Marea soprană multipremiată Rachel Willis-Sørensen, a cărei voce impresionantă poate aborda un repertoriu impresionant de vast, este recunoscută și chemată în toate marile teatre de operă ale lumii, iar noi, românii, am avut șansa extraordinară de a o putea asculta în două seri consecutive ale Festivalului Internațional George Enescu. În prezent, se află în plin turneu european alături de Ukrainian Freedom Orchestra, sub bagheta dirijoarei Keri-Lynn Wilson.
La București, soprana americană a urcat pe scena Sălii Palatului pe 25 și 26 august 2025. Luni, pe 25 august, soprana a fost alături de orchestră pentru a interpreta Prelude und Liebestod din Tristan und Isolde, iar marți, pe 26 august, ciclul de lied-uri ale lui Strauss: Four Last Songs/ Vier letzte Lieder.
După cea de-a doua sa prezență în festival, imediat după concertul susținut în fața unei săli care a aplaudat-o și ovaționat-o îndelung, Rachel Willis-Sørensen ne-a primit în cabina sa și ne-a îngăduit să-i adresăm câteva întrebări…
Interviu realizat de Alice Năstase Buciuta și Ilona Năstase
Marea Dragoste/revistatango.ro: Aveți o ținută în culorile Ucrainei, o rochie foarte frumoasă…
Rachel Willis-Sørensen: Mulțumesc, este și o rochie potrivită pentru turneu, fiindcă încape bine în valiză (râde). Este de la un designer german, Talbot Runhof de la München…
Faptul că ați adăugat rochiei albastre o fundă galbenă este încă un semn de susținere față de Ucraina?
Rachel Willis-Sørensen: La început nici nu mi-am dat seama că prezența mea în acest context ar putea fi considerată o declarație politică. Eu am gândit doar: „Sigur, facem muzică extraordinară și călătorim prin locuri unde nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge.” Dar, fiindu-le alături, am învățat foarte mult despre complexitatea acestui conflict și, oricât mi-aș dori să se găsească o soluție simplă și imediată, e greu de crezut că se va întâmpla așa. Da, este o susținere, însă îmi e rușine să recunosc cât de ignorantă eram în privința situației Ucrainei înainte de începerea turneului. Nu înțelegeam că postura de susținător al Ucrainei poate fi controversată, întrucât există și afinități pro-ruse legate de acest război, lucru care m-a surprins. Muzicienii din orchestră sunt minunați, mi-a făcut mare plăcere să îi cunosc și să vorbim. Dar mulți dintre membrii orchestrei ucrainene mi-au spus că, în turnee, au avut parte de reacții foarte diferite și că li s-a spus adesea: „De ce nu renunțați, pur și simplu, la luptă?!”. Cred că o astfel de întrebare e extrem de nedreaptă. Cei care întreabă așa ceva ar gândi, oare, la fel, dacă și părinții lor ar fi obligați să se ascundă, noapte de noapte, în stațiile de metrou, pentru a se feri de bombardamente?!
Știu că probabil toți am obosit de această discuție și că în lume se întâmplă multe alte lucruri înfricoșătoare și oribile, precum în Gaza, dar, orice ar fi, oricâte atrocități s-ar întâmpla, trebuie să luptăm mai departe pentru o lume democratică, trebuie să continuăm să credem în importanța culturilor diverse și a perspectivelor proprii. Nu putem permite ca lucrurile să fie uniformizate și omogenizate. Cu siguranță, acestea sunt valori pe care le susțin.
Eu nu sunt o persoană foarte implicată în politică, probabil pentru că mă gândesc extrem de mult la muzica de operă și mai puțin la politică. Dar ceea ce cred cu adevărat, în termeni de muzică, are legătură cu conexiunile dintre oameni și cu umanitatea fiecăruia care intră în sală. Încerc să ajung la sufletul oamenilor prin muzica mea. Și cred că asta pot face eu. Gestul meu anti-război este acesta: să încerc să trezesc umanitatea cea mai profundă din fiecare spectator.
