Toboșarul Nelu Dumitrescu și-a legat numele – de cincizeci de ani – de cel al trupei Iris. Este unul dintre cei trei fondatori, dar singurul care n-a plecat niciodată, ducând flacăra acestui proiect mai departe. În pragul împlinirii unei jumătăți de secol de existență a acestei trupe legendare a rockului românesc, am stat de vorbă cu Nelu Dumitrescu, baterist român de muzică rock și fondator al trupei Iris alături de chitaristul Ion Olteanu și basistul Emil Lechințeanu.
Fotografii din arhiva artistului
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Domnule Nelu Dumitrescu, ați lipsit o vreme din peisajul muzical, din cauza unei probleme de sănătate. Puteți să-mi spuneți ce s-a întâmplat?
Nelu Dumitrescu: Da, după atâția ani de muncă, de stat la tobe și cărat instrumente, coloana mea s-a tasat, nervul sciatic era afectat și am făcut hernie de disc. Am avut nevoie de o intervenție chirurgicală, destul de periculoasă, pentru că trebuiau, desigur, să nu atingă nervul sciatic. Operația a decurs bine, a durat în jur de două ore, dar, după aceea, nu am mai putut să mă trezesc, dormeam în continuare, așa că multe, multe ore, de pe la 10 seara și până dimineața s-au zbătut să mă aducă din nou pe pământ. A fost o complicație… Când m-am trezit dimineața, se uitau lung la mine toți cei din echipa medicală și mi-au zis: „Ne-ai făcut-o în noaptea asta!” „Nu știu nimic!”, am spus eu. „Era să nu mai vii înapoi…” Am înțeles pe loc că, uite, te duci să rezolvi ceva, dar ți se pot întâmpla alte lucruri grave.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați primit, cred, multe mesaje de susținere…
Nelu Dumitrescu: Într-adevăr, au fost foarte mulți oameni care mi-au scris și mi-au urat sănătate, să-mi revin și să mă vadă din nou pe scenă. Deja, dinainte de a intra în operație, oamenii îmi spuneau că-mi țin pumnii, că se roagă pentru mine. Uite că a contat acest lucru. Dar a trecut, acum sunt bine.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: E prima dată când ați avut astfel de probleme sau, de fapt, ați ținut-o așa ani de zile și abia acum s-a agravat boala?
Nelu Dumitrescu: Au mai fost și alte probleme grave, am avut ganglioni limfatici cu probleme acum vreo șase ani și a trebuit să fac chimioterapie mai mult de jumătate de an, mi-a căzut părul, am trecut prin toate fazele, dar am reușit să se retragă celulele alea periculoase, unele au murit, altele s-au micșorat… Asta-i viața, iar atunci nu am stat să mai explic, că nu-mi place să anunț oamenii că sunt într-un tratament, cred că au aflat ei singuri în acea perioadă. Până la 60 de ani nu am avut nimic, toate problemele astea au apărut după 60 de ani.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: În general artiștii nu prea au grijă de ei, poate că nici nu v-ați îngrijit așa mult…
Nelu Dumitrescu: Aveți dreptate, când te apuci să faci muzică și faci ceea ce-ți place și, deopotrivă, ești în slujba oamenilor, nu te mai oprești să faci pauze. Pur și simplu lucrezi mai departe, nu te uiți în stânga sau dreapta, nici măcar nu te uiți ce fac alții. Este bine să mergi pe drumul tău și să faci în această lume ce ai fost menit să faci.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați știut de la început că asta sunteți menit să faceți, ați știut de copil sau de tânăr că veți face muzică?
Nelu Dumitrescu: De foarte mic mi-a plăcut muzica, nu conta că era populară, ușoară, rock. Aveam doar 3-4 ani când am început să țin ritmul, să bat în scaune acasă. Aveam o soră vitregă care era solistă vocală, iar ea cânta cu vocea și eu băteam pe fundul scaunului. Și așa am fost mereu. Pe la 17 ani, tatăl meu m-a întrebat: ce vrei să faci? Iar eu am fost foarte clar: Eu vreau să trăiesc din muzică, vreau să fac muzică, asta este plăcerea mea! Tata a aprobat, dar mi-a spus că până ajung să trăiesc din muzică trebuie să lucrez undeva. Și așa am făcut, am fost și în armată, am mai și lucrat, dar am făcut și muzică, iar la vârsta de 20 de ani i-am cunoscut pe Nuțu Olteanu și pe Emil Lechințeanu și, în acel moment, am fondat formația Iris.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: A fost inițiativa lor, ei v-au propus să faceți formația?
