În anii de şcoală, am fost refractară la orice dojană care începea cu arătătorul înfipt în aer: „pe vremea mea”… Exigenţele alor mei mă plasau, simultan, în trei dimensiuni – „pe vremea mea” a lui tata, cu un alt „pe vremea mea” al bunicii şi încă un „pe vremea mea” al unchiului, care se intersectau dilematic în căpuşorul meu aerian. Nu mai apucam să îmi respir vremea mea, înţelenită în interbelic şi postbelic, efort familial conjugat, nu-i aşa, ca să devin Cineva. Aşa că nu voi începe cu „pe vremea mea”…
Sunt „o decreţică comunistă” care a inspirat şi expirat şcoală pe pâine neagră. În gesturi ample, mâinile tatălui meu se întâlneau şi se îndepărtau, se înălţau şi coborau, ca într-o mantră fără sfârşit, pentru a înţelege consecinţele unei neconectări adecvate la actul educaţional – muncitoare la strung, în salopetă unsuroasă, reparând vapoare sub fluierăturile bărbaţilor. Oricât de tentantă ar fi această formă primară de admiraţie masculină, mă prinsesem cumva că nu era a bună să devin o Malena a şantierului naval.
Atunci a început învăţatul nebunesc la bateria de Dacia 1300, culoare roşie, cu număr de Giurgiu, când partidul iubit ne mai stingea becul, fără avertisment. Nici nu ar fi avut cum să ne anunţe, cum ar fi fost ca între mesajele TV despre iubirea partidului pentru copii, să apară un promo “Copii, ştiţi ceva?, acum se stinge lumina! Aşa că nu mai săriţi din fotoliu să închideţi televizorul, o facem noi pentru voi”… Tata ar fi fost în stare să aducă în casă maşină în bucăţi sau măcar un lonjeron dacă asta îmi construia profilul unui Cineva.
Tot la baterie, nici măcar la lumina unei lumânări parfumate, am adunat vreo 109 de strofe cu rimă corectă şi ţinută abjectă în poezia “Cometa”. Maraton (cata)strofic de a depăşi “Luceafărul”. Iar pentru că, în comunism, zoomul era pe cantitate, poemul, cu puternic iz patriotard, în parametrii de productivitate, a devenit montaj literar la Cântarea României prin 1982. Şapte pionieri plecaserăm dintr-o şcoală mică pe o scenă mare, cu emoţii inhibate de Extraveralul distribuit didactic de tovarăşa dirigintă. Parodiam mesajul cutezător al “Cometei” într-un bocet alungit, de parcă am fi avut un contract subversiv cu Radio Europa Liberă. Ca o trestie în tsunami, mă tânguiam: “Țaaaara meeaaaa, nod de izvoaaaare, O comeeetă zâmbitoaaare”, privind pleoştit la un tovarăş din juriu care îşi plimba mâna pe Ecuatorul abdomenului său generos.
Aşa am bifat prima mea ieşire sub reflectoare, dar şi din calificare. Am trăit pe atunci şi vremea reproducerii cântecelor din Cenaclul Flacăra, profitând cu nesaţ de scena din tabăra PTAP de la Geamăna, cu „Lancea lui Horea” înfiptă în corzile vocale. Cu cât PTAP-iştii mă aplaudau mai frenetic, în mijlocul pădurii, cu atât îmi încordam corzile pentru decibeli care ieşeau în stol asurzitor peste vrăbiile până atunci adormite. La un moment dat a început ploaia, iar copiii m-au abandonat, fugind la cabane, eu, însă, am rămas „singing în the rain”. Nici semnele sunetistului nu au reuşit să mă facă să mă opresc, ajungându-se la o luptă corp la corp ca să îmi scoată Lancea lui Horea din gură şi microfonul din mână.