Și repertoriul pe care îl cântați alături de Ucraine Freedom Orchestra este unul fascinant și emoționant. Ați fost implicată în procesul de alegere a repertoriului pentru această serie de evenimente? Cum vă simțiți, de exemplu, în fața lucrărilor foarte dificile pe care le aveți de cântat?
Rachel Willis-Sørensen: Sincer, nu am fost implicată în alegerea repertoriului – aceastea au fost condițiile acceptării mele aici, mi s-a spus: „Uite, acestea sunt piesele, acesta este programul.” Mi-am spus la început că nu sunt pregătită să cânt rolul Isoldei, pentru concertul de ieri, unde s-a cântat Prelude und Liebestod din Tristan și Isolda de Richard Wagner, dar a trebuit să muncesc din greu și inclusiv să iau două lecții de canto, ca o studentă. Am fost nevoită să studiez mult, pentru ca totul să ajungă să iasă bine. De fapt, am înțeles că e nevoie de o îmbunătățire semnificativă a tehnicii mele, pentru că, să cânți fraze atât de lungi, cu o orchestră mare, presupune niște cerințe aparte, ceva în plus din punct de vedere vocal. De aceea sunt foarte bucuroasă să mărturisesc că am încredere că am făcut față provocării, chiar dacă la început nu eram sigură că sunt cu adevărat pregătită să interpretez integral rolul Isoldei. Dar, revenind la întrebare, nu, nu eu am ales repertoriul, ei l-au ales. Și cred că au făcut o treabă excelentă: programele sunt superbe. Avem cinci versiuni diferite de programe și, sincer, aportul meu e mic în comparație cu munca enormă pe care o face orchestra. Eu doar încerc să îmi fac mica mea parte, atât.
Nu e chiar atât de mică, ați fost excepțională, fiecare sunet a fost desăvârșit, sala a fost atât de emoționată și s-a aplaudat în neștire…
Rachel Willis-Sørensen: Da, liedurile lui Strauss, Vier letzte Lieder, mi se potrivesc foarte bine, din punct de vedere fiziologic. De fapt, acest ciclu de lieduri l-am cântat cel mai mult în cariera mea și l-am înregistrat cu multe orchestre diferite, iar muzica devine mai bogată, mai profundă odată cu trecerea timpului. Aș spune că, cu cât mă apropii mai mult de aceste lieduri, cu atât mai mult învăț din ele, am mai multe de transmis prin intermediul lor și mă bucur și mai mult cântându-le. De fiecare dată a fost o plăcere. Este un repertoriu extraordinar. E nevoie să treci prin schimbări de registru, frazele sunt foarte lungi și au dinamici diferite, dar bucuria de a cânta această muzică este uriașă. Este scrisă atât de elegant, atât pentru voce, cât și pentru instrumentele, încât simt că parcă a fost făcută special pentru mine. Parcă Strauss ar fi croit muzica exact pentru corzile mele vocale și pentru plămânii mei, ca să pot încerca să mă dăruiesc pe deplin.
La acest nivel al carierei, aveți luxul de a avea lucrări preferate? Puteți spune: „aș vrea să cânt asta, îmi place asta mai mult decât cealaltă”?
Rachel Willis-Sørensen: Da, da, cu siguranță. Deși e amuzant, pentru că uneori preferințele personale nu înseamnă neapărat că piesa respectivă este cea potrivită pentru tine. Am crezut, o vreme, că dacă ceva mi se pare foarte dificil, probabil înseamnă că nu e o alegere corectă. Aproape că m-am oprit din a cânta rolul Donna Anna din Don Giovanni, pentru că este un rol tare greu: e foarte înalt, dar trebuie cântat cu foarte mare delicatețe, iar asta necesită un grad extrem de mare de control.