Nelu Dumitrescu: Da, când m-am întors din armată, acolo la club, ei doi mi-au spus: N-ai vrea să facem o formație și să trăim din muzică? Eu am răspuns: „Cum să nu?!” Hai să vedem ce știi să cânți, mi-au mai zis ei, iar eu am cântat. Și am cântat pe niște tobe care nu erau ale mele. Pedala de jos, după ce lovea toba mare, se întorcea cu viteză, ca eu s-o împing din nou ca să lovească toba, dar șurubul cu care era ținută era prea mare, și-mi atingea piciorul. Când am coborât de pe scenă, aveam pe picior o rană din care curgea sânge, dar n-am zis nimic, nicio văitătură n-am scos. Îmi amintesc că au fost uimiți Nuțu și Emil au zis: un om care e lovit la picior, îi curge sânge, l-a lovit pedala, dar el n-a spus nimic, înseamnă că vrea să facă muzică și se potrivește cu ce vrem și noi să facem.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Am văzut cu toții un film cu un tânăr toboșar interpretat de Miles Teller, profesorul lui interpretat de J.K. Simmons, Whiplash se numește filmul. În film tânărul student în școala de muzică avea palmele pline de sânge de la atâtea repetiții și studiu. Ați fost vreodată așa rănit?
Nelu Dumitrescu: Nu cred că poți să ajungi să sângerezi decât dacă ai bășici foarte mari care se sparg. Eu nu am pățit asta, dar când bați la tobe pur și simplu îți amorțesc mâinile și, la un moment dat, nu mai poți să ții bățul în mână, nu mai poți să-l controlezi, îți cade bățul din mână, și tu urli: să nu cadă, să nu cadă! Dar n-ai ce face! După un asemenea efort, a doua zi zici că ești bătut de cineva. Te dor picioarele, te doare spatele, uite, mie mi s-a tasat coloana. E dificil. Dar filmele au scenarii artistice, un pic de tragedie, un pic de dragoste, un pic de nu știu ce și a ieșit rețeta care trebuia pentru filmul acela. Eu am fost rănit atunci, la picior…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Numele trupei cum l-ați găsit?
Nelu Dumitrescu: Au fost mai multe nume propuse, dar din partea lui Nuțu a venit – bineînțeles, aprobată de noi – propunerea să ne numim Iris. Aveam și niște afișe cu o floare de iris, le-a făcut Emil, nu știu cum le-a desenat, dar noi le-am lipit pe toți stâlpii de electricitate de la Unirii până la Universitate, și pe stânga și pe dreapta. Acestea au fost începuturile, asta se petrecea la finalul lui 1975, începutul lui 1976. Debutul public, mare, a fost în 1977. Așa că vom serba curând 50 de ani.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Bănuiesc că veți face o sărbătoare mare.
Nelu Dumitrescu: Vreau să fac un eveniment frumos, mare, vreau să adun toată echipa veche și oamenii care au fost cu noi, în primii noștri ani de activitate, cum ar fi Sorin Chifiriuc, Florin Ochescu, și alții, au fost o grămadă care au trecut pe la Iris.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Până la urmă, când ați reușit să vă dedicați muzicii pe de-a-ntregul?
Nelu Dumitrescu: De la vârsta de 24 de ani m-am lăsat de serviciu și mi-am zis că și dacă ajung să câștig cât cel mai mic salariu, tot vreau să trăiesc doar din muzică. Îmi era și foarte greu, oricum, când lucram. Plecam de acasă la ora 5 dimineața, ca să ajung la serviciu, la ora 14 ieșeam și, de acolo, mă duceam la Popești, fiindcă acolo repetam cu băieții. Iar din momentul în care ajungeam, repetam până seara târziu, la ora 11. În fiecare zi studiam, repetam, studiam și iar repetam. Ne opream târziu în noapte, cât să prindem ultimul tramvai. Ani de zile am făcut asta și eram distrus de oboseală, să studiezi la un instrument cum este toba, îți amorțesc mâinile, picioarele, trebuie să depășești momentele astea de început, să ajungi să cunoști bine instrumentul, nu-i ușor… Dar apoi am decis să fac doar muzică și așa am ținut-o până acum. Și să știți că nu sunt mulți care au reușit asta.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Când ați simțit că ați făcut alegerea cea bună, când ați simțit că sunteți pe drumul succesului?