Să fii părinte este singura muncă nenormată şi necalificată. O practici fără licenţă, devenind pe rând, profesor şi elev. Când îmi dorm copiii, nu mă mai satur să-i privesc şi să le simt mirosul pielii de lapte nefiert. Mă mir că nu le cresc aripi de înger. Când se trezesc, din nou mă mir. Mă mir însă că nu le ies coarne…
Să tratăm copilul ca pe un adult, nu cu abordări de genul “băi, țâncule”, nu-i aşa, pentru o evoluţie înfloritoare, nu exigentă, ca în comunism. Numai că recomandările noastre pot deveni provocări. Când am înţeles treaba asta, am renunţat să mai număr până la 10 pentru pedeapsă şi am redus la 1,2,3… Zânoasele mele au acces la informaţie, jonglează cu programe informatice, power point-uri, editări, trucuri de tot felul. În van le spun “intram în anticariate şi, mai întâi, miroseam plumbul cuvântului şi apoi îl citeam; Mor când începeţi fraza cu Deci; să vă găsesc cu o carte pe masă”. Şi chiar găsesc o carte pe masă, dar ca pad, pentru că, spun ele, are coperţi vechi şi nu mai fuge mouse-ul. Anna Karenina – pad, linşată de un mouse…
Încerc să le ţin departe de emisiunile – trash, îmi e dificil. Noi nu aveam opţiuni TV, dar aveam opţiuni de carte. O coadă tristă la librărie până în stradă însemna o carte bună apărută pe piaţă. Mă întreb însă, pentru cine, pentru ce vor citi?! Cum vor fi şi ceilalţi copii, cu cine vor schimba impresii de carte, dacă acesta e trendul general?! Lupta asta încă nu am câştigat-o. Acum când totul se face doar prin mângâierea tabletei, a telefonului şi a mouse-ului, gesturile energice devin comice. La vederea unui telefon cu disc, cea mică a încercat să apese pe cifre şi i s-a părut curios că trebuia să mişte discul cu degetul înfipt în cifră până la opritor. La fel, am surprins-o citind o carte, încercând involuntar să mişte cu degetul pagina următoare ca pe tabletă. O copilărie, stând în fund. De ce să alerge după o minge, când găseşte un copil virtual cu care joacă tenis? De ce să alerge în parcul de lângă bloc când prin Photoshop îşi face un parc şi mai verde? Noroc cu Happy, care nu este un căţel virtual şi mai trebuie să îl scoată pe afară.
Le-am făcut recent fotografii la un casting de film. Fetiţele mele au intrat în studioul foto copile şi au ieşit, după o oră, adulte. 15 ani adăugaţi cu responsabilitate, prin fard şi tapaj, iar albumul, un dezastru – poziţii adulte, frânte din talie, cu degetul pe buze… influenţe periferice din vest. Un catalog pentru versiunea “uite fardul, hai dă-mi cardul” care m-a durut amintindu-mi privirile inocente ale pionierelor din pozele alb – negru.
Democraţia din clasă care duce, uneori, la o exprimare distorsionată a personalităţii, profesori care stăpânesc cu greu foşnetul din bănci, copii apostrofaţi care ameninţă dascălii că îi reclamă la Protecţia Copilului, toate converg la un act educaţional rudimentar în care profesorul, câteodată, are noroc dacă apucă să îşi ţină lecţia în linişte. Repercusiunile sunt evidente. Dezinteres, teme prin telefon cu părinţii aflaţi la job. Într-o zi, am mărşăluit pe holul firmei cam aşa – la ora 9.00 eram în Mesopotamia, la 10.30 înţepenită într-o formulă de puteri cu rădăcini diferite, la 11.30 cântam imnul Franţei sub privirile colegilor, dar la 12 m-am oprit, deşi puteam lejer să vorbesc în hindi.
Să îi încurajăm spre creativitate, am citit într-o carte, ca să îi dislocăm de la computer. Ok. Zis şi făcut. Îngrămădite de fericire m-au întâmpinat în camera lor. Un perete lăsat dimineaţă alb imaculat devenise o pădure cu crăci şi cuiburi, dar fără păsărele. Alea zburaseră în Ve, pe jumătate de tavan. În ciuda a toate, a fi un părinte este un depozit emoţional în Banca Timpului. Poate că nu vor citi toate cărţile esenţiale, dar cu o independenţă supravegheată, vor învăţa lucrul cel mai important: gardurile întâlnite în viaţă sunt puncte de sprijin doar opţionale. Şi peste toate…. Va veni o zi în care pereţii mei vor fi de un alb imaculat, fără stolul în Ve. Va veni o zi în care voi uita imnul Franţei, va veni o zi în care nu voi mai numără până la 1,2,3 pentru pedeapsă, ci nu mă voi putea opri până la 1000. Pentru că atunci vor fi două femei independente, departe de mine, care, cu siguranţă, nu-și vor revendica „pe vremea mea”…