Totuși, în 2018, la Covent Garden, am interpretat acest rol și există o înregistrare cu aria Or sai chi l’onore care cred că este astăzi cel mai vizionat video al meu de pe YouTube. Lumea îmi vorbește mereu despre acea înregistrare, despre cât de mult i-a marcat și emoționat, iar profesorii îmi spun că o folosesc ca referință didactică. A fost posibil să se întâmple toate acestea cu o arie pe care eu o consideram atât de provocatoare! Dar e minunat să vezi că, atunci când muncești din greu, uneori munca chiar poate să dea roade.
Dacă ar fi să spun, însă, care este rolul meu preferat, astăzi aș zice că este Norma de Bellini. Iubesc acest rol, iubesc povestea, personajul, dificultățile emoționale prin care trece Norma, faptul că este și mamă, dar și cerințele vocale ale rolului: fraze lungi, un legato desăvârșit, coloratură clară, multă variație dinamică. În ciuda dificultăților, acest rol a fost pentru mine un dar uriaș, o lecție extraordinară. De aceea îl consider rolul meu preferat dintre toate cele pe care le-am cântat până acum. Deși, de fapt, iubesc tot ceea ce am șansa să interpretez. Muzica îmi vorbește mereu și fiecare nou rol îmi aduce o altă înțelegere a experienței umane, îmbogățindu-mi întreaga viață artistică.
Câte limbi străine vorbiți?
Rachel Willis-Sørensen: Sunt stăpână pe engleză și germană și vorbesc la nivel conversațional daneza, franceza și italiana. Din păcate nu și româna.
Să sperăm că veți veni mai des și…
Rachel Willis-Sørensen: … și o să știu să spun mai mult decât “bună ziua” și “mersi”. (râde)
A fost diferită experiența din prima întâlnire cu publicul de la Sala Palatului, față de cea de astăzi?
Rachel Willis-Sørensen: Recunosc, astăzi am fost mai relaxată. Ieri, înaintea primei apariții, eram extrem de intimidată, pentru că mă gândeam: aceasta este țara care le-a dat pe Ileana Cotrubaș, Angela Gheorghiu și Anita Hartig, au aici soprane așa de bune, trebuie să fiu și eu la înălțime și să-i fac să mă placă. Până la urmă mi-am zis că trebuie să-mi fac treaba cât pot eu de bine, și asta am făcut, iar totul a fost atât de frumos, publicul au fost atât de cald, încât la al doilea concert am fost mult mai relaxată. Acesta e răspunsul onest.
Ați menționat mai devreme că, într-un fel, v-ați întors la școală și ați făcut ore cu un profesor. Cât de important este ca și maeștrii să aibă maeștrii lor?
Rachel Willis-Sørensen: Ai nevoie de „urechi externe” care să valideze ceea ce faci, să îți confirme dacă e corect, pentru că dacă nu ești atent, lucrurile îți pot scăpa de sub control și nu te mai poți potrivi cu orchestra. Așa că trebuie să existe cineva care să te ajute, ai nevoie de auz extern. Sigur, poți și tu să te înregistrezi și să asculți după aceea, dar, în timp real, este incredibil de folositor să lucrezi cu un profesor în care te încrezi. Și cred că cei mai buni cântăreți din istorie s-au bazat întotdeauna pe sfatul bun al unui profesor de încredere.
Lucrați cu profesorul online sau în persoană?
Rachel Willis-Sørensen: Online. Acum e posibil acest lucru și e foarte folositor. Skype a cam dispărut, dar există FaceTime și atâtea alte aplicații video, iar eu caut să aflu diferite variante, datorită cărora azi poți foarte ușor să verifici cu profesorul tău ceea ce te preocupă. Dacă te gândești ce trebuia să facă cineva acum 20 de ani, să călătorească cine știe cât de departe ca să-și vadă profesorul… Tehnologia a adus cu ea mult progres. Așa că da, cu siguranță, online. De asemenea, predau și eu, ocazional, tot online. Mi se cer multe lecții. Sunt foarte ocupată, dar, dacă reușesc, mai strecor câteva ore în program.
Un mare cântăreț este, automat, și un bun profesor?
Rachel Willis-Sørensen: Nu, absolut deloc. Unii mari cântăreți fac lucrurile pur și simplu din instinct, după propriile lor simțuri, fără să știe exact ce fac. E un mod diferit de a înțelege și de a face muzică. Ca interpret, cred că te descurci mai bine dacă înțelegi ceea ce simți, iar ca profesor, dacă înțelegi ceea ce auzi. În ipostaza de profesor, eu am încredere în abilitatea mea de a discerne intenția cântărețului și pot să îl ajut să o pună în practică. Când este acolo o tensiune, întotdeauna are o cauză de natură psihologică. Așa că încerc să îi ajut pe studenți să fie în largul lor, să capete încredere în ei. Cred că asta e cea mai bună metodă. Într-un spațiu al încrederii, poți să abordezi mult mai ușor orice probleme tehnice. Asta e foarte important.
Deci nu cred că un cântăreț bun e automat un profesor bun. De fapt, din păcate, nici nu avem în prezent prea mulți profesori excepționali. Aș spune că sunt mai mulți cântăreți buni decât profesori buni. (Șoptește) Îmi pare rău, dar acesta e adevărul.
Cum a fost să lucrați cu Keri-Lynn Wilson? Cred că ea este mai obișnuită cu România și cu publicul de aici. V-a dat vreun sfat legat de călătorii sau locuri turistice frumoase?
Rachel Willis-Sørensen: Data trecută când am fost aici, am făcut un turneu în Transilvania, am fost și la Castelul Peleș, am văzut multe locuri superbe și am găsit multe haine frumoase pentru fiica mea. De atunci m-am gândit ce țară minunată este aceasta – și că trebuie să iau de aici rețeta pentru iahnia de fasole (râde). Așa a fost atunci, însă acum programul evenimentelor este foarte încărcat și, din păcate, nu prea am timp să explorez. Totuși, sunt foarte fericită că am revenit în România. Bucureștiul e un oraș frumos, foarte interesant, atât de divers, și care are, dacă pot spune astfel, o profunzime ce vine clar din suferință, dar, în același timp, conține atât de multă frumusețe. Cred că este o șansă care te îmbogățește să vezi această cultură, să înveți mai multe despre ea, să întâlnești oameni noi și să te conectezi cu ei.
Nu o cunoșteam pe Keri-Lynn înainte de această experiență. Avem același agent de presă, așa că o urmăream pe rețelele de socializare de ceva vreme și eram foarte interesată de inițiativele ei, de inteligența ei. Însă lucrând cu ea am descoperit că, în plus, este o dirijoare atât de profundă și dedicată, foarte sensibilă și generoasă – a fost o experiență extrem de pozitivă!
În prima zi Keri-Lynn a insistat să cânt aria Isoldei pe dinafară. A insistat, dar a fost drăguță, mi-a spus: „Poți să o faci.” Dar eu nu mai interpretasem lucrarea fără partitură și îmi spuneam întruna: „Nu pot să cânt din memorie, o să citesc, e doar un concert!” Ea a zis: „Nu, nu. Te rog, încearcă să memorezi.” Așa că am încercat să o învăț pe dinafară și mi-a spus: “Îți suflu, dacă e nevoie.” Și când am ieșit pe scenă la concertul din Varșovia, primul nostru concert în formula aceasta, m-am uitat în stânga și ea nu avea nicio partitură! Dirija din memorie și era pregătită să mă ajute dacă trebuia. Atunci am zis: „OK: game – set – match.” De atunci, nu am mai cântat niciodată în acest turneu cu vreo partitură în față. Pentru că e o prostie să rămâi un perfecționist toxic care zice: „Nu pot să renunț la partitură, ce mă fac dacă uit un cuvânt?!” Până la urmă, e mult mai ușor să te lași purtat de muzică și să lași cuvintele să curgă. Deci, pentru că m-a provocat să fac asta, am reușit. Știe foarte bine cum să te inspire.
Credeți că există vreo diferență în a lucra cu un dirijor bărbat față de o dirijoare?
Rachel Willis-Sørensen: Cred că nu. Muzica rămâne muzică. Fiecare dirijor are propriile lucruri de depășit, în funcție de personalitate, dar rolul de lider al orchestrei cere, în esență, autoritate. Poate că pentru unele femei a fost mai greu, în trecut, să își impună această autoritate. Însă cred că în 2025 lucrurile s-au schimbat. Keri-Lynn, de pildă, merită pe deplin respectul orchestrei, este impecabil pregătită, profesionistă, inteligentă, mai presus de orice fel de reproș. Cine ar îndrăzni să o subestimeze doar pentru că este femeie ar avea o atitudine absurdă. Sper că acele vremuri au trecut și că un muzician care ar avea un asemenea comportament nu și-ar mai putea construi o carieră în zilele noastre.
Până la urmă, aici nu există o diferență de gen. Totul ține de pregătire. Ceea ce își doresc atât cântăreții, cât și orchestra de la un dirijor – chiar dacă poate nu conștientizează acest lucru – este autoritatea. Avem nevoie de cineva sigur pe sine, care știe ce face și ce vrea să transmită. Aceasta nu ține de o trăsătură de personalitate, ci este rezultatul unei pregătiri solide. Este reconfortant să urmezi pe cineva care are o asemenea claritate și siguranță. Iar ea, fără îndoială, este un astfel de dirijor: stăpână pe situație, flexibilă, în control, dar niciodată prin tehnici de dominare. Orchestra o urmează nu pentru că este constrânsă, ci pentru că o respectă și aleg să facă asta.
Și, în încheiere, o întrebare clasică, dar foarte folositoare: ce sfat ați oferi tinerilor cântăreți sau care a fost cel mai valoros sfat pe care l-ați primit la început de drum?
Rachel Willis-Sørensen: Ați pus întrebarea într-un fel diferit față de cum am auzit-o până acum, deși ea apare mereu la finalul interviurilor. Știu că poate sună ciudat, dar un sfat pe care chiar îl consider util pentru tinerii cântăreți ar fi… să mă urmărească pe Instagram. Acolo încerc să împărtășesc cât mai multe detalii și perspective legate de construcția unei cariere și de menținerea sănătății mintale, în ciuda tuturor provocărilor. Poate părea un pic arogant, dar cred că pot fi o resursă bună: răspund foarte des la întrebări, uneori fac sesiuni live, încerc să ofer cât mai mult din ceea ce am învățat.
Cel mai bun sfat, însă, pentru mine, nu a venit de la un profesor sau de la un dirijor, ci de la tatăl meu. Îmi amintesc că vorbeam odată despre babuini și despre felul în care își construiesc ierarhiile, și am realizat atunci că multe comportamente umane au aceeași logică: oameni care caută să își afirme dominația sau să stabilească un statut într-o ierarhie. Când ești un tânăr cântăreț, ești perceput ca fiind la baza ierarhiei. Dar ierarhia, de fapt, este doar o convenție, nu o realitate. Și nu trebuie să îți compromiți niciodată demnitatea sau valoarea pentru a primi validarea altcuiva.
Am înțeles și că orice sfat vine deja filtrat: trece prin mintea celui care îl oferă, apoi prin cuvintele lui și ajunge la tine trecând prin propriul tău auz. Nu vei ști niciodată pe deplin ce intenționa exact să-ți transmită cel care ți-a dat sfatul. De aceea, singurul standard la care merită să te raportezi este cel propriu. Trebuie să înveți să asculți ce îți place și ce nu îți place, să-ți stabilești singur parametrii. Să descoperi ce vrei să transmiți și să transmiți acel lucru, fără să aștepți ca un profesor să îți spună ce ar trebui să zici.
Nu mergi la profesor ca un vas gol care urmează să fie umplut. Ai deja un mesaj în tine, te-ai născut cu el. Iar acesta, cred eu, este cel mai important sfat pentru tinerii cântăreți: să aibă curajul de a-și descoperi și urma propriul lor mesaj.
Fotografii de Paul Buciuta