Nelu Dumitrescu: În 1977 a fost concertul mare unde m-am rugat de Aurel Gherghel să ne ia și pe noi… Noi, trupa Iris de atunci, făceam parte din Clubul de la ora 7, condus de Aurel Gherghel, eram un grup foarte unit. Și am reușit să-l conving să ne bage și pe noi în partea a doua a acestui mare spectacol care s-a ținut la Sala Polivalentă. Au fost pe scenă cele mai mari trupe ale noastre de la acel moment, începând cu Sfinx, Roșu și negru, Catena, Formația fără nume, cele care erau mari atunci. Și, în partea a doua, când s-a deschis concertul și urma să cânte Roșu și negru, Aurel Gherghel a urcat pe scenă și a spus: „Acum vreau să vă fac o surpriză, cea mai tânără trupă din România! Este prima oară când cântă în fața unui public numeros ca dumneavoastră, hai să-i încurajăm, fiți alături de ei!” Și am intrat. Dar nu pot să spun ce emoții aveam! Îmi picase cerul în cap! A început să-mi tremure piciorul stâng, incontrolabil, iar piciorul ăla nu s-a mai oprit din tremurat cât am stat pe scenă, cât am cântat. Piciorul drept și-a făcut treaba, dar stângul… Am cântat trei piese, iar, la final, sala a sărit în picioare, au început să strige: Iris! Iris! Iris! 15 minute au scandat, nu ne-au lăsat să plecăm!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Extraordinar! Ce debut!
Nelu Dumitrescu: A fost exact ca-n filme! Și acum mă gândesc, totuși, ce au văzut la noi?! Au văzut ceva, au văzut energia noastră din dorința de a cânta, eram tineri, iar piesele noastre erau compoziții proprii… Am cântat: Țara adevărului, Corabia cu pânze și Lumina zilei. Sunt piese un pic dure, un pic altfel, dar cântam altceva decât ceea ce se cânta în acea perioadă. Și abia după 15 minute de ovații ne-au lăsat să plecăm și au continuat spectacolul. Noi, în spate, ne-am pupat cu cei de la Clubul de la ora 7, eram fericiți.
Și după câteva săptămâni am fost chemați la Radio Difuziunea Națională să imprimăm trei piese, vă dați seama ce lucru mare era, în perioada aceea comunistă?! Iar apoi am fost invitați să participăm la emisiunile TV ale domnului Petre Magdin. Ce ne-am fi putut dori mai frumos de atât?!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci v-ați lansat puternic dintr-o dată!
Nelu Dumitrescu: Atunci toată țara a aflat de Iris! După aceea au fost nenumărate concerte. Am colaborat și cu Dida Drăgan, am acompaniat-o, am cântat și noi la Constanța la Sala Sporturilor, au fost mai mulți artiști mari din acea perioadă alături de care am fost, i-am acompaniat și le-am cântat și noi piesele. Acestea se întâmplau după 77. A fost frumos. Dar cu multă muncă, bineînțeles. Eu am crescut împreună cu Nuțu și cu Emil, mi-am făcut un stil al meu personal, însă a durat ceva, a durat cam șapte ani de zile, ani de lucru, de mers zi de zi la repetiții, de trezit la ora 5, de repetat ore și ore în șir, în crescendo. Plecam de la un anumit ritm, glumesc acum, ca să mă refer la revista dumneavoastră, de la un tango, și ajungeam până la heavy metals, iar eu strigam: nu mai pot, mor, mă opresc! Și Nuțu striga și mai tare: Nu te opri! Nu te opri! Și tot așa a fost, o muncă nebună, chiar nebună, vai de capul meu, nu-mi vine să cred prin ce am trecut. Dar nu îmi pare rău, și aș lua-o întocmai de la capăt, în altă viață!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum a mers în paralel viața personală, când v-ați căsătorit?
Nelu Dumitrescu: După 1977, am cunoscut-o pe soția mea, prin intermediul lui Nuțu Olteanu. A zis: e o prietenă de-a mea, mai sunt încă două colege, hai să ne mai vedem și noi, mai stăm de vorbă.
Și atunci, în 1977, vara, am cunoscut-o pe soția mea. Ea a fost exact de la început alături de mine, mi-a fost alături în toate situațiile. Nu prea aveam timp să mă văd cu ea, în perioada aia când lucram cu Chifiriuc, nu exista să lipsești de la vreo repetiție, era nazismul de pe pământ, nu se putea lipsi. Voiam si eu să nu vin într-o după amiază la repetiții, să mă duc și eu cu ea la un film sau la o cofetărie. Și nu exista… Dar bineînțeles că ne-am văzut noi, găseam soluții… Mi s-a întâmplat ceva odată: am mers o dată cu ea la cofetărie, dar mie nu mi-au ajuns banii, deși costau doar câțiva lei prăjiturile alea, însă eu n-am avut de ajuns. A fost înțelegătoare doamna de la cofetărie, nu mi-a mai luat femeia banii, dar pe mine m-a impresionat că ea a înțeles, nu s-a supărat, și am priceput atunci că noi chiar ținem unul la altul și nu contează că nu avem un leu în buzunar. Dar eu îi spuneam tot timpul: lasă că o să vezi tu, când va trece timpul, mai încolo, o să fim bogați. Ziceam și eu așa, că știu că niciodată ca artist nu ești bogat…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: În niciun context nu poți ajunge bogat?
Nelu Dumitrescu: Poate doar dacă ești solist vocal sau ești singur, cânți pop, și mai ai și norocul să te fi născut afară, nu aici… Noi am trăit multă vreme de pe o lună pe alta, sincer vă spun, nu am de ce să mint. Am știut de la început că sunt și formații care cântă altfel, sunt mai populare. De pildă, Phoenix, au fost tari de tot Phoenix, mi-au plăcut la nebunie, o trupă care cânta exact ceea ce trebuie. Dar nouă ne plăcea rockul, și chiar dacă știam că dacă am schimba stilul am câștiga mult mai mult, ne-am gândit că nu am mai fi credibili, și am decis: ducem crucea, asta ne place, asta facem. Iar soția mea a fost alături de mine tot timpul și, în 1979, ne-am și căsătorit.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și copilul când a venit?
Nelu Dumitrescu: Băiatul nostru, Cristi, s-a născut în 1983. Fără să știm, fără să planificăm. Dar așa a venit, în 83, la maternitatea Giulești. Este și el Scorpion, ca și mine. După ce am ajuns cu bebelușul acasă, a avut vreo 5-6 zile de liniște totală, ne trezeam noaptea și ne întrebam dacă o respira sau nu, că nu auzeam nici un plâns. Dar după 6 zile și-a dat seama că sunt niște fraieri în casă și a început să plângă, și așa a fost apoi toată perioada cât a fost mic, nu ne-a lăsat nici zece secunde să stăm… Dar e un băiat extraordinar, un băiat frumos, reușit, ochios, cum îi spun eu, are ochii mari, albaștri.
Când era micuț, venea spre bucătărie, se auzea tup-tup, și dădea capul ușor pe spate și vedeai doi ochi albaștri mari, și zâmbea… Era tare greu atunci cu copil mic, fiindcă nu găseai mâncare, la căldură și la gaze se dădea drumul abia pe la 11 noaptea– cine a trecut prin acea perioadă, știe ce spun, cum a fost în comunism, nu doresc nimănui să mai fie cu comuniștii – flăcările la aragaz erau miniscule, nu puteai să faci o mâncare, hainele pentru copii le uscam în casă, începuse să se facă igrasie în casă de la atâta umezeală, iar reșourile le scoseseră de la vânzare, nu se mai găseau nicăieri. A fost greu…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și acum băiatul ce face, cu ce se ocupă, face și el muzică?
Nelu Dumitrescu: Da, la fel, este înnebunit după muzică. Și nu l-am pus eu, însă el a ajuns unul dintre cei mai buni toboșari din țară, asta o spun fără rușine. El este și producătorul nostru muzical la ultimele două albume, la Toată lumea e un circ și la Zodiac. El a făcut sunetul, el a produs acest album împreună cu mine și cu Relu Marin, clăparul, care a fost alături de mine din 2002 până acum, atâția ani. Își face și el muzica lui, el are alte gusturi muzicale, dar l-am învățat de mic că trebuie să asculte orice fel de muzică, măcar din obligație, chiar dacă nu-i place, trebuie să asculți, să știi că a existat. Ce să vă spun, e un băiat de nota 10!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Când a venit Cristi Minculescu în formație. Și când a plecat?
Nelu Dumitrescu: Cred că ar fi bine să nu vorbesc despre el, fiindcă nici el nu vorbește despre mine… Din 80 a apărut și el prin formația Iris, apoi, după câțiva ani, când eram în Cenaclul Flacăra, în 1982, s-a dus cu altă formație de acolo, apoi a revenit, prin 84-85, a stat până în 90, iar a plecat, iar, în 2012, a plecat definitiv din trupa Iris să se stabilească în Germania. A revenit puțin și iar a plecat, dar toate acestea există și în istoric, este totul consemnat în istoria trupei. Mie îmi place să vorbesc despre toți membrii trupei, toți au fost buni, toți. Și chiar dacă nu mi-ar plăcea, sunt obligat să vorbesc despre toți, pentru că sunt membru fondator și eu am dus trupa asta înainte. Dacă eu nu eram, ei nu existau, dar nu spun că nu existau ca oameni, ci doar că nu existau cu situația lor de acum, când au familii, cariere, au tot. Înainte, prin anii 80, unii dintre ei beau, unii erau neserioși, nu veneau la repetiții, dar eu am reușit să-i țin laolaltă, am reușit să facem lucruri care să rămână. Ziceam: acum facem albumul ăsta, acum mergem în turneu, acum avem un manager – fiindcă îl găsisem pe Sandu Gherase. După 90, l-am luat producător alături de mine pe Mike Godoroja. Și am mers înainte, am făcut evenimente, albume. Toți acești oameni au fost crescuți și de mine, și de Nuțu Olteanu. Și au mai contribuit mult anumiți oameni care au fost alături de noi în formație. De exemplu, am avut un sunetist, Costas Caracostas, așa îl chema pe sunetistul nostru, care, între timp, din păcate, a murit. Era grec, de aceea avea numele ăsta deosebit, și el avea DVD player, și la el acasă mergeam și vedeam concerte, el ne arăta ce cântă alții… Contează mult educația muzicală în care te ghidează cineva, iar Costas a făcut asta pentru noi. Și așa am crescut cu toții, iar formația Iris pe toți ne-a făcut mari. Dar, fără supărare, formația eu am făcut-o, eu am ținut-o. E drept că mereu l-am lăsat pe cel din față să vorbească, că așa e frumos. Le spuneam: Tu vorbești în numele nostru, iar voi, băieți, ceilalți, cântați ca lumea, fiți corecți, veniți la repetiție. Acum Costi Sandu este solistul nostru vocal.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Înainte de Costi, solist a fost Toni Șeicărescu.
Nelu Dumitrescu: Toni Șeicărescu a fost un solist foarte bun, era iubit de oameni și de oamenii de televiziune. Am tras trei piese cu el, dintre care Din alb în alb, o piesă lentă, foarte frumoasă, sigur va rămâne… Apoi a venit Costi, pe care îl cunoșteam din anii 89-90, a venit la o vizionare dată de noi, dar atunci nu l-am ales pe el, ci un alt solist, cu toate că și Costi cânta foarte bine. Și acum 5-6 ani de zile, l-am adus în trupă și am făcut cu el acel concert mare, frumos, de la Berăria H.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Acum sunteți într-o formulă bună, sunteți mulțumit de cum sunteți în momentul acesta?
Nelu Dumitrescu: Da, sunt mulțumit și că am făcut ultimele două albume, sunt foarte mândru de concertul Iris 40, de acel spectacol cu Televiziunea Română, Lumea toată e un circ, pe care l-am făcut la Circ împreună cu actorii de acolo. Am făcut Tribut Zeppelin. Multe lucruri am reușit. Și sper să reușim și să mai scoatem un album, și să facem concertul de 50 de ani de activitate. Am făcut în anii ăstia o grămadă de lucruri bune, având idei proprii, chiar și fără să am o școală de producător muzical sau o școală de actorie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci chiar ați început un drum nou.
Nelu Dumitrescu: Din muncă am făcut totul. În zilele de-acum, o grămadă tineri se droghează, iar înainte erau cu alcoolul. Dar nici eu și nici Nuțu Olteanu, nici Emil Lechințeanu nu am încercat să folosim vreun produs care să ne amețească nu, noi am creat piese originale fără să fim sub un drog sau sub alcool, am făcut muzică pur și simplu, fără să ne influențeze nimic din afară. Și nu ne-am lăsat niciodată de muzică, am mers mai departe, chiar și când am fost interziși prin 88-89…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Pentru ce ați fost interziși atunci, pentru un cântec anume sau din ce motive?
Nelu Dumitrescu: Cântam la Miercurea Ciuc, era arhiplin afară, a început lumea să se împingă cu poliția, în sală i-au lăsat să intre doar pe cei care avea locuri, așezați pe scaune, iar pe ceilalți i-au trimis acasă. Celor din sală li s-a spus: nu vă ridicați, nu vă mișcați! Erau și pompieri în sală, și poliție. Noi cântam pe scenă, și cum voia unul să se ridice, se duceau la el și-l apăsau pe spate zicând: stai jos, stai jos! Până când, la un moment dat, unul a zis: nu ai dreptul să pui mâna pe mine!, și l-au scos din sală. Când au trecut cu el prin fața scenei, tipul ăla s-a uitat la noi, întrebându-ne din priviri: nu mă salvați, nu faceți nimic?! Uitați ce se întâmplă!
Și atunci noi i-am făcut semn că avem lanțurile la mâini și noi, că nu avem ce face, am făcut semnul acela cu mâinile legate. S-a înțeles perfect ce am vrut să spunem. La final, când s-a terminat concertul, au început să se bată, au spart geamurile la Casa de Cultură, deși se știa că într-o săptămână trebuia să vină Ceaușescu în vizită acolo. Noi am îngălbenit, am înțeles că vor fi consecințe. Și, într-adevăr, din seara aceea ne-au spus că nu ne mai primesc niciodată acolo să cântăm, iar a doua zi de dimineață ne-au bătut la ușă la hotel și a trebuit să ne ducem la poliție, miliție cum era atunci și să spunem ce s-a întâmplat. Milițienii au fost de treabă, dar ne-au spus: asta e, nu avem ce să facem, or să vină să vă ceară atestatele și o să vă interzică. Asta era groaznic, să ne ia atestatele însemna să ne ia dreptul de muncă! Asta în timp ce eu aveam și un copil de crescut.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum a fost în continuare, ce v-au făcut?
Nelu Dumitrescu: Am primit înștiințare să ne prezentăm la Consiliul Culturii. Ne-am dus, desigur. Când am intrat la Casa Scânteii, era un hol lung, Doamne, ziceai că ești la inchiziție! Iar când am ajuns la birou, cu o plăcere și cu o răutate pe care n-am să le uit niciodată, ne-au zis: vă rog să ne dați atestatele! Și, oricât de disperați eram, le-am dat, că nu aveam ce face.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce însemna să nu mai aveți atestate?
Nelu Dumitrescu: Fără atestate puteai să cânți poate cu 50 de lei pe zi, pentru alții, ceva infim, dar n-aveai cum să mai faci spectacole, nu mai puteai face proiecte, cei de la Consiliul Culturii aprobau totul și, fără atestat, nu-ți aprobau nimic. Le-am predat atunci și am început să plângem, am ajuns acasă, și am mai plâns în continuare… Și am tot plâns, dar nu ne-am lăsat de muzică, mai făceam repetiții, ne mai vedeam… Până într-o zi când am primit o înștiințare că ni le dau înapoi. Un prieten de-al nostru, care lucra undeva pe lângă Consiliul Culturii, a reușit și ne-a pus o vorbă bună, așa că, după trei luni de interdicție, ne-au dat atestatele. Era deja 15 august, aproape trecuse sezonul, dar am mai prins și noi trei săptămâni la „Marea Neagră”.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Pe scenă aveați libertate, să vă mișcați cum vreți, să vă îmbrăcați cum vreți?
Nelu Dumitrescu: Nu aveam, ne urmărea controlul fiecare mișcare, așa era atunci! Și acolo, la mare, unde cântam, ne-au urmărit și ziceau: de ce ridicăm bețele la tobe, de ce solistul ridică stativul, de ce chitaristul cade în genunchi, de ce solistul se mișcă așa?!… Noi am zis: așa este rockul, nu poți cânta și să stai drept, n-ai cum să stai pe scaun!
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Probabil că ai cum să stai pe scaun, dar pleacă acasă publicul…
Nelu Dumitrescu: Stați să vă povestesc, că am făcut-o și pe asta! (râde). Când eram cu Sorin Chifiriuc, în 78-79, aveam concert la Sala Palatului. Era vândut tot, era arhiplină sala cu studenți, cu tineri… Ne pregăteam de concert, iar înainte să intrăm pe scenă, știind că cei de la control stau cu ochii pe noi, am stabilit împreună cu Sorin Chifiriuc așa: hai să le facem pe plac la comuniști! Punem un scaun pe scenă pentru solistul vocal, care este în dreptul chitaristului, lângă tobe. În spate punem o sticlă de vodcă, dar cu apă. Eu stau pe un scaun, Nuțu stă în picioare, dar nu se mișcă, nimeni nu face nici un gest, cântăm stând pe scaun sau stăm drepți, pur și simplu. Și așa a început concertul.
Solistul vocal s-a ridicat încet de pe scaun, s-a dus la microfon, a cântat stând drept, s-a întors înapoi și s-a așezat la loc pe scaun. Mai încolo a luat sticla de vodcă, dar v-am zis, nu era cu vodcă, și a băut puțină apă. Dar la un moment dat, după două-trei piese, Sorin a dat semnalul și a început nebunia pe scenă, am ieșit toți din nemișcare. Nuțu s-a dat peste cap, că ăsta era felul lui, să se dea peste cap și să se tăvălească, noi am început să ne mișcăm frenetic… În aceeași secundă publicul s-a ridicat și a izbucnit, cei din spate au venit în față, s-au urcat pe scaune, era delir în sală! Am ținut-o așa câteva piese, dar nu ne-au lăsat mult, directorul ne-a spus: Gata, opriți concertul! Și a trebuit să oprim, dar măcar am făcut show, să ne țină minte… N-o să mai călcați pe aici în viața voastră!, ne-a zis directorul. Și am mai pățit dintr-astea. Am făcut un turneu în licee, iar la Liceul Șincai directoarea ne-a dat afară. Erau elevii care dansau, începuseră să dea din cap, că așa era moda să te miști, iar directoarea a spus că nu este educativ și ne-a dat pe toți afară. Și am mai pățit-o de multe ori, fiindcă tinerii în sală dansau, rupeau scaunele, smulgeau băncile din podea. Nu erau răi, doar aveau momentele lor de libertate, protestau în felul ăsta. Tot ce era în țară pe atunci nu era al lor, se duceau la școală sau la serviciu și le umpleau capul cu cincinale și plenare, nu aveau voie să facă nimic, fiindcă pe atunci nu aveai voie să pleci în străinătate, nu aveai de unde să-ți cumperi blugi, nu aveai ce mânca… Nici drepturile omului nu existau, că era dictatură.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cu atât mai valoros este că ați rezistat atâția ani și ați construit o istorie trecând prin toate greutățile!
Nelu Dumitrescu: Eu am spus că se putea face un film cu noi, cred că ieșea mai bine decât ce au făcut Queen! Cu toate că ei sunt niște monștri sacri, muzica lor este dumnezeiască, dar ca poveste, ca tristețe, ați văzut, și noi semănăm cu ei…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ați primit recunoașteri care să conteze, simțiți că ați fost răsplătit cu ceva?
Nelu Dumitrescu: Cu dragostea publicului, cu aplauze, ovații, cu faptul că am cântat cu atâtea trupe mari, cu faptul că oamenii mă recunosc… Iar bețele mele, datorită performanței mele și a faptului că am fondat formația Iris, sunt acum expuse la Hard Rock Cafe, alături de instrumente ale marilor artiști ai acestei lumi. Cum se intră în Hard Rock Cafe la București, în dreapta barului sunt bețele mele expuse, e un set de tobe Tama, unul din cele mai frumoase din această țară, și cele mai scumpe, împreună cu bețele mele, inscripționate Tama și cu semnătura mea, Nelu Dumitrescu.
Dar, de fapt, răsplata, când te uiți în urmă, este că nu a trecut timpul aiurea peste noi. A trecut cu bune, cu rele, dar a trecut cu rost.
