcovi vreo trei luni, până a ajuns la perfuzii, iar iubitul neasemuit a părăsit-o oricum, fiindcă văzuse ce nasol arată ea nemachiată şi cu pielea oranj de la carotenemie, pe patul de spital, şi i s-a luat definitiv. Să n-o mai vadă-n ochi.
Din iubire, abandonezi la bunici copiii pe care i-ai făcut din iubire pentru altul. Din iubire, ajungi să minţi şi să înşeli fostele iubiri. Urmăreşti bărbaţi şi cauţi rivale, suni şi închizi, te rogi de ele şi, alternativ, le ameninţi, te faci de râs şi de plâns. Plăteşti acatiste păcătoase, pe care preotul le scapă discret în coşul de gunoi, cutremurat de faptul că nu mai deosebeşti un blestem de-o rugăciune.

Poate nu-i exact decorul, poate-mpărăția-i tristă

Suntem de-o nerecunoştinţă ucigaşă. Iubirea, cel mai fermecător şi generos dar de la Dumnezeu, ajunge să fie controlată de teorii inepte. Avem câteodată impresia că dragostea ne poate scuza orice răzgâială, orice meschinărie. „Îl iubesc“, iată modul în care îngerul şi diavolul îşi justifică limitele.
„O iubesc, de-aia o bat şi-o jignesc“, explică bărbatul, dezinvolt. „Îl iubesc, de-aia îl iert că mă bate şi mă jigneşte“, explică femeia, delirând. El, agresivul cronic, susţine că e provocat să lovească prin vorbă şi palmă, fiindcă nu poate trăi fără femeia lui şi ea îl face gelos. Ea, agresată cronică, susţine că e vina ei, fiindcă îl provoacă şi – crede proasta – dacă el e gelos şi dement, înseamnă că o iubeşte.
Una dintre cele mai bune prietene din facultate a iubit, la parametri fatali, un musulman din Siria şi, după ani de zile în care lui ba îi expira viza de România, ba îi expira cheful de amor, a venit în ţară şi-a luat-o de nevastă. S-au topit de-aici şi ea a ajuns să locuiască într-un cartier bej-sufocant, din Damasc. Ea a rupt legătura cu noi, cu toate nebunele care o ţinuserăm să nu se-arunce-n cap de la etaj, de câte ori o părăsea el. Ne-a renegat şi a refuzat să ne lase vreo adresă, vreun număr de telefon. O căutam toate, dar la ora aia comunicaţiile erau leneşe, proaste, ineficiente.
Am renunţat până la urmă, fiindcă am aflat pe căi secrete, de la o terţă victimă a exilului, că insistenţa noastră i-ar face mai mult rău. Acolo, prietena noastră făcuse deja doi prunci devotaţi cauzei sfinte şi oricum era greu recognoscibilă, învelită veşnic într-un sac lung şi lat, cu faţa camuflată de-o perdea neagră şi cu mintea învineţită de îndoctrinări atât de străine culturii noastre.
Mă aşteptam că, din clipă-n clipă, s-o răpească Ambasada României din gheara maurului şi s-o aducă acasă (cum am văzut noi în filme), iar ea să se arunce de gâtul nostru şi să plângă de bucurie, cu copilaşii după ea, s-o îmbrăcăm la loc în blugi şi să-i aducem aminte că religia musulmană, deşi e fascinantă, nu este, neapărat, cea mai bună opţiune pentru cei născuţi cu crucea de gât şi cu discoteca peste drum.
În opinia noastră, era o chestiune de timp până când avea să apară la „Surprize, surprize“, chiar voiam s-o rugăm pe Andreea Marin să ne anunţe dacă e ceva, să fim şi noi în studio, dar vestea asta nu ne-a ajuns niciodată. Prietena noastră e mai departe acolo, iar sursa secretă ne spune că, deşi e nefericită şi sfâşiată de dorul de patrie, de mamă, de noi toate, nici nu concepe să-şi părăsească bărbatul.
Am auzit că el o iubeşte atât de mult, încât i-a spus că dacă o prinde că-şi face adresă de e-mail, de exemplu, îi taie mâinile, într-atât o adoră şi vrea s-o păstreze până la capătul zilelor. Şi e atât de îngrijorat de soarta ei şi topit de iubire, încât n-o lasă în oraş decât escortată de mama lui şi de cele două cumnate, după o inspecţie prealabilă a echipamentului din dotare, nu care cumva să-i scape vreun ochi din basma.
Mintea şi tenul ei n-au mai văzut lumina de câţiva ani – mă gândesc eu, apoi realizez ceva cumplit: că nici minţile noastre n-au mai zărit soarele, de când iubim nebuneşte. Ajung să mă întreb dacă trăim cu adevărat sau avem deja sindromul copiilor din „The Others“.

Pentru a susține campania Alături de Simona Catrina, puteți face donații AICI.

  • Credit: Getty Images
  • Title: 200250939-002

 

Categorii:
Dosar

Comentarii

  • Ce bine-ar fi de n-ar fi asa! Din pacate, articolul e atat de real, incat cine nu recunoaste, are o problema cu sine.
    Eu am experimentat aproape totul…
    M-a inselat si l-am prins. A recunoscut si inca sunt cu el! E o nebunie. Imi dau seama ca sufar, deja, de depresie…si tot nu renunt! Nu-l pot ierta, dar il iubesc…Cum as putea gasi granita si sa trec dincolo, cu tot cu sentimentele mele, dar fara el? E nebunie, altfel, as fi departe…

    marra ianuarie 11, 2012 3:20 pm Răspunde
  • Uite ce dar neașteptat de personal … Așa de tare mă recunosc în sindromul de nebunie cronicizată, cu termen(mai mult sau mai puțin limitat)erotic de declanșare! Îmi regăsesc fărâme ale eului idioțit de gelozie ori de durerea pierderii și, deodată, mă simt mai puțin departe de normalitatea cuminte și senină, pe care de mult o suspectez a-mi fi paralelă!

    Isabelledeabril decembrie 11, 2011 3:15 pm Răspunde
  • Iubirea te poate face din om, neom. Si invers, dar cred ca..mai rar.
    Articolul e bun, excelent, chiar, imbina umorul si dramatismul armonios, efectul fiind acela de ras dureros. Asa e. cine nu se recunoaste aici, bravo ei, dar eu…eu ma recunosc. nu in toate, macar atat, dar in majoritatea, in nebunia instalata in momente de iubire de voltaj mare…
    yoga e de recomandat si orice care duce la instalarea unei stari de echilibru si calm. ca vorba aia, tot nu merita sa mori pentru vreunul.nici sa innebunesti.nici sa nimic.
    felicitari pt articol.

    micuta octombrie 8, 2009 11:26 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *